PRIMA ŞI ULTIMA ZI – V –

Dupa ideea lui Mihai

Totul aici

Cerul se întuneca, iar ceaţa groasă prindea pământul în braţele-i apoase. Un cuc stingher cântă de nouăsprezece ori. Şahul îşi ridică privirea. Ceva în el se declanşa. Se ridică şi alergă spre ferestrele mari. Nimic. O linişte diabolică se aşternu peste pământ. Nu, nu era normal. Oamenii de gheaţă nu se dădeau niciodată bătuţi aşa de uşor. Stângul şi Dreptul tremurau din toate închieturile. Nici lor nu le mirosea bine.

Uşa se deschise şi se trânti de perete. Şahul tresări. Degetele lui se transformară în pumni, iar chipul i se înnorşi.

– Vreau să-l văd mort pe neghiobul care a trântit uşa! ţipă el.

Dar bărbatul din uşă nu îl băgă în seamă.

– Mărite, mărite, se întâmplă ceva. E prea multă linişte şi a început să ningă.

Şahul se scărpină în bărbie.

– Am decis, toţi cei care îmi aduc veşti proaste vor fi îmbrăcaţi în smoală.

Stângul începu să se bâlbâie:

– Mă…mă… mărite, păi cu el ce facem, îl ucidem mai întâi şi apoi îl băgăm în smoală sau invers?

Şahul simţi că îşi iese din fire.

– Poate că şi prostia ar trebui pedepsită într-un fel, gândi el.

Stângul ridică rece din sprânceană.

– În fine, decretă şahul, ucide-l pe neghiob şi adu-mi-o pe sălbatica aia.

– A?

– Femeia lui Şarah, urlă Şahul.

 

*

Şarah era în mijlocul oamenilor săi. Reuşise să îi strângă într-un loc retras pe care il arătase Aissa. Oamenii stăteau tăcuţi prin colţuri întunecate. Un bătrân cu ochi albi precum gheaţa murmura ceva. Iar Şarah stătea alături de sfătuitorul său.

– Şahul crede că a prins-o pe femeia mea, şopti Şarah.

Sfătuitorul dădu încet din cap.

– Eu zic să ai grijă la Aissa. Puterea cere de la sine putere, nu te va lăsa în viaţă.

– M-am gândit la asta, recunoscu Şarah. Tocmai de aceea, după ce îl ucide pe Şah, va trebui să pui mâna pe ea.

– O omor?

– Nu, ce sens ar avea? După ce oamenii tatălui ei mi-au omorât femeia, singura pentru care mi-aş fi dat sufletul, cred că merită să vadă cum e să fii protejata lui Şarah.

Sfătuitorul zâmbi acru.

– Bătrânul a chemat zăpada.

– Bine, atunci vom lupta pe propriul nostru teren.

 

*

Aissa îl privi pe bătrânul său tată cum îşi îmbracă armura. Avea de gând să atace el înainte ca oamenii gheţii să se regrupeze sau să le vină ideea de-a ataca. Femeia nespălată cu plete aurii înclăiate de nămol, privea pierdută prin cameră. Stângul intră, destul de atent pentru a nu-i scăpa uşa şi de-a nu avea aceeaşi soartă ca a bietului gardian.

– Stăpâne!…

– Sttt!

Aissa îl privi pe Stângul şi îi oferi cel mai cald zâmbet al său. Bărbatul se pierdu.

– Oamenii sunt gata? ţipă Şahul.

Stângul se dezechilibră pentru o clipă.

– Da, stăpâne!

– Atunci să mergem… ăăă, se întoarse spre femeia speriată şi murdară. Împinge-o şi pe aia.

Aissa privea scena de parcă ar fi fost în faţa unor actori proşti, fără nici un sens. Gândul ei era în altă parte. Puterea. În curând puterea avea să fie a ei.

 

*

Ningea. Şahul era convins că neghiobul de Şarah chemase iarna. Dar avea să-l învingă şi cu propriile-i arme. Nu avea de gând să se lase speriat de un neghiob om al gheţii. Revoltă îşi dorise, revoltă avea să-i dea. Şi să te mai gândeşti că puterea nu e bună. Dintr-o dată Şahului îi veni pofta de-a se juca de-a stăpânul lumii. Oh, dar el chiar era stăpânul lumii. Zâmbi în barbă. Poate că fulgii de nea îl înnebuneau, dar puterea îl făcea să simtă cum zboară.

Îi făcu semn Stângului să-i predea femeia. Mâna lui mare se înfipse în părul ei încâlcit. Şi totuşi, le spusese să o spele. Dar nu mai conta. Încerca să zărească ceva prin ceaţa rece, dar nu vedea decât umbre întunecate formate din noaptea ce abia se lăsase. Îl strigă pe Şarah:

– Femeia ta e la mine, dacă o vrei vino s-o iei, şi râse sumbru şi strident.

Dar nu se auzea decât vântul ce şoptea din depărtare şi, uneori, câte un fulg ce ateriza pe vizierele soldaţilor.

Aissa privea spectacolul de la fereastră. Era calmă. În curând totul avea să-i aparţină.

– Puterea atrage după sine putere, se auzi glasul vrăjitorului.

Aissa nu tresări.

– Mă aşteptam să apari până la urmă, Imothepus. Întotdeauna apari ca să strici bucuria omului.

 

*

Când oamenii gheţii năvăliră, soldaţii Şahului mai întâi se închinară, abia apoi se avântară în luptă. Şahul privea distrat, ţinând-o încă pe femeia lui Şarah. Era pe jumătate dezbrăcată, iar frigul devenea năpraznic. Simţi cum femeia i se înmoaie în mâini, dar nu spuse şi nu făcu nimic. Dacă Şarah o voia, trebuia să moară. Atunci ea se întoarse spre el şi lama rece îi pătrunse pântecul. Femeia râse. Şahul îşi privi rana, sângele. Nu simţea durerea, doar furia. O aruncă pe femeie şi dădu ordin să fie ucisă. Dreptul îi tăie capul fără să întrebe ce s-a întâmplat. Stângul încerca să îşi salveze stăpânul. Dar cuţitul rece ce îi intră în spate îl făcu să se prăbuşească.

– Aissa, şopti Şahul.

Aissa trase cuţitul dintre omoplaţii Stângului şi cu o viteză uimitoare îi luă gâtul Dreptului. Apoi se aşeză lângă Şah, calmă, impasibilă, de parcă nimic din toate astea nu se întâmplaseră.

– Ştii, tată, Imothepus a avut mereu dreptate, puterea atrage după sine putere, iar eu o vreau.

Şahul îşi dădu ochii peste cap, durerea devenea insuportabilă.

– O, nu, n-ai să mori.

Şarah apăru lângă ei alături de alţi doi bărbaţi.

– Ţi-am rezervat aceeaşi soartă pe care mi-ai rezervat-o tu mie.

Şahul încercă să se târască pe pământul îngheţat. Şarah îl privi chinuindu-se, apoi îl ridică pe umăr şi porni spre palat.

 

*

Liniştea se lăsase din nou. Doar glasul Aissei blestemând se mai auzea.

– Şarah, ai să mi-o plăteşti. M-ai păcălit.

– Ce facem cu ea? întrebă sfătuitorul.

Şarah îl privi pe Şah. Încă mai avea de trăit, dar nu mult.

– Va trebui să înveţe că viaţa e frumoasă şi fără aur sau crime fără rost. Încătuşaţi-o, o luăm cu noi.

Imothepus apăru de niciunde.

– Ce ai de gând să faci, Şarah?

– Eu n-am nevoie de putere, vrăjitorule. Eu pot trăi la fel de bine şi mâncând din rădăcina unei plante şi bând roua dimineţii.

Vrăjitorul clătină din cap.

– Atunci…

– Da, spuse Şarah. Lumea e liberă.

 

*

Când cucul cântă de doisprezece ori, Şahul îşi găsi sfârşitul. Spânzurat în faţa celor ce îi fuseseră fideli. Aissa urla de mânie şi blestema ziua în care s-a născut, iar lumea simţi cum se eliberează de sub jugul nedreptăţii.

P.S: Aştept idei noi

Reclame

Veşti şi poveşti

Astăzi voiam să vă vorbesc despre rubrica „Voi propuneţi”. Aşa că am să vă vorbesc 😀 Dar, înainte de toate, trebuie să fac un anunţ important. Aşa că vom începe cu:
 

P.S: Cu toate că draga noastră Crina îmi va scoate glanda, eu vă anunţ 😀 Diseară de la 22, Crina va intra în direct la emisiunea Andreei Creţulescu – habar nu am cum se numeşte şi nici cine-i tipa, dar aflu eu – de la Realitatea. Credeţi că are emoţii? Nu, nu are că i-am dat reţeta lui Piţi 😛 Aşa că urmăriţi-o. Uite de aia sunt eu mândră că o cunosc. Pot să strig pe stradă: „O cunosc pe roşcata care a intrat în direct la Realitatea” 😀 Mamăăă, şi să vedeţi ce trafic face. Sunt geloasă 😀 Crinaaa, suntem cu tine. Fără emoţii. Da?

 
Acum continuăm cu ceea ce ne-am propus. Am fost cuminte, am pus-o pe Crina sus şi l-am lăsat pe Trexel mai jos. Doamnele au prioritate, nah.
Povestea noastră, „Minţi rătăcite”, o ştiţi, dacă nu o ştiţi intraţi la rubrica „Povestea comentatorului” şi o veţi afla.
Azi când am deschis mailul am găsit partea a treia scrisă de Trexel. Am citit-o, şi, în bunătatea-mi, am hotărât să vă spun şi vouă ceea ce nu am reuşit până acum să-i comunic coautorului.
Aşadar, am salvat, am deschis şi am citit. Uimită? Ho, ho, a scris de trei ori şi deja şi-a schimbat stilul, deja se simt îmbunătăţirile. Dap, sunt geloasă. Eu a trebuit să scriu 270 de pagini ca să se simtă o îmbunătăţire. El a scris câteva şi deja se vede. Şi, vă jur, nu am avut timp să îi dau prea multe sfaturi. Nici măcar nu am ştiut ce va scrie unul şi celălalt. Totul a mers aşa din inerţie. Şi da, sunt foarte plăcut surprinsă. Habar nu am dacă blogul are o contribuţie. Faptul că a tot scris, chiar şi tâmpenii în spaţiul virtual. Oricum, a început să se dezvolte foarte repede. Să fie un talent nedescoperit? Nu îmi dau seama. Totuşi, e ciudat. Unii se chinuie de ani buni şi nu le iese atât de bine. Da, şi eu mă chinui de ani buni. Doar v-am spus, la mine a fost nevoie de mult mai mult pentru a simţi o îmbunătăţire, pentru a-mi găsi un stil. Aveam diverse stiluri în minte şi le combinam. Dar aşa zău că nu mi s-a întâmplat.
Hehe, Trexel, na că o spun public, zău că sunt mândră de tine. Când vrei şi ai entuziasm din ăla adevărat poţi. Partea a treia a poveşti va fi disponibilă, aici, mâinie seară.
Apoi urmează ultima parte din „Prima şi ultima zi”, iar săptămâna viitoare trebuie să veniţi din nou cu propuneri. Aveţi timp până luni să vă gândiţi şi să veniţi cu propuneri proaspete. Desigur, foiletonul lui Trexel şi al meu va continua. Doar e foileton, nu ştiu exact când se va termina.
 
Aşa… De două zile încerc să introduc Tenebrele la pagini, dar îmi trebuie mult calm, aşa că sâmbătă sau duminică o nouă pagină va fi disponibilă. Povestea „Tenebre” a lui Ioan Sorin Usca, mare scriitor 😉 Eu zic că pagina aceea nu trebuie ratată.
Şi, cum v-am dat veşti cam pentru toată săptămâna, mai am un singur lucru de făcut. Dar asta nu înseamnă că e cel mai puţin important.
Felicitări, Corina! Ei, ştie ea pentru ce 😉

PRIMA ŞI ULTIMA ZI – II

După ideea lui Mihai
Partea I
Cucul cântă de şapte ori. Nerăbdarea şahului se citea pe chip. Se plimba prin camera împopoţonată cu fel de fel de lucrui culese de prin războaie. Lumina intră sfioasă pe ferestrele înalte. Dar era o lumină rece, gri. Un fel de premoniţie a unei zile proaste. Şahul îşi strânse degetele în pumni: „Negociază de un ceas, doar le-am spus să-i ucidă, rând pe rând, ca pe nişte brute. Şi, aşa cum ar fi fost de aşteptat, ar fi trebuit să aud urletul lui Şarah sub imperiul torturii”.
Uşa se trânti de perete făcând un zgomot infernal. Şahul tresări, deja era prea mult pentru o singură zi. S-a întors pe vârfuri. Chipul îi era roşu de mânie. În faţa lui îi zări pe cei doi sfetnici: Stângul şi Dreptul, cum îi numea el, pentru a nu se mai obosi să le reţină numele.
– La dracu’, de câte ori să vă spun să nu mai izbiţi uşile de pereţi. Nesăbuiţilor!
Bărbaţii s-au aruncat la picioarele lui, sărutându-i, cu patimă, saboţii de mătase, cu vârf curbat şi ieşit în afară.
– Idioţi, murmură şahul, depărtându-se de Stângul şi Dreptul. Ce s-a întâmplat?
Unul din bărbaţi se ridică. Glasul şi trupul îi tremurau, poate de emoţie sau, poate, de spaimă.
– Mărite, poporul oamenilor de gheaţă a cedat.
În minte şahului se instală o linişte covărşitoare. Un sentiment blând îi gâdila întreg trupul. Se lăsă purtat de gânduri calde şi blânde. Deschise fereastra şi lăsă aerul rece să-i explodeze în faţă. În sfârşit, stăpân peste toată lumea. Era tot ceea ce visase o viaţă întreagă. Să unească întreg pământul sub o singură stăpânire, a sa. Un râs isteric îi ieşi pe buze, dar nu dură mult. Glasul bătrânului vrăjitor îl opri:
– Iuminias, nesăbuinţa ta a ajuns şi la urechile mele. Puterea aduce cu sine duşmani, duşmani care vor vrea să-ţi ia această putere.
Şahul înghiţi în sec. Îl ura pe Imothepus. El era cel ce încă îi mai putea înnegri gândurile. Scoate din el toate furiile şi toate frustrările.
– Ieşiţi, ţipă şahul la cei doi sfetnici.
Trânti fereastra.
– Prea multă răceală dintr-o dată, concluzionă şahul.
– Prea multă nebunie, boscorodi vrăjitorul. Lumea nu e făcută să se supună unui singur suveran.
– De parcă, mârâi şahul, cineva i-a întrebat pe ei.
Imothepus bătu cu pumnul în masă, făcându-l pe şah să se înroşească de mânie.
– Puterea e a mea, Imothepus.
– Dar până când?
Şahul se aşeză. Privirea-i era rece.
– Până când am să mor.
– Atunci, îţi prevăd o moarte rapidă.
Vrăjitorul plecă trântind uşa în urma sa. Şahul simţi o durere apăsătoare în creier: „Oare ce trebuie să facă un suveran pentru a nu i se mai trânti uşile în cap?”
 
*
Aissa cobora încet, precaut, treptele ce duceau spre temniţă. Era timpul să-l cunoască pe duşmanul părintelui său, bătrânul Şarah. Două gărzi luminau celula, ţînând în mâini torţele cele mari. Aissa le zâmbi. Întinse mâna şi îi smulse unuia dintre ei torţa.
– Sunteţi liberi.
Bărbaţii se măsurară din priviri, dar nu o împiedicară. Era mai bine să plece. Toţi ştiau cât de crudă putea fi Aissa.
Fata se apropie de gratiile reci. El era acolo. Ţinându-şi capul, plin de sânge, în palme. Ea zâmbi.
– Şarah, în sfârşit.
Glasul ei îl ademeni. Îşi întoarse privirea. Aissa rămase surprinsă. Nu era deloc bătrân, aşa cum şi-l închipuise ea. Şi, cu toate că faţa îi era brăzdată de răni, încă arăta bine.
– Aissa, vestea răutăţii tale s-a răspândit în toată lumea, dar nimeni, niciodată, nu mi-a vorbit despre frumuseţea ta.
Aissa se încruntă.
– Şarah, eu sunt cea ce îţi va fi călău. La noapte, când cucul va cânta de doisprezece ori.
 
*
Şi cucul cântă de nouă ori. Dimineaţa era la fel de rece şi neprimitoare. Iamasia, o femeie înaltă şi corpolentă, îi servi micul dejun micii ei prinţese. Vestea ajunsese şi la urechile ei, dar, niciodată nu discuta cu Aissa problemele tatălui ei.
– E o zi urâtă, spuse doica, în timp ce aranja bucatele pe masă. Nu îţi vine să dai nici un câine afară.
Dar Aissa nu o auzea, gândul ei era departe: „Şi acum, că am cucerit lumea, ce o să mai facem? Cu ce gânduri mă voi trezi mâine de dimineaţă? Ce plictiseală. Cel puţin, tata, mi-a dat voie să fiu călăul lui Şarah. Dar, cine ştie, poate că de mâine legile se vor înăspri, şi poate voi avea mai multe motive de distracţie. Sau, poate, va fi o răscoală…”
– Domniţă, strigă un oştean, adăpostiţi-vă. Oamenii gheţii s-au răsculat.
Aissa zâmbi în colţul gurii: „Ai grijă ce-ţi doreşti…”