PRIMA ŞI ULTIMA ZI – IV

După ideea lui Mihai

Stătea întins în falduri de mătase. Trei dintre soţiile sale îi ţineau de urât. Îmbrăcate sumar, dar cu chipul acoperit, ca nu cumva cineva să le fure privirile, îl dezmierdau în fel şi chip. Strugurii se scurgeau în gâtul lui, aşa cum sentimentul puterii absolute îi curgea prin vene. Şi totuşi, acum ce mai urma. Cucerise totul. În curând, revolta avea să ia sfârşit. Şarah avea să fie mort, iar el era singurul stăpân al unei lumi întregi. Putea la fel de bine să şi moară. Visul i se împlinise. Acum avea tot ceea ce îşi dorise vreodată. Dar, în curând, avea să se instaleze plictiseala.
– Dăm legi, îi spuse el Stângului. Cei care fură vor fi ucişi, cei care violează vor fi violaţi, iar cei ce ucid îi facem mercenari.
– Veţi lupta împotriva celor pe care-i conduceţi?, se contrarie Dreptul.
– Şi ce o să facem? Oricum ei plănuiesc să scape de sub puterea noastră. Ce altceva mai avem de făcut. Dacă nimic crud nu ne mai întâmplă pe lume, mă voi plictisi groaznic şi voi începe în a vă ucide pe voi.
Uşa se deschise brusc. Şahul fu pregătit să dea ordin ca cel ce a trântit uşa să fie ucis, pe loc, acolo, dar când făptura aceea gingaşă îi căzu la picioare, furia i se diminuă.
– Femeia lui Şarah, spuse mândru soldatul.
 Era interesant, într-adevăr. Femeia lui Şarah în faţa lui. Cu hainele rupte. I se vedea un sân. Un sân perfect. Chipul îi era rebel, iar părul nespălat de luni, dar, totuşi, îmbietor. Şahul o privi cu poftă.
– Spălaţi-o! Ce să fac cu ea aşa?
Cele trei soţii ale sale se ridicară şi porniră spre femeie. Soldatul, cu un rânjet tâmp, le împinse.
– Mai repede, mai repede, stăpânul are nevoie de distracţie.
Trânti din nou uşa în urma lui. Cucul cântă de şaisprezece ori. Ploaia cădea tot mai tare. Urlete furibunde se auzeau de peste tot.
Şahul i se adresă Dreptului.
– Vreau să-l omori pe cretinul ăsta.
– Care din ei?, ironiză bărbatul.
– Soldatul care a trântit uşa. Lege: de acum în colo, cine va îndrăzni să intre fără să ciocăne şi va trânti uşa, va fi torturat, apoi va fi ucis încet, atât de încet, încât să-i scârţie mintea. Iar lovitura de graţie i se va aplica brusc, trândindu-i-se o uşă drept pe cap.
Dreptul notă, dar chiar atunci uşa se deschise brusc şi se izbi de perete. Şahul îşi dădu ochii peste cap.
– Aissa?
Dreptul privi spre şah, apoi spre copilă.
– În cazul ei nu se aplică, mormăi suveranul.
– Tată, Şarah a evadat.
– În sfârşit, gândi şahul, o veste bună. Şi aşa începuse să resimtă o plictiseală cumplită.
 
*
Coridorul secret nu era aşa de strâmt precum s-ar fi aşteptat el. Din contră, era mai degrabă o cameră a comorilor. Aissa furase mult de tatăl său. Şi, din câte îşi dădea seama, avea să îi fure şi viaţa. Până la urmă de ce s-ar fi oprit din a face asta? Aşchia nu sare departe de trunchi. Atât învăţase. Atât văzuse în viaţa ei, atât ştia să facă. Iar el, el cât avea să aştepte? Nu prea conta. Avea haine, mâncare şi apă, şi timp pentru a-şi pune planul la cale. Unul serios. Unul care să scoată lumea de sub orice dominare.
 
*
Aissa ştia exact ce are de făcut. Aşa că avea să înceapă cu o treabă simplă. Trebuia să înceapă de undeva, aşa că planul ei era gândit de la cel mai mic şi nesemnificativ detaliu. Încă puţin şi lumea avea să îi cadă la picioare. Dar, până atunci, Iamasia avea să vadă cum e să fii îndopată ca o scroafă.
Intră în bucătărie. Iamasia dădea indicaţiile pentru mâncarea prinţesei:
– Nu prea multă sare, nu prea mult piper, prea multă verdeaţă. Lasă oul ăla acolo unde e. Prinţesa nu are voie ouă…
Aissa zâmbi. Le făcu semn celor doi soldaţi să o urmeze.
– Minunăţia ta, urlă Iamasia, vrei să îţi miroase părul a mâncare? Treci în camera ta.
Aissa zâmbi malefic. Le făcu semn celor doi să o prindă, iar ei nu stătură pe gânduri.
– Aissa, ţipă femeia, ce faci?
Dar fata nu avea de gând să-i răspundă. Înşfăcă prima pâine ce îi ieşi în cale şi i-o îndesă în gură.
– Mestecă, Iamasia. Mestecă, că o să ai mult de mestecat.
 
*
Ora optisprezece. Aissa intră în camera secretă. Şarah se plimba de colo-colo, în culmea disperării.
– Unde ai fost?
– A trebuit să hrănesc pe cineva.
– Nu vreau să ştiu ce înseamnă asta.
– Nu, aşa este, nu vrei să ştii.
– Ea a ajuns la şah?
Aissa zâmbi.
– În curând. Mă duc să-i spăl pletele murdare, şi îi făcu cu ochiul.
– Mai avem fix un ceas la dispoziţie până să ne punem în mişcare, îi reaminti Şarah.
– Mai mult decât suficient.
 
*
Imothepus dădea grav din cap.
– Va fi prima şi ultima zi a domniei tale, dacă  nu slăbeşti frâiele şi nu le redai liberatea.
Şahul privi la gloata aceea ce încerca să-şi salveze stăpânul. Stăpânul evadat.
– Şarah va veni de bună voie, femeia lui e la mine.
– Şarah va veni doar pentru a-ţi vedea leşul împuţit.
Şahul râse strident.

PRIMA ŞI ULTIMA ZI III

După ideea lui Mihai
Ceasul mare, din mijlocul oraşului, bătu de doisprezece ori. Lupta era tot mai aprigă. Oamenii gheţii nu aveau de gând să cedeze, în schimb, şahul, nu avea de gând să-i omoare. Însă:
– La noapte, îl spânzurăm pe Şarah. Hmm… la fereastra iatacului meu.
– Da, Mărite, îşi chirci Stângul spinarea. Aşa vom face.
– Până atunci, cugetă şahul, răniţi-i uşor, îi omorâm după decesul lui Şarah. Îmi place să-i strivesc ca pe muşte. Dacă mor, îl ucid degeaba pe nefericitul ăla.
– Nu, Mărite, puse Dreptul, nu îi vom ucide. Nu până când cucul nu va cânta din nou de douăsprezece ori.
Şahul zâmbi.
– Vreau o narghilea. Şi repede.
Stângu şi Dreptul se îmbulziră spre uşă. Zidul îi întâmpină ca mai apoi să-i împingă violent.
– Idioţi, contemplă şahul.
 
*
Imothepus o privea rece. Parcă arunca fulgere din ochi.
– Aissa, nesăbuito!
Fata nu se mişcă din fotoliul moale. Nici măcar nu se clinti. Chipul îi era impenetrabil, iar urechile încercau să asculte tăişul spadelor.
– Se vede că eşti născută din acelaşi ou.
– Imothepus, dacă eu sunt nesăbuită, atunci, tu, ca slujitor al şahului, cum te consideri?
Vrăjitorul tăcu. O pată de lumină îi luă privirea pentru o clipă.
– Ce ai de gând să…
– Taci, cine îţi dă ţie dreptul să îmi urmăreşti paşii?
– Aissa, puterea va conduce mai departe spre alte şi alte războaie. Oare când o să înţelegeţi tu sau tatăl tău?
 
*
Şahul îşi expusese deja marele plan în faţa fiicei.
– Şi, în felul ăsta, râsese el, nimeni nu va mai încerca vreodată să îmi submineze puterea. Nimeni nu îşi va mai dori să se răscoale…
„Eşti bătrân, tată!”, gândi ea. „Va trebui să cedezi ceea ce ai obţinut”.
În mintea ei, deja, încolţise sentimentul puterii. Şi cine putea să îl urască atât de mult pe şah şi să-l omoare fără nici un regret, dacă nu Şarah? Apoi, şi Şarah avea să-şi găsească sfârşitul. Gata, venise timpul ei. Se săturase de bone care să-i spună când să mănânânce, când să se îmbrace sau când să vorbească. Putea fi stăpâna lumii printr-o lovitură simplă.
Coborî treptele temniţei. Gardienii erau adormiţi. Reuşise să toarne somniferele în mâncarea lor, iar acum se putea mişca în voie. Îşi trecu degetele pe barele de metal ale temniţei. Şarah tresări. Ea zâmbi. Degetele ei păreau să mişte gratiile din toate sudurile.
– Şarah, îţi dau o şansă o la viaţă.
Şarah se întinse pe banca din lemn.
– Tu îmi dai o şansă?
Ea continuă să îşi plimbe mâinile pe fierul înnegrit de vreme. Cu graţie, băgă mâna în buzunarul rochiei albe şi scoase cheia. Şarah se repezi spre ea. Dar Aissa era cu mult mai rapidă.
– Nu, nu, nu, dacă îţi voi da drumul, o voi face după regulile mele pe care va trebui să le respecţi.
Cucul cântă de paisprezece ori. Şarah se lăsă pe bancă, îşi duse capul în mâini şi oftă.
– Ce doreşti, Aissa?