FUGIND
Alerg. Glonţul aproape că m-a nimerit. A trecut la un milimetru de urechea mea stângă. Îl invidiam pe urmăritorul meu. Trăgea aproape perfect în timp ce alerga. Nu se clătina deloc, iar suflul său abia de se auzea. E drept, plouă! Însă urechile mele prind orice sunet, oricât de mic ar fi el. Pot percepe chiar şi o ramură ce cade, un pas străin, un oftat, orice. Iar respiraţia lui e aproape perfectă, de parcă ar merge liniştit pe bulevard alături de iubită. Uneori, presupun, se gândeşte să o sărute, abia atunci respiraţia îi accelerează, dar îşi revine imediat. Ca un robot. Mult prea calculat. Aproape că-mi îngheaţă sângele în vene. Trag două guri de aer şi cotesc după primul bloc ce-mi iese în cale. Ştiu că n-am nici o şansă în faţa lui. Ar trebui să dispar pur şi simplu, asemeni unui magician, iar eu nu ştiu să fac asta.
Îl aud, nu are de gând să se lase. Nu se grăbeşte. Ştie că în curând voi ceda. Ştie că sunt disperată. Îmi simte furia şi disperarea, ceea ce înseamnă că m-a încolţit. Strâng din dinţi. Maxilarul mi se contractă, muşchii îmi ies în evidenţă, iar ochii ies din orbite. Încerc să mă liniştesc, dar paşii lui calmi, apăsaţi, siguri, îmi fac pielea să mi se zbârlească. Duc mâna la centura ce îmi atârnă uşor pe talie. Doar un cuţit. Am pierdut puşca, am pierdut pistolul şi mi-a rămas doar afurisitul de cuţit. Nu pot lupta corp la corp cu el. Ştiu că nu pot. Şi el ştie, altfel nu s-ar juca cu mine de-a şoarecele şi pisica.
Picioarele mi se mişcă din nou. Alerg. Strada spre care pornesc e aglomerată şi întunecată. Doar uneori câte un participant… Mă opresc. O înmormântare. Sunt în mijlocul unui cortegiu funerar. El e acolo, în urma mea. Îl simt. Nu-mi pasă. O lumânare se ridică deasupra capetelor plecate.
„Anastassia! Anastassia!”, cineva mă caută. Cineva care mă cunoaşte şi vrea să mă ajute. Cineva mă strigă. Mi-a invadat mintea. Urmez lumânarea. Dau din coate fără a-mi păsa că lovesc sau nu pe cineva. Pe unii îi împing, simţindu-mi palmele înflăcărate. Aş vrea să-i lovesc. Nu ştiu de ce. Nu înţeleg. Furia din mine se revarsă asupra lor. Asupra tuturor. El e în urma mea, iar lumânarea, cu pâlpâirea aceea a ei bolnăvicioasă, îmi deschide drumul.
Sunt conştientă de lama cuţitului ce-mi străpunge pielea. Sângele se scurge. Ochii copilului se opresc asupra palmei mele. Sângele îl intrigă. Aproape că vrea să urle, să spună cuiva, dar îmi întâlneşte privirea şi tace. Arunc ameţită o privire înapoi. E acolo. Îl simt. Vânează.
Aproape că ies din mulţime când simt două perechi de mâini prinzându-mă. Vreau să fug, vreau să lovesc, dar trupul nu răspunde la comenzi. Lumina se stinge. Lumânarea dispare.
*
– Şapte şi douăzeci, am auzit lângă urechea mea.
Paşi. Două perechi. Un bărbat şi o femeie. Nimeni cunoscut. Nu sunt paşii urmăritorului meu. Respiră greoi amândoi. Mă privesc. Probabil că-şi pun întrebări. Sau vor să-mi pună întrebări. Nu îi simt prea răbdători. Dar eu nu mă grăbesc. Nu dau semne că m-aş fi trezit. Glasul ei se ridică în aer.
– Anastassia Marinescu!, oftează. Un alt mit spulberat.
– Nu e vina ei, zice bărbatul. Uneori nu poţi îndura.
– Eşti prea blând, Boris.
Boris. Îl ştiu pe Boris. Tac. Dacă cineva ştie cu siguranţă că m-am trezit, el e acela. Nu vrea să-i spună. Nu îi poate spune. Nu ştiu de ce. Dar asta nu mă frământă acum. De ce nu i-am recunoscut paşii? Am stat mai mult timp lângă Boris decât lângă oricine altcineva. Îi ştiu fiecare respiraţie, fiecare mişcare… Anestezie. Mă ţine sub anestezie. Mă ţine în viaţă. Ce vrea ea de la mine?
– Când crezi că se va trezi?, întrebă femeia.
Boris face câţiva paşi. Sunt sigură că s-a dus la dulapul cu medicamente şi pregăteşte o seringă, trage serul apoi acoperă acul. Se întoarce spre ea, ştiind de acum că femeia şi-a pierdut răbdarea şi-şi va lua o pauză. Îi zâmbeşte, încercând să-şi ascundă ironia. Pune seringa pe masa sterilizată. Am auzit-o cum a atins plasticul. Un sunet simplu, abia perceptibil. Boris şi-a încrucişat mâinile în dreptul pieptului şi s-a lăsat uşor pe măsuţă, sprijinindu-se.
– Peste trei ore.
Femeia dă cu palma în masă. Nu are răbdare. Se îndreaptă spre uşă, dar nu iese imediat.
– Ăsta-i numărul meu de telefon. Las un băiat la uşă. Sună-mă imediat ce îşi revine.
O bucată de hârtie taie aerul. Un foşnet. Degetele lui Boris ce o înghesuie în halat. Nu are de gând să o sune vreodată.
Uşa se trânteşte. Sunt sigură că am tresărit, dar trupul mi-a rămas inert. N-am fost atentă, încercând să mă ascult pe mine, am uitat să-l ascult pe el. Acul ce mi-a intrat în venă m-a luat prin surprindere. Am vrut să ţip, dar mâna lui mi-a astupat gura.
– Uşor, uşor, vino spre lumină.
Ochii mi s-au deschis brusc. Lumina m-a orbit. I-am închis la loc şi am luat-o uşor. La început i-am zărit barba lui Boris. Am tresărit. Încet-încet m-am obişnuit cu lumina. Aceeaşi veche aripă de spital. Cea pe care o foloseam noi, asasinii. Cea secretă. Cea pe care lumea o credea nefuncţională. Am privit în jur. Doar laboratorul lui Boris, la fel ca întotdeauna.
– Încearcă să te mişti, mă sfătuieşte Boris. Nu ai mult timp la dispoziţie.
Nu m-au schimbat. Sunt în aceiaşi pantaloni de piele, acum rupţi, sfâşiaţi. Bluza subţire abia se mai ţine într-o bretea. Îl surpind pe Boris holbându-se la sânii mei. Râde.
– Hai, fată, te bag sub duş.
Nu zic nimic. Boris m-a văzut goală de multe ori. Nu am false pudori. Nici el nu mă doreşte în adevăratul sens al cuvântului. Alung gândul ăsta. Doar simpla prezenţă a cuvântului „sex” în capul meu, şi întreg trupul îmi ia foc, făcând durerea de nesuportat. Deschid gura pentru a-l ruga pe Boris să dea apa mai caldă. Dar nu iese nici un sunet. Nu intru în panică. Mă întind singură spre robinet. Boris vede mişcarea şi mă ajută. Îi fac semn din ochi că acum e bine.
– Vei putea vorbi în scurt timp, nu-ţi face griji. În mai puţin de o oră. Am fost nevoit să te sedez bine, aşa că m-am asigurat că nu vei putea ţipa. Am vrut să auzi. Asociaţia vrea să te judece. Ai dat greş pe semne.
Mâna mi s-a strâns în pumn şi cu toată puterea am lovit în gresia albă. Să îi ia dracu’, nu greşisem cu nimic. Au vrut să o fac. Vor să mă elimine. Am mărit ochii. Nu m-am gândit până acum la asta. Nu am gândit deloc limpede în ultimul timp. Vor să mă elimine. Ăsta e purul adevăr.
– Ei da, zice Boris întizându-mi prosopul, vor să te elimine.
Dau din cap cu disperare. Ce trebuie să fac? Unde să mă duc? „Mihai Marinescu”, îmi invadează Boris mintea. Dau din cap în semn de negaţie. Niciodată. Nu el. Nu din nou.
Îmi aleg din hainele pe care Boris mi le-a pus la dispoziţie. Aleg o pereche de blugi şi o bluză. Caut din priviri centura pentru arme. Boris mi-o dă. O pun peste talie. Goală. Doctorul îmi face cu ochiul şi deschide unul dintre sertarele cu medicamente. Arme. E uşor să lucrezi cu Boris, îţi dă întotdeauna ceea ce doreşti. Mă aplec pentru a-mi alege arma.
– Pizda mă-sii, mă aud spunând pe un ton răguşit. Uimirea mea e legată de grenada ce aşteaptă tăcută să i se tragă cuiul. Boris urăşte grenadele. O iau şi o pun la centură. Apoi îmi aleg pistoalele şi muniţia. Piesa de rezistenţă este parpalacul lung de piele.
Boris îmi face cu ochiul, deschide uşa şi îl loveşte în cap pe cel ce avea misiunea de-a ne păzi. Un bărbat tânăr. Dar nu foarte tânăr, cu un chip şters. Asociaţia îşi alege mereu astfel de chipuri. Pentru a nu putea fi uşor de recunoscut. Chipuri comune.
– Şi tu?
Boris mi-a sărutat fruntea. Barba lui deasă mă incomoda mereu, dar acum îmi place. O simt altfel. Îl simt pe el altfel.
– Te vor ucide.
Ochii lui albaştri s-au cufundat într-ai mei.
– Oricum ar fi făcut-o. Acum fugi. Îţi jur că ne vom revedea.
Nu îmi permit să plâng sau să-mi arăt sentimentele. Niciodată nu mi-am permis. Îi trimit o bezea de pe vârful degetelor şi mă fac nevăzută. Nu e momentul să-mi pun întrebări. E momentul să-mi găsesc un loc sigur.
Oana Stoica Mujea 