Numele meu e…

UPDATE: Eu de ce nu am stiut de asta?! Multumesc, Ioana Sandru!

 

Mi se spune în multe feluri. Acum sunt Ansatasia Marinescu, dar acesta nu e numele meu adevărat, iar soţia pictorului Marinescu nu e nici pe departe ceea ce aţi crede voi. Adevăratul meu nume? Nu l-am mai folosit de la cinci ani, de atunci de când pentru prima oară am ucis un om. Sigur că nu am vrut să-l ucid. Dar în mintea lui am citit că dacă nu o fac eu, o va face el cu mine.

Mai întâi să vă explic: Sunt din sud-vestul Siberiei, mai precis din Kurgan, da, chiar din capitală. Am înţeles târziu ce s-a întâmplat, cum la fel de târziu am înţeles de ce nu sunt un om normal, ci o ciudată. Adevăratul meu nume e Patya Pleageya, dar Angajatorul îmi spune Pia, cred că e mai simplu aşa. Nu ştiu cine e Angajatorul, pentru că îşi poate schimba forma. Nu, nu e magie, se foloseşte de mintea oamenilor, noi le spunem preschimbători, aşa cum ei îmi spun mie cititorul de minţi. Şi părinţii mei au făcut parte din această rasă aparte – ciudaţi.

S-au întâmplat multe până am ajuns să lucrez ca asasin pentru diverse guverne, dar zece ani din viaţa mea lipsesc. Iar eu ştiu un singur lucru. După această ultimă misiune, voi afla cine a dat ordinul uciderii familiei mele.

Probabil vă întrebaţi ce e cu soţul meu. Nici eu nu ştiu ce e cu el. El e pictor, dar în afară de mine nu cred că-l mai cunoaşte cineva. Nu iese din casă şi tresare ori de câte ori sună telefonul, cu toate că de şase ani, de când suntem împreună, nu l-a căutat nimeni. Priveşte pe fereastră în fiecare zi şi femeia care îi rămâne în minte o pune pe pânză. De când ne-am căsătorit mă roagă să-l las să mă picteze. În ziua în care am spus că accept, el a ştiut că nu o să mă mai vadă niciodată. Aşa crezusem şi eu, şi totuşi, viaţa nu e exact aşa cum o programăm.

Un singur lucru mai am de spus pentru a vă face să mă înţelegeţi: Dacă aş fi murit în dimineaţa aceea, aş fi pierdut întreaga suferinţă. Nu numai suferinţa mea, ci şi pe a celorlalţi. Cu singurul amendament că a celorlalţi îmi face plăcere.

Nu sunt o femeie obişnuită, dar lucrul ăsta nu l-am ales eu. Nici cei care mi-au dat viaţă, ci aceia care m-au vrut moartă încă de când m-am născut. Într-un fel au reuşit, pentru că mi-au distrus sufletul şi lumea copilăriei. Cea în care tronau zânele, elfii şi alte creaturi fantastice. Dar ştiţi ceva? Viaţa nu e deloc fantastică. Nici un pic de mister.

Şi cu asta sper că v-am convins.

Reclame

Când a venit sfârşitul lumii…

cometa

Era o zi de marţi, august trei, 2077. Cometa W a pornit spre pământ şi nimic nu mai era de făcut. Doar sub pământ mai puteai scăpa. Cometa W, se ştie, topeşte trupul uman, dar, nu şi materialele sintetice.

Un grup de cercetători ascunşi undeva sub pământ ajung să creeze virusul vampirismului. Nu, nu se nasc vampiri ca cei obişnuiţi. Pentru că inima le bate, pot sta în soare şi mânca orice, dar sângele le aduce viaţa veşnică. Ce vor găsi cercetătorii la încheierea misiunii lor, atunci când ies din nou la suprafaţă? Nimic.

Un agent FBI aflat în Cracovia găseşte un depozit antiatomic. Se adăposteşte după ce îşi ia la revedere de la mama lui. E singurul supravieţuitor, chiar dacă alături de el se mai află doi colegi. Pământul cade peste ei fără să le mai dea nici o şansă de supravieţuire.

Undeva, sub Londra, marea Bibliotecă secretă, nu simte sosirea cometei. Dar când curentul electric se opreşte, în acelaşi timp cu calculatoarele ce-l ţineau pe Bibliotecar la curent cu tot ceea ce se întâmplă în lumea, Vrack înţelege că s-a întâmplat ceva rău.

Un preşedinte, un om de la NASA ce îşi caută disperat fiica, un grup de vampiri modificaţi genetic, un vânător de manuscrise vechi şi cel mai bătrân Bibliotecar al lumii, luptă pentru supravieţuire. Dar, până la urmă, ce se va întâmpla cu lumea?

Dar de unde vreţi să ştiu eu? Aţi înnebunit?

Cartea de blog XII – Lumea pierdută

80680551

Pentru că sunt restanţă faţă de Cella, şi azi şi sâmbătă veţi avea parte de povestea asta.

 

Restul le găsiţi aici, jos de tot, în ordine 😛

 

 

Oana Stoica-Mujea

 

LUMEA PIERDUTĂ

 

PARTEA A DOUA

 

BIBLIOTECARUL

 

 

APE ALBASTRE

 

Briş scuipă violent apa ce o reţinuse în plămâni. Jol încă stătea la distanţă de el, dar asta numai pentru că bătrânul ţinea o mână întinsă în faţă, în acel gen ameninţător ce spunea „ nu îndrăzni”. Fiare încă mai tremura violent, iar răceala din grotă nu o ajuta prea mult.

După ce păru că Birş şi-a scuipat şi plămânii, se lăsă pe pământ. Îl simţi rece şi mâlos. Se strâmbă. Apoi întinse mâna după ceva anume, dar nu reuşea să găsească.

– Cauţi ceva? se interesă Jol.

– Am lăsat două torţe aici…

Briş tăcu, studie întunericul, tuşi încă o dată, iar pe faţa lui se instală uimirea.

– Cum ţi-ai dat seama?

Jol ridică din umeri, de parcă bătrânul l-ar fi putut zări.

– Văd pe întuneric, spuse el.

Briş vru să insiste, dar zgomotul venit din apă îl făcu să scoată un „şttt” ameninţător.

Până şi Fiare îşi ţinu dinţii din clănţănit. Briş şopti:

– Vezi torţele pe undeva?

– Da, spuse Jol hotărât.

– Trebuie să ne grăbim, ne urmăresc.

Fiare îşi legă pătura în jurul gâtului, iar Jol aprinse cele două torţe cu ajutorul chibritelor lăsate special lângă ele. Birş se ridică greoi şi puse mâna pe desagii cu mâncare. Îi aruncă Fiarei armele şi lui Jol desaga cu pături şi apă.

– Să mergem, îi îndemnă Briş. Jol, eu voi deschide drumul, ştiu fiecare centimetru pătrat al acestui loc.

Se lăsă din nou linişte când strigătul unui bărbat acoperi grota:

– S-a înecat, ajutaţi-mă!

– Bine, mormăi Briş în timp ce o luă la fugă printr-un tunel strâmt şi jos.

Fiare era după Briş, iar Jol încheia rândul cu corbii agăţaţi de umeri. Mergeau repede, iar flăcările, din când în când, se cutremurau sub impulsul curentului ce le atingea. Fiare încă dârdâia, dar teama de-a fi prinsă şi dusă înapoi era cu mult mai mare. Înţelesese încă din pruncie că lumea ce o găzduise nu o mai dorea. Începuse prin a se naşte ca o proscrisă, iar mai apoi devenise un obiect de sacrifiu. Ştiuse că va veni ziua în care va muri sau se va răzvrăti şi, odată răzvrătită, nu avea de gând să se lase prinsă şi batjocorită. Îşi ura neamul mai mult decât îi ura pe vulturii blănoşi. Era unica în zece mii de ani care se născuse… Un val de lacrimi îi invadă chipul. Înghiţi în sec pentru a nu da drumul suspinelor. Nu voia ca ceilalţi să îi vadă şi să-i analizeze slăbiciunile. Când curentul trecu vijelios peste torţe, îşi dădu seama că sunt aproape de ieşire. Briş le făcu semn să încetinească. Ascultă o clipă, apoi o luă din loc.

Jol ştia că din când în când Briş asculta paşii trădătorilor. Dar, chiar dacă ei ar fi reuşit să ajungă sus, paşii li se pierduseră prin celelalte tunele. Briş îi explicase că erau destul de multe şi foarte înşelătoare. Cel mai bine era să mergi cu cineva care ştie să te scoată la liman. Dar, pe de altă parte, vulturii blănoşi cunoşteau toate tunelele şi în momentul în care apa avea să scadă, cu siguranţă că ei vor porni la vânătoare.

O pală de lumină se strecură prin pereţii de piatră îmbâcsiţi cu mucegai umed. Corbii îşi retraseră simţurile din ale lui Jol, iar acum, băiatul se văzu nevoit să se ghideze doar după lumina focului. Încet, încet, lumina pătrunse cu şi mai multă putere. Nu era chiar o rază de soare, ci mai degrabă o lumină argintată, gri, oarecum pătată. Jol o urmă aproape euforic. Nu îi plăceau grotele. Întunericul nu îi mai părea chiar atât de rău de când reuşise să vadă prin ochii corbilor, dar frigul combinat cu umezeală nu îl încânta deloc. Când zăriră gaura din stâncă şi soarele fierbinte ce se revărsa prin ea, tustrei răsuflară uşuraţi. Briş le făcu semn să nu se oprească încă nu erau în siguranţă.

Ajunseră pe buza râpei, acolo unde soarele le ardea pielea cu putere, iar marea se arăta în splendoarea-i albastră.

Fiare fluieră impresionată.

– Asta zic şi eu privelişte.

– Daaa, se minună şi Jol.

Briş îi smuci puternic.

– Hai, nu avem timp să admirăm priveliştea, trebuie să sărim.

Fiare şi Jol priviră în jos. Erau la o înălţime considerabilă, şi bucăţi de stânci ieşeau din peisaj parcă aşteptându-şi victimile.

– Altă idee mai bună nu ai avut? se încruntă Fiare. Chiar dacă aş supravieţui până jos, nu ştiu să înot.

– Nici eu nu mă descurc prea bine, recunoscu Jol.

– Atunci îi puteţi aştepta aici pe vulturii blănoşi, eu mă duc.

– Stai! ţipă Fiare. Hai să sărim împreună.

Briş îl privi pe Jol întrebător. Băiatul-corb dădu uşor din cap în semn de aprobare. Fără să o pregătească deloc, bătrânul o luă de mână şi o trase după el. Ambii se prăbuşiră după buza stâncii. Jol privi spre ei şi simţi că leşină. Nu putea să facă asta. Se retrase, apoi privi iarăşi. Văzu cele două corpuri atingând apa apoi dispărând în braţele ei. Aşteptă o clipă cu sufletul la gură. Când cele două capete ieşiră din apă, aproape că răsuflă uşurat. Văzu mâna mare şi îmbătrânită a lui Briş făcându-i semn să îi urmeze, dar inima lui bătea prea tare. Nu putea s-o facă. Picioarele nici măcar nu-şi doreau să se mişte. Frica intrase în el. Panica îi făcea trupul rigid. Încerca să se liniştească, să îşi spună că nu va păţi nimic, dar nu credea asta cu adevărat. Tot ceea ce vedea în faţa ochilor era un roşu închis. Culoare sângelui ce o purta în vene. Îşi mişcă uşor piciorul drept, cât mai aproape de buza stâncii. Frica era prea mare, pentru o clipă îi păru că ameţeşte, dar îşi reveni repede.

„Ai încredere”, urlară corbii într-un glas, aşa cum făceau de obicei.

Jol se cutremură. Nu îi putea asculta. Privi în faţă. Munţii din faţa lui erau mult mai mari decât cei pe care-i cutreierase el. Se vedeau câteva zone verzi şi, undeva în vârf, îi păru că vede un dragon cu piele albastră. Dar vedenia dispăru. Făcu, inconştient, încă un pas în faţă, mai mult pentru a se holba mai bine pe partea cealaltă, şi atunci două lucruri se întâmplară deodată. Auzi glasuri omeneşti şi căzu.

Avea ochii deschişi. Golul ce se căsca în faţa lui îi părea imens, de neatins. Trupul îi trecea printr-o perdea de aer ce îl strângea şi-l împingea în acelaşi timp, ca un joc ameţitor. Ar fi vrut să-şi poată închide ochii, dar ei nu-l ascultau deloc. Capul îi trecu pe lângă o stâncă teşită şi aproape că urlă de uşurare când văzu că nu se zdrobeşte. Apa se apropia de el şi el de ea. Panica intrase în fiinţa lui mai aprig decât înainte. Nu dorea să intre în contact cu acea întindere albastră. Avea impresia că se apropie de o capcană mortală. Închise brusc ochii când albastrul apei aproape că îi lovi irisul. Aştepta să se prăbuşească. Să simtă răceala apei, să îl sufoce şi să-l acopere cu braţele ei puternice, dar asta nu se întâmplă. Dintr-o dată, Jol simţi un curent ciudat de aer trecându-i pe lângă urechi. Când a reuşit să deschidă ochii, îşi dădu seama că nu se apropia de apă, ci se depărta.

Simţi un fior de panică trecându-i pe şira spinării. Dar, în secunda următoare, simţi o plăcere divină umplându-i simţurile. Îşi întoarse uşor capul şi zări corbii agăţaţi cu ghearele de partea din trup acoperită. Îl ridicaseră în aer.

Ateriză uşor pe o stâncă ieşită din apă. Fiorul de plăcere îi alunecă prin trup. Fiare şi Briş se apropiau de el înot. Erau surprinşi, dar, din câte îşi dădeau seama şi înspăimântaţi. Când îşi ridică ochii, zări câţiva oameni aruncându-se de pe buza stâncii, aşa cum făcuse şi el. Apoi privi spre apa albastră şi îşi dădu seama că începe să se retragă. Trebuiau să se mişte din loc.

– Să mergem, urlă Briş. Dacă se întunecă nu mai ieşim de aici.

Jol sări în apă fără teamă. În mai puţin de un minut apa se retrase atât de mult încât acum îi ajungea doar până la brâu. Briş se mişca frenetic, încercând să fie mai dur decât apa. Mergea grăbit, iar Fiare îl urma cu înverşunare. Jol nu avea decât să ţină pasul cu ei. Întreg golful era înconjurat de stânci şi grote. Băiatul-corb încerca să îşi dea seama în ce parte se îndreaptă. Pe măsură ce nivelul apei scădea, şi mai multe stânci ieşeau din albastrul apelor, părând că sunt soldaţi gata să le îngreuneze mersul.

– Mai repede! ţipă Briş spre el.

Jol tresări, dar, în acelaşi timp, parcă se trezi dintr-un vis. Privi spre corbi şi îşi dădu seama că zboară la nivelul apei.

„Ce faceţi?”, întrebă el nedumerit.

„Stâncile ne ascund”, răspunseră ei.

Băiatul privi în urmă şi îşi dădu seama că era adevărat. În urma lor crescuse un adevărat labirint de stânci, lucru care avea să le dea de furcă oamenilor, dar nu şi vulturilor blănoşi odată ajunşi pe cer.

Briş le făcu semn să-l urmeze după una din stâncile mari şi teşite ce părea să ascundă în interiorul ei o grotă. Dar bătrânul nu urmă drumul grotei aşa cum s-ar fi aşteptat el, ci ocoli stânca. Dincolo de ea zări cea mai frumoasă ambarcaţiune de până atunci. Recunoscu în sinea lui că nu văzuse prea multe de acel fel, bine, nici una. Le studiase o vreme, citise despre ele şi văzuse poze, dar nu crezuse niciodată că în lumea nouă există aşa ceva. Nava era mare, şi din câte îşi dădea jol seama, avea forma unei femei intinse pe spate. La prora se iţea un cap de femeie cu ochi pictaţi în verde şi un păr lung şi negru ce se întindea pe marginile navei. Doar că, chipul femeii, era în jos, în aşa fel încât corpul ei să stea în sus.

Briş zâmbi.

– Corbaie de piraţi. Una veche, folosită de… se opri. O, la dracu’, unul Barbă Albastră a folosit-o. Am găsit-o abandonată şi am pus-o pe picioare.

Jol dădu încântat din cap.

– Ştiu. Am citit despre Barbă Albastră.

Briş îl bătu uşor pe umăr.

– Să nu o lăsăm pe doamna să ne aştepte.

Jol pricepu imediat că se referea la corabie, ci nu la Fiare.

 

*

Ridicară repede cele două ancore, iar Briş trecu la timonă, în partea din faţă a vasului. Jol încă se lupta cu pânzele de la pupa când ceva mare îl umbri. Ridică temător privirea şi îi zări.

– Vulturi blănoşiii, strigă el pentru a fi auzit şi de la prora.

Fiare se prinse de balustradele vasului cu ambele mâini. Ochii ei mari şi verzi, se încruntară spre cer. Unul din vulturi se apropia. Făcu o mişcare în spate şi îşi luă de pe umeri arbaleta. Îşi dădea seama că nu mai avea timp să o încarce. Din disperare, când mâinile lungi se întinseră spre ea, nu făcu decât să se lase pe burtă. Apoi, spre propria-i umire, îl văzu pe vulturul blănos zburând cu spatele, dar cu aripile pe lângă corp. Un fir de sânge părea să-i curgă din gură, dar nu era prea sigură. Apoi, bufff, şi apa îl acoperi. Când se întoarse îl văzu pe Briş cu o bâtă în mână.

– Bâtă, spuse Briş, pentru a-i confirma.

Jol lăsă pânzele libere şi un vânticel plăcut veni dinste pupa.

– Vânt în pupa, strigă el, apoi se repezi spre unul din cuţitele mari pe care Briş le cărase după el.

Briş zâmbi. O ajută pe Fiare să se ridice şi să-şi încarce arbaleta. De acum, vulturii blănoşi erau tot mai mulţi şi până nu aveau să iasă din apele Oraşului, nu puteau fi în siguranţă. Briş ştia că vulturii blănoşi nu au curajul vulturanilor de-ai urmări dincolo, aşa că îşi punea toată baza în apele Lumii Noi, dar până atunci trebuia să-i ţină departe. Îi veni o idee. Nu una grozavă, dar oricum nu aveau de ales. Trei contra douăzeci nu era o luptă corectă, unde mai pui că ei erau şi mai puternici. Îi făcu semn lui Jol că se duce sub punte. Jol confirmă, dar era destul de speriat.

Vela mare se umflă şi corabia o luă din loc fără să fie nevoie de timonier. Jol întrezărea o mică speranţă, dar vulturii blănoşi începură să dea rotocale de-a lungul vasului.

– Aşteaptă să atacăm noi primii, şopti Fiare.

– De ce?

– Le e teamă de corbi.

Lui Jol i-ar fi plăcut să afle povestea, dar ştia la fel de bine ca şi Fiare că păsările lui nu le puteau face faţă vulturilor blănoşi. Înarmat cu bâta lui Briş şi cu cuţitul mare, aşteptă ca ei să se plictisească şi să atace în cele din urmă.

 

*

Briş dezveli tunurile vechi. Nu se atinsese de ele atunci când reparase nava, nu i se păruseră importante. Ba chiar îşi dorise să le demonteze, dar îi plăcea prea mult istoria piraţilor, iar ele făceau parte din navă. Avea şi douăzeci de ghiulele, suficiente credea el. Nu dorea decât să-i sperie pe vulturi, nu să-i ucidă. Curăţă repede interiorul tunurilor şi încercă să le mişte în sus. Frâna era blocată.

 

*

Vulturul blănos se năpusti spre Fiare, fata scoase un ţipăt prelung şi se agăţă de gâtul lui cu mâinile goale. Jol nu avu timp să vadă ce se întâmplă, pentru că, în acelaşi timp, şi el fu atacat. Folosi bâta aşa cum o făcuse şi Briş, iar lemnul îşi atinse ţinta, drept în faţa vulturului care îşi strânse aripile pe lângă corp şi se prăbuşi pe punte. Alţi doi veneau spre el. Aveau priviri demonice. Jol hotărî să folosească cuţitul. Voia să-i vadă sângerând. Flutură arma în aer spre unul dintre vulturii blănoşi, dar, ştia că nu va scăpa de celălalt. Trebuia să se hotărască repede, când o zări pe Fiare, cu sânge curgându-i dintre buze, năpustindu-se, asemeni unui fiare, spre unul din atacatorii lui. Jol închise şi deschise gura fără a mai fi atent la cel de-al doilea, cel ce se năpustea spre el. Simţi cum mâna lui mare îl lovi în stomac, se chirci şi scăpă cuţitul. Corbii urlară într-un glas, făcându-l pe vulturul blănos să facă doi paşi în spate. Jol îşi recăpătă cuţitul şi pierzând-o pe Fiare din priviri se năpusti spre el. Lama cuţitului îi tăie aripa, iar vulturul se ridică anemic spre cer.

 

*

Unse repede manivela şi mai încercă o dată. De data asta se mişcară, încet, greu, dar o făcură. Şi asta era tot ceea ce conta. Se strădui, încă o dată şi încă o dată. Tunurile începură şă-şi poziţioneze capetele spre cer. Briş înţelese că nu putea face mai mult de atât. Le încărcă repede şi le verifică fitilele. Păreau să mai funcţioneze încă. Privi prin trapă. Vulturanii încă mai dădeau ocol, dar nu mai erau la fel de hotărîţi să atace. Era timpul să-i sperie de moarte şi să iasă din nenorocitele acelea de ape. Aprinse fitilele rând pe rând şi aşteptă ca ghiulele să pornească spre cer.

Primul tun îşi făcu datoria. Cu un urlet asurzitor, aruncă ghiuleaua pe lângă un vultur blănos, făcându-l să tresară şi chiar să o ia la fugă. După ce şi a patra ghiulea sări în aer cu aceeaşi bubuitură, cerul se curăţă de vulturi. Dar încă două tunuri mai aveau să-şi spună cuvântul înainte ca războiul să se termine.

 

*

Briş cârmi repede, dar şi pruden, printre stâncile ce se iţeau la ei. Jol îl ajuta urmând instrucţiunile bătrânului. Doar Fiare stătea tăcută la babord, privind spre ceva nedefinit. Chiar înainte ca soarele să fie înghiţit de ape, Briş decretă victoriors:

– Lumea Nouă! Oceanul Indian.

Jol căzu pe punte. Îl dureau mâinile şi se simţea extenuat. Acum că ieşiseră în ape mai calme, putea să doarmă câteva minute.

 

 

 

Cartea de blog V – Lumea pierduta

11

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

OMUL DIN LUMEA NOUĂ

 

Jol trecu printre comercianţi cu o viteză uluitoare. Corbii abia de se puteau ţine după el, iar trecătorii fură nevoiţi să sară din calea lui, ca din faţa unui dezastru. Cu toţii rămâneau privindu-l, cum îşi îndreaptă paşii pe pavajul plin de ţărână. Alerga în partea cealaltă a Oraşului, acolo unde erau proscrişii şi, în special, vrăjitorii. Nu încercase niciodată să exploreze partea aceea a Oraşului, Mama Sarah îi interzisese în mod repetat. Şi o făcuse în cel mai serios mod, căci sprâncenele i se întâlniseră undeva la baza nasului, iar mustăţile i se zbârliseră. Şi oricine ştia ce înseamnă asta. Oricine avea ceva minte. Însă, de data asta, Jol se hotărâse să îşi ia viaţa în propriile-i mâini. Şi dacă nici vrăjitorii nu aveau să ştie să-i dea răspunsuri, ei bine, atunci nimeni nu o mai putea face.

Alerga, încercând să-şi controleze respiraţia, nepăsându-i că toţi ochii erau aţintiţi asupra lui, dar, în special, nepăsându-i că face ceva ce i se va imputa cu seriozitate şi severitate.

În crâncena sa alergare, dădu peste Trec. Paşii i se împleticiră, trupul i se duse în faţă, şi întreaga greutate se lăsă pe corpul vulturanului. Un moment mai târziu, deschizând ochii, se zări grămadă peste marele preot al Oraşului. Sări în picioare repede, şi încercă să-l ajute pe Trec să se ridice. Însă preotul nu dădea nici un semn că ar vrea să ajungă din nou cu picioarele pe pământ.

– Unde te grăbeşti aşa, băiete?

Limba lui Jol se împletici printre dinţi. Tenul său măsliniu se făcu roşu precum arama, iar picioarele îi tremurau din toate închieturile.

– Ăăă…

– Mda, făcu preotul, ajutându-se de mâini pentru a se ridica. Apoi îşi scutură aripile, după care le lipi înapoi de trup.

Băiatul începu să se fâstâciască.

– Îmi pare… ăăă… rău. N-am vrut…

– După ce termini de alergat, îl mustră Trec, sper să treci pe la mine, încă avem multe de vorbit.

Băiatul aprobă din cap, apoi ochii i se măriră, iar picioarele aproape că nu îi mai stăteau locului. Trec îi făcu semn să plece, iar el nu aşteptă să i se mai spună încă o dată că o şi porni la fugă.

Trecu pe lângă casele mari şi pe lângă ruinele vechilor temple. Apoi, un câmp mare, plin de praf şi nisip, îl întâmpină. Se opri o clipă, îşi privi corbii, apoi privi în urmă. Nici ţipenie de om. O luă din nou la fugă pe câmpul nisipos, lăsând în urma lui o mare de praf, ce se ridica şi cobora peste trupul lui.

Alergă aşa un timp până când zări corturile mari, negre, ce se ridicau din mijlocul unei vegetaţii moarte şi spinoase.

Îşi trase suflul pentru o clipă.

„Ar trebui să rămâneţi la distanţă. Dacă mi se întâmplă ceva…”, nu îşi termină gândul. Înghiţi în sec şi i se păru că inima îi izbeşte cu putere fiecare părticică a trupului.

Continuă să meargă, dar nu mai putea să alerge. Picioarele îi trădau teama. Nu ştia la ce să se aştepte. Vrăjitorii fuseseră exilaţi, acolo, în pustiu, unde nu creştea decât nisip şi mărăcini. Undeva, pe lângă ei, se afla o oază de mare, apă sărată, apă ce nu putea fi băubilă. Şi totuşi, ei supravieţuiau într-un fel sau altul acolo. Mai erau şi alte specii: criminali, hoţi şi, în special, cei ce ameninţaseră dominaţia vulturană. Vorbise odinioară cu Neol, dragonul, despre asta.

– De ce Orăşenii s-au răsculat împotriva vulturanilor? întrebase el.

Dragonul fornăise pe nas, scoţând un fum negru şi gros.

– Asta a fost demult. Atât de demult, că nici eu nu îmi mai amintesc bine.

– Dar cei exilaţi, de ce…

– Întrebări, întrebări, dragonul se apropiase periculos de mult peste chipul său, iar răspunsurile ţi-ar putea aduce doar necazuri.

Nici atunci, şi nici acum, nu înţelesese despre ce e vorba. Când vorbea cu Neol, era ca şi cum ar fi vorbit singur. Rămânea cu aceleaşi întrebări de pus, chiar dacă dragonul susţinea că i s-a răspuns. Iar acum, de unul singur, se ducea drept în gura leului. Probabil că avea să-şi regrete hotărârea, dar încă era decis, chiar dacă teama îl prinsese în braţele sale.

 

*

În faţă i-a apărut ea. Poate că ar i-ar fi spus „creatură”, aşa cum îi numeau Orăşenii pe proscrişi, dar, adevărul era, că nu văzuse nimic mai frumos pe pământ. Părul ei blond se scurgea în plete, ce păreau raze de soare, pe spatele-i gol. Trupul îi era acoperit de o bucată de piele, suficientă pentru a nu-i trăda părţile importante ale trupului. Plângea. Pielea ei albă, uşor bronzată, sclipea minunat în lumina soarelui târziu. Era un om, un pui de om, poate puţin mai mică ca el. Când şi-a ridicat privirea verde, Jol a suspinat. Corbii au dat rotocol deasupra capului lui şi au crăunit înspăimântaţi.

Lacrimile ei, ca nişte cristale, îi acopereau faţa rotundă, uşor arsă de soare. Jol înghiţi în sec. Nu ştia dacă ar trebui să se apropie, şi, oricum, nu ştia cum să se poarte în astfel de situaţii. Când venea vorba de consolări, prefera să o ia la fugă. Şovăi o clipă, apoi, spre uşurarea lui, copilul de om îi ţipă drept în faţă:

– Tu ce mai vrei?

Jol făcu un pas în spate. Privi în jurul său, apoi reperă corbii. Dar păsările păreau absente.

„Da, daţi bir cu fugiţii atunci când am nevoie mai mare de un sfat”.

Ei crăuniră şi se ridicară în înaltul cerului.

– Deci? ţipă din nou fata, cu şiroaiele de lacrimi scurgându-i-se sub bărbie.

– Păi… eu… eramdoarîntrecere, spuse mult prea repede.

Copila îşi şterse lacrimile cu dosul mâinii. Se ridică în picioare şi îl studie pe Jol din cap până-n picioare.

– Proscris?

Jol îşi plecă fruntea.

– Ăăă… nu chiar.

– Hmm, făcu fata. Fugar?

– Nici, îndrăzni Jol.

– Atunci? urlă ea.

Tânărul făcu încă un pas în spate, într-un fel îl atrăgea chipul ei angelic, dar, în alt fel, îl speria.

– Păi… doar în trecere.

Fata se aşeză la loc în ţărână. Îşi plecă privirea şi cu degetul începu să scormonească nisipul fin, făcând praful să se ridice în rotocoale mici.

– Cauţi ceva?

Jol privi după corbi. Prea departe de el, laşii. Se aşeză apoi în faţa ei, încercând să-i vorbească ca un egal, cu toate că el îi era superior, ea fiind doar o proscrisă.

– Răspunsuri, spuse el simplu.

Fata suspină, apoi zâmbi perfid, ridicându-şi ochii de un verde smarald spre el.

– Ah, dar când le primiţi, nu le acceptaţi şi tot noi suntem cei pedepsiţi.

– Nu înţeleg.

Bluclele creţe îi căzură pe ochiul drept, făcând-o şi mai frumoasă decât era în realitate.

– Nu înţelegi, creatură a vulturanilor, pentru că ai fost crescut să asculţi, ai fost învăţat că tot ceea ce ţi se impune e bine. Ţi s-a spus că asta e lumea perfectă şi că nu ai ce căuta dincolo.

– Ai putea să-mi spui despre asta? se entuziasmă el.

– Aş putea să-ţi spun multe, dar nu îţi voi destăinui nimic până când bătrânii nu or să cadă de acord în ceea ce te priveşte.

Jol se înfioră. Deja îşi imagina o bandă de criminali şi hoţi bătrâni, plini de cicatrici, cu dinţi mâncaţi şi arme dintre cele mai tăioase, decizându-i soarta.

– Adică? întrebă el cu jumătate de glas.

– Doar nu crezi că ţi-am spune din secretele noastre fără să ne încredem în tine.

Jol cântări situaţia. Oare avea altă şansă de-a afla vreodată adevărul? Şi dacă avea să moară… mai bine aşa decât să trăiască în neştiinţă.

– Mă învoiesc.

– Atunci vino cu mine, îi ceru ea.

Ea se mişcă încet, ridicându-se din praful auriu. El o urmă tăcut, doar după un timp îndrăzni să întrebe:

– De ce plângeai?

– Mă numesc Fiare, îi spuse ea, de parcă ăsta i-ar fi fost răspunsul.

 

*

Vulturi blănoşi. Erau peste tot. Oriunde s-ar fi uitat îi vedea. Se uitau la el ca la o ciudăţenie. Jol ar fi spus că e tocmai invers, ei erau ciudăţeniile. Nu mai văzuse până atunci vulturi blănoşi, iar aripile lor erau atât de mari şi de puternice, că Jol nici nu îşi putea închipui cum ar fi să care o asemenea greutate în spate. Erau înalţi, majoritatea lor bărbaţi, blonzi, prea puţini aveau părul uşor închis la culoare. Nu aveau ciocuri ca vulturanii. Nici unul nu părea să le semene prea mult, şi totuşi, ceva… aducea cu ei.

Fiare îl trase de mână când unul din vulturii blănoşi încercă să-l atingă. Îl trase atât de tare încât avu impresia că degetele ei îi intrară cu totul în carne. Până şi corbii se scuturară uşor, trecuţi prin fiorul durerii. Dar durerea nu i se păru la fel de aspră precum atingerea ei. Mâinile îi erau ca de gheaţă. Şi, atunci când îl eliberă, îşi dădu seama că, pentru o clipă, sau poate mai multe, îşi pierduse conştiinţa.

Deschise ochii larg şi se trezi într-o încăpere întunecată. Doar o lumânare ardea pe o măsuţă joasă, răspândind raze stinghere.

Chipul bătrân îl înspăimântă. Vru să ţipe, dar nu făcu decât să mărească ochii. Părul lui alb aproape că îi acoperea întreg chipul. Un păr rebel, nepieptănat, ce se zburlea la fiecare mişcare a bătrânului. Ochii îi erau albi ca spuma laptelui. Jol pricepu pe dată că bătrânul e orb. Încercă cu disperare să scape de mâinile lui zbârcite din cauza timpului ce îi acoperise întreg trupul. Bătrânul părea a fi puternic.

– Stai! ţipă atât de tare, că păsările îşi luară zborul, iar Jol rămase împietrit.

Bătrânul continuă să-şi treacă mâinile ridate peste bustul său gol. Picuri de transpiraţie curgeau pe chipul lui, unindu-se sub bărbie. După un timp se ridică. De undeva din spate luă o cârpă prăfuită şi îşi şterse chipul.

– Aşa e mai bine, spuse bătrânul.

Jol se ridică uşor. Privirea îi era pretutindeni. Nu înţelegea unde se află şi cum a ajuns acolo. Acum îi privea pe vulturii blănoşi şi, dintr-o dată, s-a trezit cu mâinile acelea peste bustul său gol. Nu mai era nimeni în cort. Abia după un timp înţelese că se află într-unul dintre corturile proscrişilor.

– Unde e ea?

Bătrânul se aşeză pe pământ. Picioarele şi braţele îi erau încrucişate într-un mod bizar. Dădu din cap de câteva ori, de parcă ar fi vrut să îi răspundă, dar mai întâi trebuia să cugete. Jol rămase tăcut, aproape ţinându-şi respiraţia. Undeva, în mintea lui, putea să-şi audă corbii. Era noapte. Simţea asta prin ei. Nu mai simţise până acum o asemenea senzaţie care să provină de la corbi. Într-un fel era straniu, dar în celălalt sens, era mai mult decât plăcut. Pentru prima oară, dintr-un motiv neştiut, aproprierea dintre el şi corbi i se păru adevărată.

Pânza întunecată s-a dat la o parte, iar ea apăru încadrată într-o lumină galbenă ce părea să provină de la un foc foarte mare.

– Cum te simţi?

 Jol tresări când îi auzi glasul. Părea venit de undeva dintr-un gheţar. Pielea i se zbârli pe întreg trupul. Un fior rece, ca un vânt nevăzut, îi trecu pe şira spinării.

– Sunt bine, răspunse el încet.

Fiare ridică din sprânceană. Bătrânul abia de schiţă un gest, prea fin şi prea rapid pentru a fi văzut.

– Îmi…, începu ea, dar se opri. Ar trebui să mă urmezi. Vreau să-ţi prezint pe cineva.

Jol se mişcă rapid. Îi aruncă fugar o privire bătrânului. Se opri pentru o clipă, dar nu îşi dădu seama că nu avea rost să încerce. Bărbatul părea mult prea adâncit în gândurile lui, poate şi puţin nebun. Jol îl mai privi o dată, mai mult pentru a se asigura că a rămas pe loc, acolo unde îl văzuse şi ultima oară.

Când briza serii îl lovi în faţă, simţi o ameţeală plăcută. Proscrişii erau adunaţi în jurul unui foc măreţ. Femeile găteau, iar bărbaţii şi copiii imitau o vânătoare. Ceva mai departe de foc, un bătrân, adunase în jurul lui zeci de copiii, făcându-i să râdă şi să danseze.

Fiare se întoarse spre el cu o expresie amuzată.

– El e Briş, arătă ea spre bătrânul ce îi adunase pe copii. Omul din Lumea Nouă.

Jol mări ochii.

Fiare îi făcu semn s-o urmeze, iar el, ca un animal de companie, porni tăcut în urma ei.

Corturile mari ale proscrişilor desenau umbre pe pământ. Păreau a fi gheare mari ce abia aşteaptă să te înşface, topindu-se în lumina focului. Proscrişii îl priveau cu uimire, dar corbii păreau să le fie pe plac.

– Ce e cu ei? o întrebă Jol pe Fiare.

Fata îşi ridică o clipă privirea.

– De la Cresa… nu a mai existat altcineva care să se apropie ideii de corb.

– Cresa?

Ea se opri o clipă.

– Ai auzit de ea?

– E mama, şopti el.

 

*

Briş îl privea într-un mod ciudat. Părea să-l cerceteze. Încă nu scosese nici un cuvânt de când intraseră în cortul cel mare, împânzită cu opaiţe, ce aruncau o lumină strălucitoare, aproape ireală. Cortul mare era decorat cu pânzeturi fine, ce întruchipau diverse scenete. Jol nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Desigur, în peştera lui Neol, zărise o dată desene rupestre, dar nu îi păruseră nici pe sfert la fel de minunate ca cele ce împodobeau cortul lui Briş.

Briş părea a fi căpetenia proscrişilor, după felul în care arăta cortul. Era mult prea spaţios, împărţit în două de o pânză fină de culoarea caramelului. Dincolo de camera mare se putea zări un bladachin cu picioare sculptate. Pe unul din pereţii de pânză stătea atârnată o cucură lucrată de o mână măiastră. Capetele săgeţilor, ascuţite şi fioroase, ameninţau acea linişte perfectă.

Fiare oftă. Un sunet abia perceptibil, care, însă, îl înfrigură.

– Briş e cel ce îţi poate oferi răspunsuri, vorbi ea.

Dar Jol nu o putea auzi, era mult prea fascinat de omul din Lumea Nouă. Părea a fi bătrân, dar nu credea că e la fel de bătrân ca cel ce tocmai îşi trecuse mâinile peste trupul lui. Era un alt fel de bătrâneţe, ceva ce el nu putea înţelege. Mai degrabă, i se părea a fi o slăbiciune. Chipul bărbatului nu era ridat, dar trăsăturile îi erau adâncite. Părul grizonat, prins la spate, într-o coadă de cal, şi ochii de un gri-verzui, îl speriau cu adevărat. Pe de o parte i se părea ireal, dar pe cealaltă… nici nu voia să se gândească. Încercă să îşi dea seama unde sunt corbii, dar ei parcă dispăruseră din mintea lui. Acum se simţea singur. Singur şi înspăimântat.

– Poate că nu ar fi trebuit să vin aici, concluzionă Jol.

Fiare îl privi. Ochii ei îl îngheţară.

– Cauţi răspunsuri, omule-corb, răspunsuri pe care numai Briş ţi le poate da.

Ca la un semnal, Briş se smuci spre ei, ţintindu-i cu o privire nebună.

Obosită, dar fericită

„Indicii anatomice” şi-a luat povestea în propriile mâini. În sfârşit, personajele au început să se lase descusute. În sfârşit, autorul a reuşit să-şi dea seama, pe jumătate, ce îşi doresc personajele. Astăzi am muncit mult, am gândit mult şi am asudat mult. Dar cele două capitole ce mi-au ieşit din degete m-au mulţumit. În sfârşit, am şi eu o mulţumire pe ziua de azi. Că tare proastă zi avui în rest 🙂

Ei bine, pentru cei curioşi cu privire la turneul liceean ce va avea loc vă rog să citiţi. Doar am dat link, nu?

No, atât pentru moment, acum am nevoie de somn.

P.S: Mâine îmi iau liber până seara târziu 😀

 

Cartea de blog IV – Lumea pierduta

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

Pentru Cella, si pentru ca lipsesc pana marti

FEMEIA PASĂRE

 

Daleea mă privea într-un fel anume. Nu ştiu dacă încerca să pară cinică sau mă plăcea. Desigur, aş fi preferat a doua variantă. Totuşi, pentru Dumnezeu, sunt un bărbat singur, iar Joanes nu mă atrage absolut deloc. În schimb, Daleea, ei bine, e de discutat despre subiect. Adică pot discuta eu cu mine, pot să mă sfătuiesc, cu toate că femeile cu pistol mă intimidează.

M-a învârtit pe toate străzile pustii, într-o limuzină cu geamuri negre, din care nu se zărea nimic afară. Am sperat din tot sufletul că şoferul vede, nu de alta, dar abia scăpasem din ghearele morţii recuperând manuscrisul acela, nu aş fi vrut să mor ca un prost. În cele din urmă limuzina a oprit, uşile s-au deschis – presupun că automat – iar eu am zărit clădirea aceea înaltă, ce părea părăsită de cel puţin o sută de ani. Ştiam exact unde se alfă acel loc, dar am simţit că e mai bine să mă prefac surprins. Cel puţin Daleei i-ar fi plăcut să nu fac pe deşteptul.

– Acesta este centrul secret al FBI din Londra, mi-a explicat ea, ca un adevărat ghid turistic.

M-am strâmbat, pe limbă îmi stătea o replică tăioasă, dar m-am chinuit să nu o las să iasă la iveală.

– Asta e secţia noastră de fenomene stranii, continuă ea cu o mândrie pe care nu o puteam pricepe.

– Şobolani, vagabonzi…, am murmurat eu. Dar ea nu m-a auzit sau, cel puţin, s-a prefăcut destul de bine.

M-a condus pe o alee plină de mărăcini. În faţa uşii ce părea scoasă din balamale s-a iscat o cameră video ce s-a zgâit nervoasă la noi. Am trecut de prima uşă şi am ajuns la a doua. Nu că nu m-aş fi aşteptat, dar, într-un fel, am rămas surprins. Cea de-a doua uşă era total blindată. Sunt sigur că nici zece tancuri sovietice nu ar fi dărâmat-o. Poate clădirea, dar uşa ar fi rămas în picioare. Nu avea nici un mâner, nici o chestie din aia gen timonă ce se văde în filmele vechi aplicate la seifuri. Uşa s-a deschis silenţios. Jur că dacă n-aş fi văzut-o cu ochii mei, aş fi zis că e un vis. Desigur, nu mă arătam impresionat în faţa ei. Până la urmă şi Bilbioteca avea un fel de secret al ei. Sigur, nu era la fel de impresionant, iar intrările… ei bine, aş prefera să nu discut despre ele.

Un culoar lung, prea bine luminat, după părerea mea umilă, strâmt şi deloc primitor, se profila în faţa noastră. Abia când am păşit am simţit că pământul îmi fuge de sub picioare. Cred că faţa mi s-a schimonoşit, că am şi auzit-o pe Daleea râzând:

– Stai calm, avem podea rulantă.

– Sunt calm, am spus eu sec.

Ea îmi aruncă un zâmbet superior, în timp ce eu mă blestemam în sinea mea. Nu îmi place să arăt că sunt mai slab decât o femeie. Totuşi, dacă o podea rulantă mă speria, ceea ce aveam să văd avea să-mi producă un infarct?

O uşă mare, formată din două, de fapt, s-a deschis în faţa noastră. Un laborator imens, plin de calculatoare şi tot felul de maşinării complicate, aproape că m-au îmbrăţişat. Şi nu spun asta la figurat. Când ecranul mare a coborât din tavan şi s-a zâgit la mine, mai, mai că era să-l iau în braţe. Am tresărit. Ecranul s-a retras, lăsând zeci de oameni în halate, plimbându-se printre calculatoare, eprubete şi alte chestii pentru un laborator profesionist.

Daleea se opri.

– Aici e laboratorul. Încercăm să descoperim…

– Da, da, am întrerupt-o eu, nepăsător.

– Mă gândeam că te interesează descoperirile noastre.

Am privit-o cu subînţeles.

– Au legătură cu manuscrisele?

Ea ridică apatică din umeri.

– Nu poţi şti niciodată. Oricum, după ce îţi voi arăta prada noastră, sunt convinsă că o să-ţi pese.

Am dat din cap. Nu ştiu de ce, dar locul ăla nu îmi inspira încredere. Bine, eram într-o „casă conspirativă” a FBI, nu am avut niciodată încredere în agenţi, Dumnezeu ştie de ce.

Daleea mă conduse de-a lungul marii hurdughii, printre cercetători şi obiecte ce nu îmi erau cunoscute. Un lift apăru de niciunde, deschizându-şi uşile în faţa noastră. Un domn, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, cu ochelari de soare şi o armă semi-automată la brâu, dădu abia perceptibil din cap.

– La „adăpost”, spuse Daleea misterios.

Aş fi putut jura că bărbatul a tresărit, dar dacă a făcut-o, a fost prea rapid. Dintr-o dată mi-am dat seama că nu o să-mi placă deloc ceea ce am să văd. Inima mi s-a strâns în piept. Eram sigur că bărbatul acela tremura în sinea sa. L-am privit cu luare aminte. Era un munte de om, şi totuşi, ceea ce se afla în „adăpost” îl speria până şi pe el.

Am tras aer în piept. Nu simţeam mişcarea liftului, dar observam luminiţa galbenă coborând pe numerele greceşti. De obicei nu iau în seamă asemenea detalii, dar cazul de faţă era unul special. Îmi dădeam seama că nici recuperarea manuscrisului nu mă speriase întra-atât. Şi dacă creatura pe care Daleea avea să mi-o arate era, într-adevăr, din specia celei care îl ucisese pe Zed? Încă nu eram convins că sunt dispus să lupt cu aşa ceva. Dintr-o dată îmi dădeam seama că viaţa mea de dinainte de Bibliotecă, apatică şi monotonă, îmi plăcea la nebunie. Dar cum să mă mai întorc acolo?

Liftul s-a oprit. Uşile s-au deschis. O beznă apăsătoare s-a lăsat pe pleoapele mele. L-am zărit pe bărbatul din lift apăsând repede butonul. Când uşile s-au închis, bezna a devenit desăvârşită. I-am auzit tocurile Daleei deplasându-se în stânga mea. Nu am îndrăznit să mă mişc. Adevărul e că de m-ar fi atins atunci cineva, aş fi făcut pe mine negreşit. Dar, dintr-o dată, o pală de lumină veni de undeva. Nu vedeam de unde, dar nici nu aveam de gând să dau importanţă.

Mi-am învârtit privirea prin camera imensă. Trebuia să fim undeva în adâncul pământului. Sursa de lumină pâlpâia continu, iar eu abia reuşeam să zăresc uşile de fier ce încercuiau încăperea.

Daleea se puse în faţa mea şi zâmbi sarcastic.

– Aici ai putea să mori fără să afle nimeni.

– Nu te amăgi, i-am spus eu, destul de nervos.

– Recunoaşte că nu te simţi în largul tău aici, îmi spuse ea.

Cred că am scos un oftat, pentru că ea mi-a surprins sufletul într-un zâmbet îngheţat.

– Sunt sigura care intră aici, îmi mărturisi ea. Toţi au impresia că „ciudăţeniile” de aici vor arunca blesteme asupra loc. Desigur, mie puţin îmi pasă de toate astea.

– Desigur, am mormăit eu.

– Eu prelevez mostre de sânge, piele…, continuă ea neperturbată, şi, uneori… oh, nu contează.

Se apropie de una din uşile de metal şi acţionă o manetă. Încet, încet, uşa o porni în sus, înghiţită de tavan, lăsând la vedere un geam mat. Pe parcurs ce uşa dispărea, trasă de un scripete nevăzut, am simţit că leşin, că mor şi învii de zeci de ori. Nu mai ştiam dacă timpul a rămas în loc s-au s-a mişcat prea repede.

Imaginea completă îmi oferi un şoc. Probabil, primul şoc din multele pe care aveam să le am.

 

*

 

Am închis şi am deschis gura de câteva ori. Nu, nu voiam să vorbesc, ci doar să trag aer în piept. Însă, în mod anormal, aerul nu voia să-mi pătrundă în plămâni. Cred că ochii mi se lipiseră de geamul acela. Globii mei oculari nu mai puteau fi distraşi sub nici o formă. Nici de ar fi explodat o bombă lângă mine, nu m-ar mai fi putut mişca. O simţeam pe Daleea respirând în spatele meu, dar nu îmi păsa.

Nu ştiu ce am văzut mai întâi, dar presupun că picioarele maronii, atât de fine şi de lungi, ce continuau cu acel corp perfect şi cu chipul şi mai perfect. Ochii aceia negri, ca două scântei în lumină. Apoi, de parcă un demon s-ar fi ridicat din mormânt, i-am zărit aripile ce i se desprindeau din spate. Lungi, puternice, mari şi negre. Spaţiul în care era închisă era destul de mare. Nu era încătuşată, dar nici nu părea a-şi dori să mişte. Stătea perfect dreaptă, ca o statuie. Doar sânii perfect rotunzi şi goi îi trădau respiraţia. Ne privea cu ură şi mânie. Automat mi-am trecut privirea asupra mânilor ei. Mi se părea aproape ireal ca o fiinţă de felul acela să deţină şi mâini. Mâini ce nu îi erau lipite de aripi, aşa cum mi-aş fi închipuit eu. Avea palme fine şi unghii umane. Mult prea umane pentru a fi putut zgâria un corp.

– Ce e? am reuşit să îngân după o eternitate.

Daleea se apropie de geam.

– Aş zice că e jumătate om, jumătate corb.

– Dumnezeule, am murmurat din nou. I-aţi făcut teste?

Ea a tras aer în piept.

– Ah, deci ajungem acolo unde nu te interesa.

Nu am reuşit să-i răspund, pentru că încă nu eram pregătit să mi-o scot din raza vizuală. Nu ştiu de ce, dar în inima mea s-a produs ceva. Era cea mai frumoasă creatură pe care o văzusem vreodată.

– Toate analizele, spuse Daleea, prezintă un om normal. Dar radiografiile… făcu o pauză, o privi şi continuă, arată o structură osoasă bizară. Oase ce-i cresc din plămâni, fără să-i perforeze, şi, se pare că tot acea structuă îi susţine şi aripile.

– Poate zbura?

Daleea mângâie fereastra.

– Da, poate. Aripile sunt suficient de puternice.

– Crezi că e vorba de un experiment?

– Mă îndoiesc, mi-o tăie ea aspru. Aş fi ştiut. Oricum, pentru a nu îţi face griji, am întrebat peste tot. Nimeni nu ştie nimic despre un asemenea experiment. Dacă ar fi fost, tot ar fi scăpat pe undeva.

Ea mi-a atras privirea. Daleea încă vorbea, dar nu o mai auzeam. Femeia-pasăre mă privea în ochi, iar în ei am simţit o mare tristeţe. Un fel de jale. Părea că sufletul i se sfâşie, iar eu, cumva, aş fi vrut să îi alin durerea.

– Nu poate sparge…

– Nu, spuse sigură pe ea Daleea.

– Ai încercat să comunici cu ea?

Daleea dădu uşor din cap.

– Da, sunt sigură că mă înţelege, dar nu vrea să scoată nici un sunet.

Paşii mei s-au îndreptat uşor spre închisoarea transparentă. Respiraţia ei deveni mai rapidă, mai abruptă. Sânii i se mişcau alert. Iar în nodul gâtului îi vedeam nervozitatea sporită.

– Nu putea să fie cineva ca ea, i-am spus Daleei. Priveşte-i mâinile.

– M-am gândit la asta, dar dacă nu sunt toţi la fel, dacă unii dintre ei au gheare?

Era o posibilitate, desigur, dar, dintr-un motiv pe care nu mi-l explicam, nu credeam asta.

– De ce nu îi daţi drumul?

Am simţit privirea ucigătoare a agentului FBI, năpustită asupra mea.

– Ai înnebunit?

Ce-aş fi putut răspunde? Poate că m-am îndrăgostit. Dintr-o dată m-am simţit penibil, şi totuşi, nu o puteam lăsa acolo.

Mi-am luat privirea de la ea. Atunci s-a mişcat brusc şi şi-a lipit palma de geam. Daleea privi nervoasă.

– N-a mai făcut aşa ceva niciodată.

Nu o puteam asculta pe Daleea. Mâna mea s-a întins automat spre a femeii-corb, iar palmele ni s-au întâlnit prin fereastră. Poate că totul a fost doar o senzaţie, dar am fost sigur că îi pot simţi căldura.

– Nu îi e frig?

– „Adăposturile” sunt încălzite, mi-a răspuns Daleea cu jumătate de glas. Vrack, îndepărtează-te, încearcă să te manipuleze.

Nu o puteam asculta, dar nici nu puteam să nu îi iau sfatul în serios. Abia când am văzut cutia de metal căzând din tavan peste geam, m-am îndepărtat.

– Mai ai câte ceva de văzut, îmi spuse ea, recăpătându-şi, dintr-o dată, glasul.

 

*

Următoarele creaturi pe care mi le-a arătat, nu au reuşit să mă impresioneze într-un mod anume. Ciudăţenii genetice, dar nimic care să semene cu un om. Am plecat mai abătut decât mă dusesem. Gândurile mele se învârteau prin cap, fără a se opri într-un loc anume. Aveam multe întrebări de pus, atât de multe încât nici nu reuşeam să-mi pun ordine în ele. Am ajuns la gura de canal ce îmi servea drept intrare în Bibliotecă. Nimic atât de impresionant precum uşa blindată a FBI-ului, dar, era intrarea mea, iar asta conta mai mult. M-am aventurat pe holul lung, slab luminat şi m-am dus direct în debara sau, mai bine spus, ceea ce credeam că de acum îmi era casă.

Mi-am dat seama că nu mi-am mai vizitat apartamentul de la marginea Londrei de cel puţin trei luni. Adevărul e că nu mă aştepta nimic acolo, iar debaraua era mult mai confortabilă pentru mine. Şi, atâta timp cât Joanes mă lăsa cu Black, motanul meu, restul chiar nu mai conta.

Black m-a simţit, aşa că a ieşit de sub aşternut şi mi-a sărit în braţe. L-am mâgâiat între urechi, apoi, cu o responsabilitate abia născută, i-am dat mâncare şi apă.

Un timp m-am privit în oglindă. Încă nu îmi recunoşteam chipul. Părul încărunţit îmi aducea aminte de toate blestemele lumii. M-am gândit că m-a ajuns vreo ocară, altfel nu ar fi trebuit să arăt aşa, ca un bătrân. Cu toate astea, încă îmi simţeam trupul tânăr.

Uşa debaralei s-a deschis brusc, făcându-mă să tresar violent.

– Ştii ce ai descoperit? îmi urlă, entuziast, Joanes.

L-am privit pe Black, din nu ştiu ce motiv, apoi am ridicat din umeri.

– Dacă vrei să-mi testezi inima, să ştii că mai ţine.

Ochii lui Joanes sclipeau de bucurie.

– Ai descoperit „Talpa lui Org”.

– Serios?! desigur, habar nu aveam despre ce vorbea.

– Manuscrisul furat de Zed, îmi explică el repede.

Am ridicat din sprâncene nedumerit.

– Asta însemnând că?

Joanes pufni nervos.

– Nu vă mai învaţă nimic la şcoală în zilele astea?

M-am trântit pe pat, lăsându-l pe Joanes să se holbeze la mine.

– Nu am făcut o şcoală de Bibliotecari ciudaţi, am învăţat doar despre limbile moarte.

– Sper să fi învăţat ce trebuie, pentru că nu ştiu să traduc manuscrisul.

– Interesant, atunci cum ai descoperit titlul?

– Nu eu, spuse el sec, calculatorul.

– Atunci de ce nu traduce calculatorul tot manuscrisul? Eu încă nu înţeleg care e treaba mea pe aici.

Atunci, în mintea mea, a apărut chipul ei. Am oftat. Mi-o închipuiam închisă acolo, singură, tristă, fără nimeni să-i aline sufletul sfâşiat.

– Bine, o să arunc o privire. Oricum, ce înseamnă asta?

Joanes porni spre uşă.

– Urmează-mă în Bibliotecă şi o să te luminez.

Mereu se lăuda că o face, dar, de fapt, nu făcea decât să mă arunce şi mai mult în negură.

 

 

File din jurnal I

 

Mă numesc Vrack. Nu o să înţeleg niciodată de ce mama a preferat să mă numească astfel. E un nume aproape ireal, de fapt, odinioară, poate în copilărie, am citit o poveste cu un vrăjitor pe care-l chema astfel, poate că şi mama a citit-o, cu toate că nu cred să o fi înţeles. Mama suferă de schizofrenie. Boala asta i-a măcinat sufletul. Da, a suferit dintotdeauna, de aceea mă şi mir că tata s-a îndrăgostit de ea şi a ţinut cu dinţii să mă aducă pe lume. De boală am scăpat, dar de celelalte suferinţe nu. Am învăţat că nu poţi ocoli viaţa la nesfârşit. A trebuit să fiu recunoscător pentru ceea ce am.

La doar şapte ani, tata a dispărut. N-am ştiut niciodată unde lucrează şi ce face, iar mama, în rarele ei momente de luciditate, nu voia să vorbească despre asta. Poate că lucrul acesta m-a şi făcut să sap mai mult şi să aflu detalii despre viaţa lui. Însă, omul ăla, cel căruia îi spusesem tată, se părea că nu existase niciodată.

Dacă în pruncie mă amăgeam că tata provenea din spaţiu, cu timpul am început să creez scenarii mai realiste. Oricum, nici unul nu îmi era pe plac. Lucru care îmi deranja sufletul. Dar, ceva de la el tot am moştenit, dragostea pentru limbile moarte.

Aveam paisprezece ani când mama a fost internată, iar eu dat în grija protecţiei copiilor. Am trăit din centru în centru până am ajuns la facultate şi am câştigat o bursă ce îmi oferea şi un loc pe care să-mi pun capul. Am studiat limbile moarte preţ de şase ani. O facultate grea, multe de învăţat, dar eu nu m-am lăsat. Am ieşit şef de promoţie şi de acolo am fost repartizat la Muzeul Oxford. O slujbă prost plătită, dar mai bine decât nimic.

Atunci a apărut Joanes. Un personaj ce avea să-mi schimbe soarta…

 

*

Biblioteca era cufundată într-un întuneric plat. Doar o lumânare era aprinsă pe masa de lucru. Nu am înţeles niciodată de ce Joanes preferă lumina lumânării, ci nu pe cea electrică. Dar, aşa cum am mai spus, nu aveam de gând să intru prea profund în mintea lui, şi aşa aveam impresia că nu mai aveam nici o cale de scăpare.

Pe masa de lucru am observat coperta roşie din piele. În fine, o piele aparte.

– Piele de dragon, spuse Joanes fericit, de parcă mi-ar fi citit gândul.

– Aha, am spus eu deloc convins.

El îşi ridică sprânceana. Mi-am dat seama că nu are de gând să mă contrazică, părând că puţin îi pasă de ceea ce cred.

Joanes ridică uşor cartea în palme. O privea ca pe o icoană, aproape că o diviniza.

– Aici se află cele mai cutremurătoare secrete ale lumii. Scrierea asta datează de acum douăzeci şi şapte milioane de ani.

Gura, pur şi simplu, mi s-a căscat. A rămas deschisă în felul ăsta un timp, până când Joanes a început să râdă de expresia mea.

– Ei, hai, nu-mi spune că nu te-a învăţat nimeni nimic despre limbile de atunci.

Mi-am dat cu podul palmei în frunte şi m-am aşezat în faţa lui Joanes.

– Spune-mi că ai chef de glume şi astfel nu o să ies de aici pentru totdeauna.

– Nu ai să ieşi, mi-a spus el amuzat. Aici se află adevărul despre omenire.

– Adevărul?!

– Aha, spuse el complet absorbit de copertele acelea. Doar nu crezi că nu există nici un adevăr.

Ştiam că există, dar preferam varianta scurtă: „Dumnezeu l-a făcut pe Adam, apoi pe Eva, apoi se ştie şi punct”.

– Nu am auzit niciodată despre o asemenea carte, i-am spus eu.

– Dar de oameni-păsări?

Întrebarea m-a surprins. Mi-am amintit-o pe ea. Privirea ei, aripile ei, frumuseţea ei. Ei bine, Joanes ştia cum să-mi capteze interesul. Continuă neperturbat:

– Odinioară, un antic, a spus că adevărata rasă a pământului e formată din oameni şi animale, se pare că noi suntem… resturile.

Era prea mult, aş fi vrut să-i spun că el arată ca un rest, mai ales că tot susţinea că trăieşte de două sute de ani. Era doar o fosilă, dar nu am zis şi n-am făcut nimic.

– În cartea asta, la fel de bine, s-ar putea găsi secretul Atlantidei.

Puţin îmi păsa de secretul Atlantidei. Desigur, dacă poveştile ar fi fost adevărate, cele ce circulau despre Atlantida, atunci trebuia să am de-aface cu feniciana, dar mi se părea imposibil. Când Joanes mi-a întins cartea, mâinile au început să-mi tremure. Flacăra lumânării a pâlpâit uşor atunci când mi-am trecut mâna pe deasupra ei. Am simţit pielea copertei între degete. Am tras-o uşor spre mine, în sufletu-mi născându-se o spaimă necontrolată. Am lăsat-o pe masă, în faţa mea, şi mi-am retras mâinile. Nu ştiu de ce, dar, de câte ori o atingeam, aveam impresia că trezesc o sumedenie de demoni, ce, mai devreme sau mai târziu, aveau să mă înghită în negura nebuniei lor.

Povestea prinde contur

Încă nu ştiu cine e victima. Încă nu cunosc asasinul. Am idei vagi care se împletesc în timp ce scriu, în timp ce ies la iveală probe noi. Viaţa lui Bogdan începe să se aşeze. Trecutul lui revine. Dar nu e vorba doar despre foste iubite, ci şi despre colaboratori, scriitori, angajaţi ba chiar şi bloggeri. Crina se implică din ce în ce mai mult, şi în anumite momente trebuie să dea dovadă de tărie. Pe de altă parte, poliţia încearcă să dea de urma victimei. Profilul ar fi următorul: bărbat, în jur de treizeci de ani. Date luate din ADN şi din dantura acestuia. Dar cine e bărbatul, unde îi e trupul şi ce legătură au toate astea cu Bogdan Hrib? Dar asta nu e singura poveste, pentru că şi Iolanda are o fantomă a trecutului de prins din urmă. Faptul că mama ei, schizofrenică, i-a arătat că atunci când e rea ceilalţi suferă, spânzurându-i pisica, nu e tocmai un atuu pentru detectivul feminin. Faptul că iubitul ei a dispărut cu doi ani în urmă fără urmă şi că mama lui nu a acuzat-o, nu o face să se simtă mai bine. Dar nici fuga ei din faţa oamenilor, nu îi dă putere. Şi atunci, cum va reuşi Iolanda să rezolve o crimă atât de complicată dacă nici fantasmele nu şi le poate ţine în frâu? Dar mai ales, ce se va întâmpla atunci când unul dintre personaje va pica în capcana asasinului? No, de unde vreţi să ştiu eu? Personajele deja au început să gândească singure. Mă simt folosită. Ele vor ca eu să scriu povestea, dar eu nu ştiu ce au de gând să facă în continuare. Nu le pot controla. Ca să aflu povestea, trebuie să merg pe urmele lor şi dacă personajele nu au chef să-mi dezvăluie lucruri, eu cum să le ajut? Nu pot decât să aştept ca ele să facă următorul pas.

Cartea de blog I – LUMEA PIERDUTĂ

Oana Stoica-Mujea

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

PROLOG

 

Bărbatul îşi încheie haina şi, cu ambele mâini, se ţinu strâns de stomac. Privea în stânga şi-n dreapta spre blocurile întunecate ale căror acoperişuri se ridicau dincolo de umbre şi nori. Vântul şi întunericul îi îngheţau venele şi sufletul. Din când în când privea în urmă, părându-i că aude paşi sau fâlfâit de aripi. Strânse şi mai tare haina, iar degetele păreau că-i intră cu totul în materialul gros. Umbre negre se poticneau la pasul său, doar rar lăsând loc vreunui ochi de lumină. Cerul se întuneca tot mai rău, iar pasul său începu să calce cu mai multă băgare de seamă. Ochii bărbatului erau peste tot, iar urechile auzeau şi ce nu trebuia să audă.

Se strecură pe o străduţă întunecată şi strâmtă. Umbrele blocurilor înalte făceau întunericul să pară şi mai aprig. Privi în stânga şi-n dreapta, apoi ascultă, aşa cum o pisică ascultă respiraţia şoarecelui. Îşi şterse broboanele reci de transpiraţie, apoi, cu degetele tremurânde, îşi desfăcu haina.  Privi încă o dată în toate direcţiile înainte de-a se hotărî să scoată manuscrisul prins în piele roşie şi să-l vâre într-un loc din perete. Se lăsă greu pe cărămida rece şi începu să râdă.

– Bătrân nerod, îşi spuse sie, privirea îţi joacă feste, în timp ce auzul nu îţi spune nimic.

Privea spre cer, iar ochii îi relevau o formă inumană, cu aripi lungi, ce păreau să se întindă pe mile depărtare şi un chip demonic ce-i rânjea. Inima îi bătea aiurea, dar creierul lui refuza să creadă că există aşa ceva. Râse iar, isteric. Nu, nu credea, cu toate că ghearele imense ale creaturii se apropiau de el şi luceau sinistru în întuneric. Râsul său deveni tot mai alert şi mai îngâtuit. Când ghearele i se înfipseră în jugulară, scuipă sânge, apoi urlă. Un vagabond ieşi din ascunzătoare, privi spre creatură şi o luă la fugă ţipând cât îl ţineau plămânii. Creatura privi spre pipernicitul ce alerga, dar, cel pe care-l avea în mâini, i se părea mai important.

– Cui ai mai spus?

Bărbatul se înecă cu propriul sânge, scuipă şi încercă să îngâne ceva, dar era prea târziu, simţi cum viaţa i se scurge în mâinile duşmanului. Ochii i se măriră şi aproape că îi ieşiră din cap. Creatura îl scutură de câteva ori.

– Vorbeşte, neghiobule. Vorbeşte!

Abia târziu îşi dădu seama că omul nu mai e în viaţă. Cu disperare îşi luă zborul, în mintea lui născându-se un singur lucru: moarte oricui ştia.

UMBRA CORBULUI

 

Brâul muntos se ridica împrejurul coastelor. Câmpia întinsă, de departe, se vedea ca o sferă magică, învăluită în razele roşiatice ale soarelui. Dimineaţa îl prinsese în munţi, departe de ai săi. De multe ori se întâmpla aşa. Uneori pleca cu lunile, departe de civilizaţie, acolo unde corbii se ridicau şi făceau rotocoale în aer, întinzându-şi aripile întunecate şi umbrind pământul. Corbii deveniseră o pasiune de-a lungul timpului. Se născuse înconjurat de corbi, iar în copilărie îl speriaseră. Se obişnuise greu cu prezenţa lor permanentă. În cele din urmă fu de acord că fiecare îşi cară piatra.

În timp, munţii şi corbii devniră unicii lui prieteni. Oraşul-cetate era destul de aglomerat, nimeni nu mai avea timp de nimeni, iar el tânjea după atenţia cuiva. Şi apoi, cine să-l înţeleagă dacă nu corbii care îi fuseseră moaşe, dar, în acelaşi timp, făceau parte şi din trupul şi mintea lui.

Băiatul se ridică după piatra ce se iţiea spre cer. Crestătura ei luci straniu în lumina dimineţii. Jol privi spre câmpie. Viaţa reîncepuse în cetate, la fel de agitată şi de grăbită ca de obicei. Jol nu putea înţelege ce se întâmplă. Nimeni nu părăsise niciodată Oraşul, iar cei ce o făcuseră nu se mai întorseseră vreodată. Până nici vulturanii nu aveau curaj să treacă peste vârfurile îngheţate ale munţilor, iar ei nu se temeau aproape de nimic. Privi cu jind spre vârfurile îndepărtate. Bărbi albe de zăpadă se întrezăreau. Acolo nici un suflet nu sălăşluia, asta dacă nu-l punea la socoteală pe Neol, ultimul dragon rămas în Oraşul-cetate. Ceilalţi muriseră. Majoritatea întâmpinaseră bătrâneţea, alţii fuseseră ucişi, se spune, pe când încercau să treacă dincolo de munţi, pentru a vedea Lumea Nouă şi a aduce veşti. Jol nu îi văzuse pe ceilalţi niciodată, doar pe Neol îl cunoştea. Uneori, atunci când dragonul ieşea la scăldat, se întâlneau şi vorbeau despre ceilalţi. Neol nu le spunea niciodată pe nume, iar Jol îşi dăduse seama că era mult prea dureros pentru el să se trezească singur în cuibul dragonilor.

Soarele se ridică argintiu desupra lui, pierzându-şi roşeaţa şi lăsând raze călduţe să-i mângâie trupul. Zborul corbilor se termină şi, cu toţii, se aşezară tăcuţi lângă el.

– Ne întoarcem în Oraş, le strigă el corbilor. Iar glasul lui păru să atingă fiecare pană a fiecărui corb.

Jol porni agale pe stâncile ce se îmbulzeau arătându-şi colţii periculoşi. Dar el cunoştea fiecare piatră, fiecare fir de iarbă, şi fiecare fir de praf ce se ridica de dimineaţă şi până târziu în noapte. Era plecat de mai bine de douăzeci de zile şi nimeni nu pornise încă în căutarea lui. Mama Sarah îl mustrase la început, atunci când dispărea mai mult de trei zile, apoi se obişnui şi nu mai spuse nimic. Dar toate astea îl făceau să se simtă singur. Cel puţin, odinioară, ştia că cineva se gândeşte la el. Acum nu mai avea decât corbii.

Mergea încet, fără tragere de inimă, cu corbii roind în jurul lui. Dădu uşor într-o piatră aruncând-o la o oarecare distanţă, apoi mormăi în barbă:

– Aş fi vrut să o pot găsi pe mama.

„Şi-a luat zborul”, îi spuseră corbii într-un glas.

– Mda, mormăi Jol.

Auzise povestea de zeci de ori, dar încă nu-i venea să creadă. Mama Sarah îi spusese că mama lui fusese singura femeie-corb din Oraş. Nu se mai născuse nimeni ca ea. Frumuseţea ei era neasemuită. Indiferent de ce rasă erau ceilalţi bărbaţi, roiau în jurul ei. Avea aripi mari, negre, ce străluceau în razele soarelui şi se argintau pe timp de iarnă. Semăna cu el la chip: brunetă, cu ochi negri şi pielea creolă. Era înaltă, aşa ca brazii, şi slabă ca o stinghie, dar aici nu o putea lua în serios pe Mama Sarah, ei şi un urs i se părea mult prea slab. La rândul lor, corbii, atunci când începuse să le audă glasul, îi spuseseră că mama lui a trecut peste piscurile albe de mult prea multe ori, iar Lumea Nouă a învins-o.

O întrebase pe Mama Sarah despre asta, dar bătrâna îi garantase că totul făcea parte din imaginaţia Orăşenilor. El nu îi spuse nimic despre corbi, aşa că încercase să o descoasă în continuare:

– Şi tatăl meu? o întrebă pe bătrână, în timp ce aceasta se chinuia cu o capră bălţată. El cum a fost?

Şi-o amintea şi acum ridicând privirea. Capra încercă să-i scape din mâini, iar ea îşi puse mâinile mari şi păroase în jurul coarnelor trăgând-o cu putere.

– Numai zeii ştiu cum arăta tatăl tău. Frumuseţea Cresei era atât de orbitoare, încât… Nu pot să-mi explic, chiar nu pot. Nu era o fată proastă. Dar într-o zi a venit acasă însărcinată. Bunicul tău a murit de inimă rea la câteva zile după auzirea veştii. Bine că bunica ta a trecut apele întunecate cu ceva vreme în urmă, altfel şi-ar fi ars sufletul pe barca lui Charon.

– Şi n-a spus niciodată nimic despre el? se mirase Jol.

– De când a rămas însărcinată şi până te-a adus pe lume, nu a mai vorbit cu nimeni. Nu îmi dau seama dacă era durerea de-a nu-l avea pe el lângă ea, sau încăpăţânarea ce o caracteriza. Apoi, la patru luni după ce ai venit pe lume, şi-a luat zborul şi nu s-a mai întors.

Jol nu se gândise atunci că ea, Cresa, nu l-a dorit, dar acum, în ultimul timp, în liniştea ce i-o ofereau munţii, ideea aceasta se încolţea tot mai mult în mintea sa.

Corbii porniră înainte spre casa construită din zeci de poliţe. Totul părea un mare joc al scândurilor. Orăşenii întoarseră capul curioşi, dar, văzându-l, îşi reluară treburile zilnice de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Corbii îşi făcură loc pe poliţele ce se ridicau puţin deasupra acoperişului, iar Jol intră pe uşa întredeschisă.

În casă era linişte şi răcoare. Feolii nu se treziseră încă, nu că s-ar fi aşteptat la asta. Se ştia că feolii sunt cei mai puturoşi din Oraş. Cele două pisici negre se întindeau agale pe poliţa mare din faţa sa. Întreaga casă era o arcuire de poliţe, dulăpioare şi lucruri asemănătoare. Doar bucătăria arăta într-un fel deosebit. Jol se duse încet spre bucătărie. Cotrobăi prin dulapuri şi apucă un colţ de pâine şi un pahar cu lapte. Amintirile îl copleşiră. Şi-o amintea pe Mama Sarah stând în mijlocul încăperii, pe poliţa cea mare ce îi era destinată, şi povestindu-le celor doi mici feoli şi lui, despre cavalerii dragonilor de demult.

– Mama Sarah, o întrebase Jol într-o zi, chiar au existat cavalerii dragonilor, că Neol nu îşi aminteşte să-l fi călărit cineva vreodată.

Mama Sarah îşi dusese degetele bontoace, cu unghii ascuţie, spre mustăţile lungi, pisiceşti şi râse:

– Neol s-a născut în Oraş. Dar, odinioară, oraşul nostru a făcut parte dintr-o lume mare. Existau multe alte oraşe învecinate nouă, şi fiecare avea propriul nume. Până şi Oraşul a avut un nume, dar el s-a pierdut odată cu moartea vrăjitoarelor şi naşterea vrăjitorilor. Toţi au spus atunci că bărbaţii cu robe au adus blestemul asupra noastră, unde mai pui că celelalte oraşe, lumea întreagă, au dispărut. Şi doar noi am mai rămas. Se spune că dincolo de munţi, de creste, s-a clădit Lumea Nouă, dar nu e încă pregătită să ne primească, aşa cum nici noi nu suntem pregătiţi s-o întâmpinăm. Atunci, pe vremea aceea, da, au existat cavalerii dragonilor. Şi or mai exista încă, dar dincolo de aceste stânci.

– Dar, Mama Sarah, dăduse el înainte, nimeni din Lumea Nouă nu a venit aici?

Ea zâmbise.

– Sigur că a venit. O femeie cu un prunc. Femeia a murit la scurt timp, dar pruncul a supravieţuit, iar oamenii sunt urmaşii lui.

Fusese mulţumit atunci de răspunsuri, dar pe măsură ce crescuse, toate astea nu-l mai mulţumeau. Se gândea adesea că şi el putea fi urmaşul unui om, pentru că nu avea aripi aşa cum avusese mama lui, iar tatăl, de ar fi fost om…

– Ai venit, se auzi strigătul strident al Fleei.

Mica feolă îi sări în braţe începând să toarcă drăgăstos. Fleea era scundă pentru o feolă. Avea doisprezece primăveri, iar Mama Sarah îşi făcea griji în privinţa ei. Mustăţile i se conturaseră abia pe chip, în schimb, mâinile mici şi subţiri îi erau acoperite de blană la baza palmei, aşa cum era şi normal. Chiar şi ghearele îi crescuseră, dar încă nu se înălţase şi nici nu avea un echilibru foarte bun, aşa cum au oamenii-pisici în mod normal.

– M-am întors, îi şopti Jol, lăsând-o uşor pe podea.

– Ai încercat să treci munţii?

Jol o privi năuc.

– De unde ţi-a venit ideea asta?

– Mama spune că o vei face până la urmă, spune că vede asta în ochii tăi.

– Mama Sarah se înşeală, o repezi Jol. Nici măcar nu mi-a trecut prin cap.

– Păcat, spuse micuţa dezamăgită. Dar dacă îţi vine vreodată o asemenea idee, ar fi mai bine să te consulţi cu mine. S-ar putea să te pot ajuta.

Jol o privi ca trăznit, apoi râse cu putere:

– Şi de unde deţii tu asemenea secrete?

– Din cărţi, spuse ea indiferentă.

Jol îi mâgâie părul argintiu.

– Cred că eşti primul feol pasionat de lectură.

Fetiţa râse zglobie, apoi îl trase pe Jol după ea în căldura dogoritoare a soarelui.

 

*

Corbii dormeau, iar soarele cald se revărsa pe penele lor negre, lăsând valuri, valuri, de sclipiri pe trupurile lor mici. Jol, de asemenea, dormea şi el, ghemuit între corbi pe acoperişul mare. De acolo putea să vadă întreg Oraşul. Casa feolilor era cea mai mare. Se zvonea că, pe vremuri, în Oraş, erau clădiri înalte, temple poleite în aur şi argint, dar şi pietre preţioase ce fuseseră aduse de mare. Doar că marea rămăsese dincolo de stânci atunci când lumea s-a despărţit, iar Oraşul mai avea parte doar de o oază de apă sărată, nici prea mare, nici prea mică, dar suficientă pentru cei ce iubeau scăldatul. Uneori marea Oraşului se învolbura, alteori părea că strigă dincolo de vânturi şi de stânci, de parcă îşi cheamă surată de departe.

Acum, tot ceea ce mai rămăsese din templele vechiului Oraş, era doar praf. Doar uneori locuitorii mai dădeau peste câte o piatră poleită în aur sau peste vreun giuvaier scump. Erau singurele semne ale unei civilizaţii de mult apuse. Şi mai erau şi cărţile. Sute de tomuri găsite cu mult timp în urmă. Prea mult timp. Tomuri păstrate cu sfinţenie de către înalţii preoţii ai nimănui. Se luptau să ţină vie o tradiţie pe care nu o cunoşteau, pe care nu o trăiseră niciodată, dar pe care cărţile o descriau în amănunt. Preoţii încercaseră de-a lungul timpului să reclădească templele şi să reînvie zeii, dar locuitorii nu se lăsaseră convinşi. Prea puţini se refugiau în credinţe deşarte, dar credinţele lor erau altele decât cele ale preoţilor. Aşa că, preoţimea nu făcea decât să păstrăzeze cărţile şi să-i îndemne pe ceilalţi să le citească.

Când se trezi, Jol privi spre clădirea ce se întindea de-a lungul oraşului. Lungă, fără turnuri sau alte pampoane, fără vreo strălucire aparte, dar suficient de mare pentru a adăposti sute şi sute de cărţi. Unii spuneau că sunt cărţi bine păstrate şi în tunelele subterane, doar că acolo nu ajunsese nimeni pentru a şti de este sau nu adevărat. Alţii bănuiau că acele pasaje subterane te pot duce în Lumea Nouă, dar Orăşenii nu credeau că lor li s-ar cuveni o asemenea cinste, poate doar preoţilor.

Era straniu, gândi Jol. Cu toate că Orăşenii nu credeau deloc în preoţime, totuşi le ofereau supremaţia.

Corbii se treziră şi ei, toţi deodată, lăsându-şi ochii negri, ca două bile, să sclipească straniu în soarele după-amiezii. Jol alunecă uşor pe poliţele casei ajungând cu picioarele pe pământ, iar ei îl urmară, aşa cum făceau de fiecare dată, încă de când se născuse.

– Ah, se auzi glasul Mamei Sarah, văd că ne onorozei cu prezenţa.

 Feola, înaltă şi voincă, îl strânse în braţele ei puternice şi păroase. Ghearele ascuţite îi ieşiră din buriciele degetelor, aşa cum se întâmpla ori de câte ori simţea o bucurie aparte. Mustăţile ce îi porneau de sub nări, se întăriră şi se zburliră. Jol ştia că urmează să-l mustre, după care avea să-l sărute şi să-i spună cât de important este el pentru feoli, şi, de ce nu, pentru întregul Oraş.

– Poate că într-o zi o să-ţi iei zborul, spuse feola, dându-i drumul din strângere. Şi cred că ăsta e destinul tău. Dar ştii că nu îmi place să dispari cu zilele prin munţi. Poţi da oricând peste vreun faun supărat sau, de ce nu, peste vreun animal necunoscut.

– Mama Sarah, ştii bine că nu mai e nici o cărare necunoscută pentru mine, iar faunii nu îşi fac apariţia în această perioadă din an.

– Da, da, aşa a spus şi Tata Brig, şi uite cum s-a dus şi nu s-a mai întors.

– Dar nici nu eşti sigură că a întâlnit vreun faun.

Mama Sarah dădu grav din cap şi porni spre ţarcul caprelor.

– Eşti încă un copil, Jol, chiar dacă trupul îţi e puternic şi mintea iute. Nu ştii să te lupţi cu un faun, aşa cum nu ştii mai nimic nici despre munţi.

Jol nu mai spuse nimic, ştia că Mama Sarah câştiga întotdeauna duelul verbal, aşa că nu avea rost să o contrazică. Sări gărduleţul ce împrejmuia caprele şi se avântă în mijlocul lor.

– Prinde-o pe cea bălaie, urlă Mama Sarah, iar Jol se grăbi să execute ordinul.

După ce capra fu prinsă şi legată de gard, Mama Sarah îşi luă scăunelul mic şi ulcica şi începu să mulgă.

– Aş vrea să îmi spui dacă ai iar de gând să pleci în munţi.

Jol privi spre clădirea ce adăpostea cărţile.

– Nu, mă voi duce să citesc ceva, poate aşa îmi voi lămuri unele lucruri.

 

*

Preotul Trec îl întâmpină cu un zâmbet lung afişat pe chip. Trec avea un chip normal sau, atât de normal pe cât putea avea un vulturan un chip. Nu făcea parte dintre acei vulturani cu ciocuri lungi şi groase, el avea chipul asemănător oamenilor, nici un cioc neincomodându-l la vorbă.

Avea aripi lungi şi puternice, de culoare maron închis. În noapte nici nu se vedeau, dacă stelele sau luna decideau să stea ascunse după păturile de nori. Însă Trec îşi ţinea aripile ascunse sub veşmântul lung şi alb, lăsându-şi doar mâinile negricioase la vedere. Gheare lungi şi groase, mult prea puternice, îi străpungeau buricele degetelor. Şi le mişca încet, cu grijă, ştiind cât rău poate face dacă le mişcă prea repede.

– Jol, băiat-corb, mă aşteptam să revii.

Jol îi zâmbi stingher. Mai fusese doar o dată în marea casă a cărţilor, şi atunci, ca şi acum, Trec îl întâmpinase şi îl ajutase să găsească una dintre cele mai vechi poveşti a lumii „Balada unui zeu nebun”. Acum, Jol nu era acolo pentru a citi, ci pentru a afla de la Trec ce fel de Oraş este cel în care trăiesc şi cum ar putea să-l părăsească pentru a explora Lumea Nouă.

– Prea Înalte Trec, se adresă stângaci Jol. Aţi putea să-mi povestiţi despre Oraş?

Chipul vulturanului, maroniu spre negru, se închise şi mai mult. În mâna dreaptă ţinea un toiag argintat, în capul căruia se afla un vultur pleşuv. Preotul înfipse toiagul în podeaua neagră.

– A trecut mult timp de când nu m-a mai întrebat nimeni despre Oraş.

Jol deveni curios.

– A mai întrebat cineva?

Trec îi făcu semn să-l urmeze, iar Jol nu şovăi nici o clipă.

„Aşteptaţi!”, le spuse el corbilor pe tăcute, iar aceştia se opriră pe uşa cea mare, încercând să nu scoată nici un sunet.

Trec îl conduse pe Jol pe holul întunecat, după care merse prin marea bibliotecă şi mai departe în grădina din spate, acolo unde vulturanii îşi ţineau întâlnirile. Grădina era verde. Iarba tunsă, abia de-şi arăta căpşorul, iar florile ce încercau să-şi facă loc, erau stârpite imediat. O bancă lungă, frumos lucrată din fier forjat, aştepta undeva lângă clădire. Trec îi făcu semn omului-corb să se aşeze, iar tânărul îl ascultă fără să şovăie.

– Într-o zi, acum vreo şaptesprezece sau optisprezece ani, o umbră, mai mult decât orice altceva, a bătut la uşa marii bilbioteci. Purta o haină lungă cu glugă ce îi acoperea chipul. Am reuşit să-mi dau seama că pe spatele lui se află o pereche de aripi, dar, sub nici o formă nu era un vulturan. Căci vulturanii nu îşi ascund chipul, sunt prea mândri pentru asta. A venit şi mi-a spus: „Spune-mi tot ce ştii despre Oraş”.

Trec se plimba prin grădină, părând că picioarele nu vor să-i stea locului.

– Nu am simţit teamă, dar creatura aceea impunea un anumit respect. Era de temut, dar, în acelaşi timp, nu era. Parcă m-a vrăjit, căci cuvintele mi-au ieşit pe gură de parcă le-aş fi citit dintr-o poveste.

Curiozitatea lui Jol deveni tot mai mare.

– Şi cine era?

Trec ridică din umeri.

– De atunci am citit totul despre Orăşeni, dar nimeni nu i se potrivea descrierii. Am presupus că a venit din Lumea Nouă, cu toate că nu părea a fi aşa. În Lumea Nouă sunt numai oameni, iar Oraşul, tocmai din acest motiv s-a adăpostit de acea lume, pentru că locuitorii lui erau vânaţi de cei ce nu puteau înţelege de ce nu suntem la fel.

Jol căzu o clipă pe gânduri.

– Atunci, lumea nu a dispărut, ci noi am făcut-o.

Trec se opri şi îi aruncă o privire blândă.

– Întocmai, zâmbi el.

– Dacă e aşa, continuă Jol cu raţionamentul, înseamnă că Lumea Nouă nu e deloc nouă.

Vulturanul râse zgomotos.

– Nu, nu e, dar nimeni nu vrea să creadă asta. Doar mama ta m-a crezut.

– Mama?

Trec îşi plecă uşor capul consimţind.

– Cresa spunea că trebuie să părăsească Oraşul. Era singurul om-corb, nici măcar nu există vreo denumire străveche pentru voi. Se simţea singură şi mult prea diferită, iar asta a făcut-o să se depărteze de Orăşeni. M-a întrebat dacă va muri, de va încerca să treacă munţii. Iar eu, în neghiobia mea, i-am garantat că Lumea Nouă nu e altceva decât o lume plină de oameni. Şi, dacă avea să treacă peste Ocean, atunci ar fi reuşit.

Jol privi spre cerul ce se înroşea, aruncând pete roşiatice pe pământ.

– Chiar credeţi, spuse el, încercând să-şi stăpânească emoţia, că nu murim dacă trecem dincolo?

Trec îi confirmă din priviri. Jol dădu să-l întrebe despre Cresa, dar chiar atunci, peste ei, dădu buzna un vulturan înalt, cu un cioc lung şi gros, şi aripile mari desfăcute larg, ceea ce însemna că abia aterizase.

– Trec, avem necazuri, tună glasul celuilalt.

Trec privi spre Jol, chipul i se înăspri, dar glasul încă îi era blând.

– Te aştept şi mâine, om-corb, acum mă cheamă datoria.

Jol privi speriat spre vulturanul cel mare cu cioc lung şi gros, apoi, se strecură pe lângă el şi o luă la fugă. Se temuse dintotdeauna de vulturani, căci ei conduceau Oraşul, iar uneori puteau fi nemiloşi. Când ajunse în stradă, o umbră lungă i se culcă la picioare. Jol privi umbra, apoi îşi ridică ochii, dar nu văzu nimic. Privi din nou pământul, dar umbra dispăruse.

„Umbra corbului”, spuseră corbii într-un glas.