Dacă tac rămân mută?

Mă tot gândesc de vreo două săptămâni – linişte, vin şi cu poveşti belgiene, nu mă stresaţi. După cum spuneam: gândesc! Ceea ce e destul de rar, dar suficient de intens 😀

Nu, ar trebui să încep aşa: Bună, sunt Oana şi sunt nebună! Voi ar trebui să răspundeţi: Bună, Oana! Ceea ce, inevitabil, înseamnă că suferiţi de aceeaşi boală ca şi mine. Dar din moment ce vă tot adunaţi pe blogul ăsta nu pot avea pretenţii 😆

Ei bine, într-un fel am terminat „Indicii anatomice”. Chiar acum n-am chef de toate complicaţiile aferente, mai ales că urmează să mă tot fâţâii. Marţi la Iulia Haşdeu, vineri la Iaşi… şi Dumnezeu mai ştie pe unde apoi. Şi până în noiembrie-decembrie e suficient timp de şlefuit şi toate cele. Dar voiam să vă redau o scrisoare, exact aşa cum mi-a fost trimisă:

 

„ Doamna mea sau domnul meu,

Mă numeam Alex, în anul 2010 aveam treizeci şi şapte de ani. Când abia mă stabilisem la casa mea, alături de cea mai frumoasă femeie din lume, am fost ucis. Locuiam în România, Bucureşti, acum, în timpul în care scriu, ţara aceasta nici nu există. Poate vă vine greu să credeţi, dar m-am reîncarnat în anul 850 înainte de Hristos şi sunt alături de Homer. Greu de crezut, ştiu. Acum am treizeci şi doi de ani, iar în urmă cu zece zile m-a lovit un fulger. Atunci mi-am amintit tot. Viaţa mea anterioară, căreia îmi vine să îi zic „viitoare”. Ştiu cine m-a ucis şi încerc să găsesc o cale de-a transmite un mesaj în anul 2010, în ziua morţii mele. Un mesaj pe care soţia mea să-l găsească. Vreau ca asasinul meu să fie pedepsit. Sunt conştient că de aici nu voi scăpa decât prin moarte. Dar oare oamenii nu se reîncarnează în viitor? Cum am ajuns tocmai eu în trecut? Şi încă unul atât de îndepărtat? Şi cum să fac să nu schimb istoria? Oare voi reuşi? Încă nu ştiu ce e mai important pentru mine. E greu să trăieşti într-un timp atât de îndepărtat având amintiri atât de proaspete despre un alt fel de viaţă. Nu încerc să scap de ceea ce mi s-a dat, dar nici nu vreau să rămân un caz nerezolvat al secolului douăzeci şi unu. Şi ce e cel mai rău? Doar pe mine mă pot baza”.

 

Vedeţi? Pur şi simplu nu m-am putut abţine 😀 Dacă tăceam, cred că rămâneam mută pentru totdeauna.

Reclame

Pentru un timp îndelungat…

Zilele astea m-am tot gândit la scris, la ce înseamnă să fii autor, la muncă în general. Aşa că am decis, cred eu cel puţin că am decis. După „Indicii anatomice” voi încerca din răsputeri să duc la final „Lumea pierdută”. Apoi, cu sudoarea frunţii, voi trece din nou peste „Regina elfă”, ca pe urmă să fac o pauză îndelungată. Nu, nu de scris propriu-zis, doar că am ce publica vreo 5 ani de aici înainte. Probabil că mă voi dedica mai mult îmbunătăţirilor şi voi începe un proiect amplu de TEATRU.

Nu vă mâhniţi, nu vreau să public teatru sau să-l duc pe vreo scenă, pur şi simplu o fac pentru relaxare.

Voi relua, de asemenea, „Povestea comentatorului”, unde fiecare va veni cu o idee pe care eu o pun în practică, apoi, tot fiecare, va spune ce îi place şi ce nu. Adică voi, cei mulţi, cititorii, veţi avea menirea de-a mă ajuta să-mi îmbunătăţesc stilul. Şi jur că voi face urât dacă nu o veţi face. Tocmai de aceea, vreau o idee pentru săptămâna viitoare. ATENŢIE: trebuie să fie o idee pentru proză scurtă. Nu voi putea scrie romane pe blog, oricât de mult aş vrea eu. Deci DEAL? 😀

 

Încă mă mai gândesc dacă să mă apuc ori nu de „Regina zâna şi…” şi ceva 😛 De fapt am cam multe titluri în cap. La început au fost cavalerii zodiacali, dar ar fi trebuit să explic prea mult apariţia celor treizeci şi şase de zodii 😀 Pe urmă mi-am adus aminte că am inventat o nouă rasă, iar în mintea mea povestea a început să prindă contur în cu totul alt fel, ţinând cont că în partea a patra va trebui să mă leg de visul zânei din partea a doua, va fi destul de complicat.

 

Oricum, ideile mele stau la păstrare într-un folder al lui Bogdan. Cum numai lui îi pasă de ce îmi trece mie prin cap – şi chiar dacă nu îi pasă, se preface bine – trebuia să le dau cuiva în grijă. Nu de alta, dar le uit.

Aşa că probabil va fi o pauză mare între a scrie cu adevărat şi a publica.

Încerc o îmbunătăţire a mea, chiar dacă sunt la vârsta căpoşeniei maxime, trebuie să o fac. Să încerc să trec peste ăia de nu ştiu a ţine pixul în mână dar emit păreri şi peste cei care nu pot lectura ce scriu eu până la capăt. Din păcate eu am fost educată să duc până la capăt orice lectură, indiferent dacă-mi place ori ba. Pentru că ceva bun tot găseşti până la urmă, nu poate fi totul un dezastru. Dar deh, ce te faci cu educaţia celorlalţi? N-ai ce. Asta-i viaţa.

 

Oh, şi trebuie să vă anunţ că „Indicii anatomice” va avea, înainte de publicare, vreo patru critici importanţi. Normal, cele două personaje reale… mai sunt reale, dar nu o să le dau drepturi 😀 – Cella, şi Lucia Verona. Că aşa vreau eu. Adică vor fi patru oameni care vor avea dreptul să îşi pună amprenta. No, nu mai e mult până termin, şi nici nu va fi o cărţuloaie din aia de peste două sute de pagini. Nu, va fi chiar o carte poliţistă, destinată petrecerii timpului liber. O carte ce poate fi citită în trei ore şi menită să relaxeze cititorul. Şi da, Iolanda Ştireanu nu se va opri aici, abia s-a descoperit pe sine. Nu o putem lăsa fără cazuri, n-ar fi corect. Sper ca în curând, Iolanda Ştireanu (Lala pentru prieteni) să devină unul dintre detectivii naţionali. Visez eu prea mult? Nu cred.

Cartea de blog VI si VII

029demetia1

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Oana Stoica-Mujea

 

LUMEA PIERDUTĂ

 

 

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

 

DOMNIŞOARA FEELE

 

Îmi era frig. Răceala aia nu era instalată numai în trup, ci şi în minte. Mă simţeam ca un adevărat om de zăpadă. Ba nu, unul de gheaţă. Aveam impresia că şi de mă voi mişca, mă voi sparge. Durerile minţii mele erau prea multe, iar eu nu le mai puteam sorta. Mă încercau prea multe sentimente. Un amalgam ce se războia în capul meu.

Când Joanes m-a chemat în Bibliotecă, aproape că am răsuflat uşurat. Bănuiam că în ultimile douăzeci şi patru de ore încercase să descifreze manuscrisul. Refuzam să cred că ar fi reuşit. Încercasem eu însumi trei zile la rând să-mi dau seama despre ce limbă e vorba. Abia acum îmi dădeam seama că toţi acei ani în care învăţase limbile moarte ale pământului, nu mă pregătiseră pentru „Talpa lui Org”. Eram frustrat şi neputincios în faţa manuscrisului. Pentru oricine altcineva, nu ar fi fost decât o provocare şi mai mare. Dar, la dracu’, eu sunt un om destul de normal, nu mă încarc cu ambiţii ce nu mi se potrivesc. Şi oricât aş fi fost de curios, pur şi simplu, doream să-mi bag picioarele.

Mai mult m-am târât spre Bibliotecă. Simţeam nevoia să fiu departe de locul acela. Chiar dacă, încă, nu eram pregătit să o spun cu voce tare, îmi doream cu disperare să fiu lângă ea, lângă femeia-corb.

Nu ştiu de ce, dar ultimele zile mi le-am petrecut cu gândul acolo. Şi, de ce mă gândesc mai mult, de aceea mă îndrăgostesc mai cu patos. Parcă trăiam un coşmar sau, de ce nu, eram blestemat.

Joanes stătea ca de obicei la masă, cu lumânare în faţa lui. Biblioteca abia de se zărea. Însă eu ştiam, zeci, mii, sute de mii de manuscrise se aflau în întuneric.

Joanes abia dacă şi-a ridicat privirea din manuscris. Dădu cu pumnul în masă, răscolit de un sentiment puternic.

– Stai jos, Vrack! îmi spuse pe un ton entuziast.

M-am aşezat. Oricum nu îmi mai simţeam picioarele. Eram extenuat fizic şi psihic, iar atunci când Joanes era fericit, mă simţeam şi mai deprimat.

– Uite ce-am găsit.

Îmi întinse o foaie galbenă şi lumânarea. Lumina se revărsă uşor peste coala îngălbenită. Privirea mi-a rămas înmărmurită. Aproape că mi-aş fi dus mâinile la ochi şi mi i-aş fi frecat cu putere, dacă nu aş fi citit acea bucurie perfidă pe chipul lui Joanes. M-am uitat la el, apoi din nou pe hârtie. Imaginea mi se părea aproape ireală. Aş fi vrut să o ating, dar îmi era prea teamă că e totul un vis ce s-ar putea destrăma.

Imaginea acelei femei cu aripi de corb, mi se părea sublimă. Era aidoma specimenului – nu ştiu dacă e corect spus aşa – pe care-l văzusem în sediul FBI. Doar că femeia din imagine era mai primitivă. Figura îi era alungită, iar maxilarul gros, ce se continua cu o bărbie pătrăţoasă şi cu buze subţiri, răutăcioase. Lumina din ochi, chiar dacă era desenată în cărbune, mi se părea fabuloasă. Aripile ei erau mai mari, mai bine conturate. Poate mai puternice. Mai degrabă… nu ştiu, puterea aceea primitivă, era ceva, putere combinată cu fascinaţie.

– Creuel, se răsti Joanes.

Am ridicat din sprânceană, şi nu riscam să devin ironic. Doar că nu înţelegeam o iotă.

– Creuel, repetă el, dându-şi seama că nu suntem pe aceeaşi lungime. Asta e străvechea denumire a oamenilor corbi. Nu au existat decât doi, cred că ea a fost prima.

Mâinile au început să-mi tremure. Nu puteam să nu mă opresc din întrebarea aia tâmpită: „oare câţi ani are? De când e pe pământ? Ce e ea?” Îl priveam pe Joanes şi aproape că nu îl mai puteam înţelege. Ştiam zeci de limbi moarte, dar engleza mi se părea o limbă necunoscută. Buzele i se mişcau, iar ochii îi luceau plini de încântare, şi, în tot acest timp, mie îmi venea să vărs.

– Trebuie s-o scot de acolo, am spus într-un târziu.

Joanes a amuţit. Buzele i s-au strâns într-o grimasă, iar ochii i s-au micşoarat.

– Ai înnebunit?!

Desigur, era o întrebare de bun simţ, dar, sunt sigur că nu i-ar fi plăcut răspunsul.

M-am ridicat şi am dat cu palma în masă. Recunosc, cam tare, m-a durut. Flacăra lumânării a pâlpâit.

– Pentru Dumnezeu, nu o pot lăsa acolo să se facă experienţe pe ea. Tu nu ai văzut-o.

Chipul lui Joanes era o mare încruntare. Nu îndrăzni să se ridice, poate din cauza tremurului nervos.

– E ca şi cum cineva ar decide că nu poate lăsa aici o carte. Indiferent de motiv.

– La dracu’, Joanes, vorbim despre o fiinţă cu suflet.

Şi-a proptit palmele în masă, şi cu un chin aproape neomenesc, s-a ridicat, lăsându-şi umbra să se pogoare deasupra lumânării. Tremura din toate închieturile. Şi, pentru prima oară, părea cu adevărat să aibă două sute de ani. – Apropo, chestia asta cu vârsta lui trebuia s-o lămuresc până la urmă, nu îmi place să-mi râdă în nas în felul ăsta.

Pumnul lui Joanes se propti în masă. Slab, nevlonic, şi totuşi impunător.

– Vrack, să nici nu-ţi treacă prin cap. Alungă-ţi gândul.

– Oh, mai scuteşte-mă, Joanes. Ce o să-mi faci? O să tremuri la mine până o să mor de frică?

Mi-am înghiţit imediat limba. Mă simţeam roşu’ ca un foc abia aprins. Nu ar fi trebuit să-mi vărs năduful pe el, doar pentru că eu voiam să o scot pe ea de acolo.

Joanes îmi aruncă o privire goală. Nu se citea nimic în ea. Dădu scaunul la o parte şi trecu pe lângă mine. Trupul îi tremura. Abia atunci mi-am dat seama cât era de bătrân şi cât de nedrept fusesem.

– Joanes, îmi pare rău! N-am…, dar mi-a închis uşa în nas.

Ştiu, uneori sunt adevărat dobitoc.

 

*

Nici un sunet nu mi-a distras auzul. Poate doar torsul scăzut al motanului, ce dormea undeva, printre cutiile domnişoarei Feele. Deja era instinctiv. Ştiam că e noapte şi ştiam că e frig. Cu toate că în Bibliotecă era tot timpul o temperatură constantă, însă oasele mele păreau că se războiesc între ele, în interiorul trupului meu. Asta însemna clar că e frig. Poate că şi ploua, dar de asta nu eram prea sigur.

Am rămas în camera mea întreaga noapte, fără să mă mişc, fără să-mi doresc ceva anume. Singurul lucru pe care reuşeam să-l fac era să mă gândesc la ea. La ea şi la modul în care aş putea să intru acolo şi s-o salvez. Îmi dădeam seama că nu îi puteam cere ajutorul Daleei. Ea nu ar fi mişcat nici un deget, femeia-corb era prea importantă pentru ei. Pentru ea. Nu ar fi făcut decât să mă îndepărteze, poate chiar să o mute de acolo pe femeia care mi-a răpit sufletul şi inima.

Mi-am petrecut întreaga noapte tocindu-mi mintea, dar nu am găsit nici un răspuns. Nu m-am gândit nici o clipă să apelez la cărţile din Bibliotecă pentru a-mi arăta răspunsul, calea cea dreaptă. Deja eram sătul de ele şi, de ce să nu recunosc, speriat. După moartea lui Zed şi apariţia femeii-corb, îmi dădeam seama că Joanes nu îmi spusese absolut nimic. Vrăjitorul care-mi transformase urechile fusese doar o picătură într-un ocean. Nu puteam să nu mă întreb ce există pe lume, cât şi unde e ascuns.

Nu am crezut niciodată în Iad şi, după ce am ajuns la Bibliotecă, mi s-a confirmat inexistenţa lui. Dar asta e altă poveste, cu toate că am ajuns să mă tot gândesc la ea, ca la o durere ce mă apasă într-un colţ al capului.

Spre dimineaţă domnişoara Feele a intrat în debara. M-a privit o clipă, stând în uşă şi lăsând o pată de lumină să se scurgă în încăpere. Motanul s-a trezit, a sărit de sub cutii şi a pornit pe holul Bibliotecii. Feele îl privi amuzată.

– N-am mai avut niciodată o pisică aici, spuse ea.

Cred că sunetul glasului ei m-a readus cu picioarele pe pământ.

– Black e minunat, am spus eu, mai mult dorind să-i confirm ceea ce dorise să spună cu adevărat.

Feele îl mai privi o clipă, probabil până când a intrat în vreo încăpere şi l-a pierdut din vedere. Apoi, cu gesturi rapide şi totuşi şovăitoare, închise uşa în urma ei. Am avut impresia că, mai întâi, s-a asigurat că Joanes nu e prin preajmă. Am văzut-o scoţând teancul de chei din buzunar. A ales-o pe cea corectă şi a încuiat uşa.

Am tresărit, dar nu am spus nimic. Eram curios, dar în acelaşi timp şi impacientat.

– Trebuie să-ţi vorbesc, îmi şopti ea, îndreptându-se spre mine.

Da, mă simţeam ciudat. Femeia de serviciu a Bibliotecii voia să-mi vorbească. Mi se părea hilar şi periculos în acelaşi timp. Însă privirea ei serioasă, mi-a dat de înţeles că aş face bine şi aş asculta-o. Şi nu aveam de gând să o dau în bară la fel cum făcusem cu Joanes.

S-a aşezat lângă mine pe marginea saltelei. Şi-a lăsat capul în palme şi a scos un oftat ce părea să vină din adâncul sufletului.

– Ştii de cât timp n-am mai ieşit la lumina zilei, Vrack?

Am tresărit. Sigur că nu din pricina luminii, ci din cauza faptului că-mi spusese pe nume. Nu o mai făcuse până atunci, dacă nu încerca să evite cu totul numele meu, atunci îmi spunea domnule. Poate că nu era nimic, dar mie mi s-a părut, oarecum, copleşitor. Oare când mă apropiasem de femeia de serviciu? Ea continuă nestingherită.

– Aş zice că a trecut un secol, Vrack.

 Oh, continua să-mi repete numele. Cred că nu îmi plăcea asta. Aşă făcuse şi mama întreaga ei viaţă. Ba mai mult, mama îmi apăsa numele de parcă altfel nu aş fi fost capabil să-mi dau seama la cine se referă.

– Un secol, am zis eu, necrezînd nici un cuvânt.

– Nu, mai bine de atât. De când Joanes a început să-şi caute înlocuitor, nu am mai ieşit. Nu mai aveam puterea s-o fac. Şi acum, ca să fiu sinceră, nici n-aş mai vrea s-o fac. Lumea s-a schimbat mult. Ascultă, Vrack, câţi ani crezi că am?

Oho, întrebare de o mie de puncte, răspuns… aaa, în mintea mea nu s-a auzit decât un scârţâit puternic.

Am privit-o cu atenţie, iar ea îşi lăsă chipul la studiat.

– În jur de şaizeci de ani, am răspuns sincer.

– Sigur, cum să nu, spuse ea râzând.

Am ridicat neputincios din umeri. Sigur avea să-mi vină cu povestea aia…

– Am trei sute şapte ani, împliniţi.

Poftim, începea şi ea. Doar eu am douăzeci şi patru bătuţi pe muchie. Şi nu încerc să mă joc de-a Jorje Nemuritorul.

– Mdea, am răspuns.

– Ştiu, majoritatea celor racolaţi de Joanes spuneau doar „mamăăă, ce beton!”, numai ţie ţi se pare din cale afară de…

– Imposibil, am ajutat-o să-şi găsească cuvintele. Bine, pot crede că eşti un djinn şi că spiritul tău trăieşte la infinit, dar…

– La dracu’, Vrack. Nu eşti deloc atent.

Mi-am înghiţit limba. Ok, era imposibil, şi totuşi, niciodată să nu spui că e imposibil.

Feele s-a întors spre mine şi mi-a luat mâinile într-ale ei. Mă privea cu durere. Oftă din nou.

– Ascultă, Vrack… El nu mai are mult. Şi atunci când v-a muri, vei şti tot ceea ce te frământă acum. Toate cunoştinţele lui îţi vor fi transferate ţie, toate puterile pe care el le deţine prin însăşi funcţia de care are parte. Toate cele pe care le-a văzut, le vei vedea şi tu de parcă ai fi fost acolo. Aşa s-a întâmplat mereu şi aşa va fi şi de aici încolo.

Oftă din nou. În timp ce eu stăteam cu gura căscată, ca un urangutan fără minte.

– Ştii, Vrack, şi el s-a îndrăgostit de… ei bine, de un fenomen fantasitc.

Ok, cred că în momentul ăla gura mi s-a închis. Apoi, din relfex, mi s-a deschis iar.

– Ce?!

Feele mă privi ca pe un copil tembel, ce tocmai pusese o întrebare tembelă.

– Da, a fost. A răpit-o dintr-un sediu KGB.

– KGB? Cum dracu’ a răpit-o?

– Dacă m-ai fi ascultat cu urechile, ei bine, atunci ai fi priceput. Partea cu puterile, ai înţeles-o?

– Puterile…

– Ei da, spuse ea ridicându-se, puterile. Puterile lui îţi vor fi transferate ţie.

– Şi ce anume era? Adică ce fel de creatură?

Nu mi-am putut reprima întrebarea. La dracu’ cu puterile, cu vârsta înaintată, cu toate drăciile, voiam să ştiu ce era ea.

– Tu nu eşti în toate minţile, îmi spuse ea. Era, ei bine, era un fel de mutant.

Orice ar fi însemnat asta, imaginaţia mea a luat-o razna.

– Bine, explică „mutant”.

Nu îmi venea să cred când am auzit-o râzând. Ştiam că râde de neştiinţa mea, ceea ce mă enerva, dar, oarecum, puţin, mă şi amuza.

– Ce am spus aşa amuzant?

– Era o femeie, mi-a spus ea printre lacrimi de râs. O femeie ce putea provoca vântul, zăpada, ploaia. Doar cu puterea minţii.

Bine, începeam să-mi revin. Puteam să cred în astfel de mutaţii. Erau peste tot în lume. Uneori mai spuneau şi la ştiri despre mutaţii, dar, în fine, nimeni nu ştia prea multe. Iar serviciile, indiferent din ce ţară ar fi fost ele, ei bine, da, ţineau lucrurile astea ascunse. Lucrez de trei ani la Bibliotecă şi am văzut o sută de tâmpenii, dar nu mutaţii. Bine, dacă nu mă gândesc la femeia-corb. Şi ea era o mutaţie până la urmă.

– Şi? Ce s-a întâmplat cu ea?

Feele închise şi deschise ochii.

– După ce a salvat-o, vrei să spui.

– Da.

– Femeile, de obicei, sunt nerecunoscătoare. Mai ales cele care sunt salvate. De ce crezi că se spune că pe cine nu laşi să moară…

– Bine, bine, nu de teorii am nevoie, vreau să ştiu exact ce s-a întâmplat cu ea.

– Piuuu, dar nu te laşi uşor, nu Vrack?

Am ridicat din umeri, adevărul e că dacă nu îmi spunea mai repede, aveam să urlu.

– Ei bine, a creat un fel de apocalipsă şi a fugit. Nimeni nu a mai găsit-o vreodată. Nimeni nu a mai auzit de ea, iar Joanes… ei bine, de atunci a îmbătrânit mai repede. A avut şi zile mai bune, zile în care părea că reîntinereşte, dar până la urmă dragostea l-a învins.

– Feele, explică-mi, cum puteţi trăi atât de mult şi cum puteţi întineri şi îmbătrâni în funcţie de ceea ce simţiţi?

S-a aşezat din nou lângă mine, de parcă de asta depindea totul.

– Nu ştim, Vrack, dar o dată ce ai ajuns să fii în slujba Bibliotecii, se întâmplă pur şi simplu.

– Ce e Biblioteca, de fapt, şi ce caut eu aici?

– E magie, Vrack. Nu ţi-ai dat seama? Totul e magie. O dată ce Bibliotecarul moare, toată magia se transferă în cel ales. Aşa a fost dintotdeauna.

– Ce înseamnă totdeauna?

Ea tăcu. Mi-am dat seama că nu ştia să-mi explice, şi totuşi se chinuia s-o facă.

– Ei bine, se presupune că primul Bibliotecar s-a născut în Alexandria, Biblioteca l-a ales.

– Mda.

Ea nu păru să ţină cont de neîncrederea mea.

– Când Biblioteca nu s-a mai simţit în siguranţă în locul acela, l-a învăţat pe Bibliotecar ce să facă. I-a dat putere, magie şi i-a spus să sape. Să sape kilometrii întregi sub pământ şi adânc. Şi l-a pus să o facă de unul singur. Dar nu tot acolo. Toate cărţile, toate secretele lumii au fost ascunse, iar Bibliotecarul a ajuns în Anglia şi a ales Londra pentru ceea ce îi poruncise Biblioteca. Asta e legenda. Când Bibliotecarul a terminat şi ea s-a simţit în siguranţă, lui i s-a cerut să-şi găsească un înlocuitor, iar el a fost lăsat să se odihnească. De atunci, aşa merge treaba.

– Şi tu?

– Eu?

– Da, tu.

– Presupun că Bibliotecarul nu se descurca de unul singur, aşa că ea i-a făcut un favor. Nu ştiu, ştiu doar că cel dinaintea lui Joanes m-a rugat să-l ajut şi, de atunci… iată-mă!

Dădu să plece, dar am tras-o de mână spre mine. Încă mai aveam întrebări fără răspunsuri.

– Aşteaptă, şi cum voi şti eu să comunic cu ea?

– Cum ştii să ajungi la ea?

Nu era tocmai o întrebare. Ştiam exact cum, nu era mare lucru, doar un capac de canal.

– E logic, toţi intrăm prin acelaşi capac de canal.

Tot trupul i s-a întors spre mine. Am văzut cât îi era chipul de amuzat.

– Serios? Tu intri printr-un capac de canal?

Hmm, oare ce era aşa amuzant. Am aprobat din cap.

– Ultima oară când am intrat, jur că era o poartă de fier. Oricum, îţi spun sigur că pentru Joanes e o uşă în toată regula, chiar el mi-a spus. Nu avem aceleaşi intrări. Nu o să le avem niciodată. Ea se deschide pentru noi şi, dacă nu o să mai vrea, nu o s-o mai facă.

I-am mulţumit din priviri. Joanes niciodată nu îmi spusese nimic din toate astea. De fapt, Joanes nu îmi spusese niciodată nimic.

Se apropia de uşă şi, dintr-o dată, s-a întors spre mine, cu o faţă mai mult decât serioasă.

– Ai grijă, nimeni nu trebuie să intre vreodată aici, oricât de important ţi s-ar părea. Nu îţi fă griji, nu pot intra decât invitaţi.

Apoi plecă, luându-şi găleata şi mopul, de parcă nimic din toatea alea nu s-ar fi întâmplat.

UN NOU BIBLIOTECAR

 

 

M-am târât până în Bibliotecă, aşa cum se târăşte Black când simte o lene profundă. La mine nu era vorba de lene, ci de jenă. Îmi era ruşine să dau ochii cu Joanes după ceea ce îi aruncasem în faţă. Îmi era jenă de mine. Atunci când m-a chemat am simţit că mi se înmoaie picioarele, dar era evident că nu îl pot evita la nesfârşit.

Biblioteca era înconjurată de întuneric. Nici o lumânare care să ardă stingheră pe masa de lucru, nici o rază venită din depărtare. Am căutat întrerupătorul cu mâna, dar Feele mă opri.

– Urmează-mă, nu aprinde lumina.

Mi-am dat seama imediat unde mă duce, cu toate că nu mi se vorbise niciodată despre un asemenea loc, dar eu ştiam că există. Ştiam că Bibliotecarul îşi are „casa” la Bibliotecă. Aşa că, desigur, mă gândisem adesea la dormitorul secret ce îl găzduia pe Joanes. Nu pot spune că eram emoţionat, pentru că sentimentul de ruşine încă domina celelalte simţuri ale mele.

Feele mă conduse dincolo de rafturile principale, spre cele din spate, acolo unde nu ajunsesem decât o dată sau de două ori. Joanes îmi spusese adesea că îmi pot la fel de bine şi închipui cât de mare e Biblioteca. Că nu are nici un sens să încerc să o descopăr, oricum mi-ar lua mai multe vieţi s-o fac. Lucru care m-a intrigat, normal că da, pentru că Joanes ştia exact unde să găsească cartea care-i trebuie atunci când o voia. Dacă Biblioteca era atât de mare pe cât spunea el, atunci cum dracu’ făcea? Ok, ok, magia. M-am strâmbat în gândul meu şi am zâmbit în acelaşi timp. O luam razna. Da, era un adevăr. Îmi dădeam seama că nu ai cum trăi sub pământ fără să nu o iei razna.

Feele împinse într-unul din rafturile mici. Mda, un clişeu, mă aşteptam la asta. Eram într-o Bibliotecă. Uşile secrete se ţineau în biblioteci de veacuri, aşa că nu m-aş fi putut aştepta la altceva. Un singur lucru îmi plăcea însă. Ei bine, da, era o adevărată provocare să îţi dai seama care era raftul corect.

Uşa s-a deschis cu un scârţâit nervos. De parcă ar fi ţipat la mine. Până şi atmosfera din cameră părea încărcată. Câteva petale de foc, îmi luminară calea. Opaiţe ce împrejmuiau încăperea, dând senzaţia unei lumi dispărute şi totuşi autentice. Camera era enormă. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Nu era o simplă cameră, era un apartament. Şi încă unul îndestulător.

O cameră mare mă primi, printre perdele de mătase, închise la culoare, ce păreau să ascundă razele opaiţelor. Jilţuri vechi, îmbrăcate în blănuri naturale, stăteau în jurul unei mese antice. Nu îmi dădeam seama exact, dar părea să dateze din perioada victoriană. Valurile de perdele, transparente, de culoarea vişinei putrede, mă intimidau. Părea că sunt în camera unei târfe pregătite de un chef pe cinste. Şi totuşi, era o cameră onorabilă pe de altă parte.

Feele dădu perdelele la o parte şi îmi făcu semn să o urmez. O uşă înaltă, înaltă cam de trei ori cât mine, sculptată, cu căpăţâni de lei şi pisici sălbatice ieşind, parcă, din iad, mă întâmpină. Era înfiorătoare sculptura, dar demnă de studiat. Nu îmi aminteam să mai fi auzit undeva de o asemenea lucrătură, dar poate că-mi scăpase ceva de-a lungul timpului.

Un hol lung, luminat de candelabre din care se scurgea, constant, ceara albă a lumânărilor. Apoi, o nouă uşă. Mai mică, mai normală. Tot din lemn sculptat, dar imaginile nu erau la fel de apocaliptice. Un mâner în formă de leu ce rage, se găsea în josul uşii. Am urmărit-o pe Feele cum îl apasă. Uşa s-a deschis uşor, fără să scoată nici un sunet. Lumina s-a revărsat pe hol. În sfârşit, electricitate. Ştiam că Joanes era un împătimit al luminii lumânărilor, dar puţină electricitate nu strică niciodată.

Am rămas în prag, cercetând cu privirea intrându-l. Camera era mai mare decât ar fi putut să cuprindă ochii mei. Albastră în întregime. Din loc în loc, câte o frescă ce reprezenta lumi apuse, întinerea locul. Am văzut două candelabre mari, de cristal, alimentate cu electricitate, atârnând de tavanul înalt.

Două canapele îmbrăcate în piele de urs, probabil, una în faţa celeilalte, ambele putând găzdui, fără probleme, şase persoane, şi o masă lungă şi joasă în mijlocul lor. Şapte trepte poleite, parcă, în cojiţă de aur, şi un deal din parchet din lemn greu, pe care se afla un baldachin pentru patru persoane. Baldachinul era acoperit de perdele groase, dintr-un material catifelat, dar nu era catifea, de o culoare indecisă. Un albastru combinat cu galben şi maron. Nu îmi dădeam seama exact ce ar trebui să rezulte. Nu era o culoare tare, dar nici una foarte plăcută.

Feele s-a apropiat de baldachin, a tras uşor de una din perdele, apoi a dispărut după ea. Am auzit o tuse guturală, venită dinspre pat, ca un tunet. Apoi, totul s-a cufundat în liniştea de mai înainte.

După un timp – poate o eternitate – Feele a ieşit şi mi-a făcut semn să mă apropii. Am parcurs şi ultima treaptă, tremurând. Nu eram sigur ce mi se întâmplă. Orice sentiment aş fi avut până atunci, s-a intensificat de zeci de ori. Recunosc, dacă cineva ar fi făcut un simplu „bau” la mine, cu siguranţă că aş fi sărit în sus.

Picioarele îmi mergeau singure. Nu voiam sub nici o formă să mă apropii de baldachinul ăla, şi totuşi o făceam. Eram împins de propria-mi nebunie. De propria-mi sete nestăvilită.

Feele s-a dat la o parte şi m-a împins dincolo de perdele. Cred că am închis ochii pentru o clipă, pentu că atunci când i-am redeschis, mi s-a părut că plutesc. Că totul s-a uşurat în mine. Apoi, privirea mea s-a lipit de-a lui.

Am tras aer în piept pentru a-mi împiedica impulsul de-a ţipa. Omul din faţa mea… nu, nu putea fi un om, şi cu atât mai puţin Joanes. Nu putea fi nimic din ceea ce am crezut eu că este. Dar ce dracu’ credeam că este. Din Joanes nu mai rămăsese decât un pic de piele aşezată pe oase. Părul îi albise în întregime, iar ochii îi intraseră în orbite. Aproape că nici nu i se mai zăreau pleoapele sau culoarea irisului. Buzele i se subţiaseră, iar mandibula îi intrase în carne. Structura dinţilor i se vedea clar, urcând dinspre bărbie, spre buze.

Şi-a întins una din mâinile osoase spre mine. Carnea aproape că i se dezintegra. Nu ştiam ce aş putea să fac. Îmi era teamă să-l ating, dar îmi părea şi rău să nu o fac. Aşa că, tremurând, mi-am întins mâna spre el. I-am atins degetele. Erau reci, atât de reci că m-a trecut un fior pe şira spinării. Dar nu eram în stare să mă retrag. Pielea mea părea lipită de oasele lui.

Capul i s-a întors uşor spre mine. Aveam senzaţia că il mişcă cineva, un fel de scripete nevăzut. Eram sigur că de ar fi făcut-o singur, s-ar fi dezintegrat în totalitate.

Şi-a trecut limba peste buze şi mi-a zâmbit. În acel moment toate oasele i-au ieşit în evidenţă. Lumina a căzut cumva pe chipul său, într-un fel ce mi-a dat de înţeles că am de-aface cu un demon.

– Diavol, a murmurat Joanes. Nu sunt un diavol.

Aş fi vrut să-i spun că nici nu mă gândisem la asta. Dar părea că ştie deja ce gândesc.

– În curând toate întrebările tale vor căpăta un răspuns, continuă el. Dar trebuie să fi sigur că îţi doreşti să trăieşti cât am trăit eu.

Nici dracul în persoană nu ar fi putut fi sigur de asta. Inima mi-a luat-o la trap. Mă gândeam cum o să arăt peste două sute de ani. La fel ca el? Sau şi mai rău? Cine să îşi dorească aşa ceva? Ei bine, poate că nu sunt un credincios. Nu aveam habar cine e Dumnezeu şi de ce e, şi dacă e. Dar atunci am fost sigur că există ceva, o divinitate, ceva mai presus de înţelegerea mea.

– Nu ştiu, am şoptit.

– Sigur că ştii, a spus el, de undeva din gât, căci buzele abia de i se mişcau.

– Nu cred că pot trăi cu o asemenea responsabilitate în cârcă.

Şi-a întors chipul în partea cealaltă. Eram sigur că plânge, dar nu puteam vedea nimic. Mi-am retras mâna dintre oasele lui. Atunci am simţit un fior de durere trecându-mi prin trup.

– Da, am spus. Dar nu ştiu de ce am făcut-o. Ştiu doar că s-au întâmplat două lucruri concomitent. Joanes a murit, iar eu am fost luat în stăpânire de o putere inumană.

Am ameţit, am căzut prin perdelele baldachinului, şi în acelaşi timp am trăit cea mai minunată experienţă pe care aş fi putut s-o am vreodată. Mii, milioane de informaţii se îngrămădeau în mintea mea. Îmi era frig şi cald în acelaşi timp. Bine şi rău. Eram fericit şi trist. Primeam şi primeam, dând la schimb doar fericirea mea. Dar ce era fericirea în schimbul acelor lucruri minunate pe care le aflam. Toată lumea, toată istoria ei era acum în capul meu.

 

*

M-am trezit bulversat. Nu îmi prea priau visele. Nu ştiam dacă era vorba de un coşmar sau orice altceva, dar, în orice caz, nu îmi plăcuse deloc.

Mă simţeam greu, de parcă soarta lumii stătea pe umerii mei. E al dracului de greu să ţii întreaga lume pe umeri. Să-i simţi păcatele, să-i simţi bucuriile, dar, mai presus de orice, să-i cunoşti demonii.

Mi-am privit mâinile. Erau normale, cu toate că le simţeam al dracului de grele. Dar arătau la fel ca întotdeauna. M-am ridicat brusc în picioare şi m-am pus în faţa oglinzii. Eram acelaşi. Poate că arătam puţin mai tânăr, mai întremat. Mă simţeam şi arătam mai bine. În mine exista o putere, ceva inexplicabil.

Mi-am adus aminte de „Talpa lui Org” şi atunci în mintea mea s-a deschis o adevărată bibliotecă. Mii de informaţii mi-au năpădit creierul. O durere, ca un pumnal de cuţit, mi-a străpuns capul.

Ştiu că am căzut în genunchi, încercând să-mi ţin capul în mâini. Eram greu cu totul, dar capul părea că atârnă o tonă.

– Vrack! Vrack!

Glasul ei m-a readus la normal. Mi-am ridicat privirea şi am văzut-o pe Feele privindu-mă speriată. M-a luat de braţ şi m-a ridicat.

– E normal să fie aşa, în capul tău există informaţiile căpătate de-a lungul a milioane de ani. Tot ceea ce au strâns Bibliotecarii dinaintea ta se află în mintea ta acum. Te vei obişnui. Uneori te vei confunda cu ei. Vei avea impresia că le trăieşti amintirile, dar sunt numai informaţii. Te voi ajuta să treci peste asta.

Cred că privirea mea era pierdută. Nu o înţelegeam prea bine. Eram confunz.

– Nu am visat?

M-a aşezat pe saltea şi mi-a adus un pahar cu apă.

– Diseară te vei muta în camera Bibliotecarului. Odihneşte-te, pe urmă, încet, încet, o să înţelegi ce ai de făcut.

M-am întins. Black a sărit pe mine şi a început să toarcă. Îmi plăcea când făcea asta, pentru că se hrănea cu energia mea negativă, eliberându-mă de tot ceea ce era mai rău.

– Feele, a murit? cred că întrebarea s-a născut dintr-o dată în mine. Şi apoi, trebuia să mă asigur că nu greşesc.

– Sigur că a murit, mi-a răspuns ea nepăsătoare.

Atunci toate frustrările mele au ieşit la suprafaţă. Mă speriam pe mine însumi, mi se părea de-a dreptul crunt. Aveam impresia de mai devreme, lumea stătea pe umerii mei.

 

File de jurnal II

 

Mă împuţinez pe zi ce trece. Nu mai sunt eu. Am ajuns să învăţ limbi moarte ca să lucrez la un amărât de muzeu. Viaţa mea se împarte între muzeu şi mama. Vizitele pe care i le fac la sanatoriu sunt din ce în ce mai deprimante. Faptul că le vorbesc oamenilor despre manuscrise străvechi şi despre limbi moarte, nu îmi aduce prea mulţi bani. Sigur, ar fi fost interesant ca după atâţia ani de muncă să fiu în stare să scot ceva mai mult, dar, pur şi simplu, ăsta sunt. Îmi dau seama zi după zi că nu am altă soluţie. Am încercat la siteurile arheologice, dar toţi cunosc câte ceva despre heroglife, de parcă asta ar însemna cu adevărat limbi moarte.

Sunt îngropat într-un muzeu. Trăiesc la marginea Londrei într-un apartament cât o debara, şi nici ăla nu e al meu, ci proprietatea muzeului. Poate că tata a avut dreptate să fugă de lumea asta, dar eu nu sunt pregătit încă. Cineva trebuie să se îngrijească şi de mama, chiar dacă ea nu mai simte toate astea.

Mă întreb adesea cine se va îngriji, până la urmă, de mine. Dar nu găsesc un răspuns.

Mi-am ridicat capul din cărţile mele – cred că e prima zi de mai bine de o săptămână când cineva ţine să alfe ceva despre cărţile vechi – şi l-am zărit pe bătrânul ăla ciudat.

Dă târcoale muzeului de mai mult timp. Mereu e îmbrăcat la fel; într-un parpalac negru şi lung şi poartă ochelari de soare. E grizonat. Cred că are în jur de patruzeci de ani, cu toate că uneori arată ca de şaizeci. Astăzi mi-a vorbit pentru prima oară. Mi-a părut puţin stânjenit, dar şi-a revenit destul de repede.

– Aş avea nevoie de cineva ca tine.

Mi-a spus-o aşa, în doi peri. Fără prea multe introduceri. Nu ştiu ce înseamnă cineva ca mine şi nu ştiu dacă voi şti vreodată. Un ratat?

– Se câştigă bine?

A fost singura întrebare pe care am putut s-o pun. Ştiu, deloc inteligentă, dar în ultimul timp nu m-am putut gândi decât la mama. Aşa că venitul era prioritat.

– Te asigur că nu vei duce niciodată lipsă de nimic. Doar că ucenicia durează trei ani.

– Ucenicia?

– Vei înţelege de unul singur. Eşti de acord?

Nu am putut să-i dau un răspuns, asta şi din pricina faptului că întrebările mele au rămas fără răspuns, dar nici nu pot spune că toate astea nu mă intrigă, pentru că m-aş minţi pe mine însumi, ceea ce nu ar fi corect.

 

CAP 1 – Prolog

CAP2  – Un manuscris ciudat

CAP3 – Manuscrisul furat

CAP4 – Femeia corb

CAP5 – Omul din Lumea Noua

Obosită, dar fericită

„Indicii anatomice” şi-a luat povestea în propriile mâini. În sfârşit, personajele au început să se lase descusute. În sfârşit, autorul a reuşit să-şi dea seama, pe jumătate, ce îşi doresc personajele. Astăzi am muncit mult, am gândit mult şi am asudat mult. Dar cele două capitole ce mi-au ieşit din degete m-au mulţumit. În sfârşit, am şi eu o mulţumire pe ziua de azi. Că tare proastă zi avui în rest 🙂

Ei bine, pentru cei curioşi cu privire la turneul liceean ce va avea loc vă rog să citiţi. Doar am dat link, nu?

No, atât pentru moment, acum am nevoie de somn.

P.S: Mâine îmi iau liber până seara târziu 😀

 

Devoratorii

SĂPÂND
 
De când trăia? Îşi numără degetele. Nu le mai avea pe toate: trei la stânga şi patru la dreapta. Fusese nevoit să le sacrifice. Şi totuşi, sacrificase prea puţin pentru a aduce lumea lui în lumea asta. Ceilalţi îşi sacrificaseră mâinile, picioarele, unii chiar şi căpăţânile. Desigur, încă mai urlau după ele, că nu îi dusese mintea să-şi păstreze ochii. Lui îi fusese teamă… Nu, nu îi fusese, doar că se săturase de asta. Voia să schimbe ceva, nu îi putea lăsa aşa la nesfîrşit.
Săpa. Iar era rândul lui. Aproape mereu era rândul lui, pentru că el era cel mai în putere. Restul nu mai puteau ţine sapa în mână sau, dacă puteau, nu aveau în ce se sprijinii. Despre cei fără cap nici nu putea fi vorba. Ei erau, acum, elementul de sacrificiu suprem. Îi vedea pe la colţul mormintelor tânguindu-se. Îşi frecau mâinile, îndoindu-şi degetele şi curbându-le. Se căutau, se pipăiau şi încercau să se încurajeze. Până la urmă, ştiau, aveau să dispară cu totul.
– Pe cine să aleg? se auzea glasul lui Bluk, ieşind din cripta mare de la capătul cimitirului.
Nu înţelegea prea bine cum reuşeau să îl audă, teoretic nu mai era posibil. Dar, în momentul în care glasul lui se pogora peste morminte, cei fără cap tremurau din toate închieturile.
– Bine că le mai au, mormăi bătrânul şi dădu cu sapa în continuare.
O brumă rece i se încleie în barbă. Veneau zorii, iar el nu terminase de săpat. Bluk avea să se enerveze. Îşi lipi şi mai bine degetele de mânerul săpăligii şi dădu cu încredere. Era greu s-o faci de unul singur. Înainte erau mai mulţi. Mergea mai repede. Zorii nu îi prindeau niciodată, iar Bluk nu avea motive să facă din ei salată pentru noii veniţi. Dar şi timpurile alea sosiseră. Ei erau tot mai puţini. Cei ce mureau refuzau să se mai întoarcă. Doar câte unul, rătăcit, nou de câteva zile, care nu înţelegea cum merge treaba, păşea în lumea întunericului şi li se alătura.
Alţii preferaseră să se facă singuri terci pentru ceilalţi, cel puţin, chiar dacă fără suflet, ştiau că scapă. Uneori, să scapi era o opţiune destul de îmbucurătoare, dar nu pentru Bluk. Şi dacă Bluk nu îşi dorea asta, nu aveai cum s-o faci.
Lopata atinse sicriul. O aruncă. Mâinile lui se înfipseră în pământul moale şi rece. Primii zori începeau să apară. Poate avea de ales. Dacă avea să rămână destul timp la soare, poate nu prea mult, doar o jumătate de oră…
– Piatră, mai o oră, grăbeşte-te!
Dacă ar mai fi avut sânge care să curgă prin oasele alea bătrâne, cu siguranţă i-ar fi îngheţat. Dar aşa, nu făcu decât să se cutremure pe picioare.
– Bine că le mai am, şopti Piatră.
Mâinile i se afundară şi mai mult în pământul reavăn. Sicriul era curat.
– Pe cine să aleg? urlă Bluk.
Sicriul era deschis. O femeie. Murise tânără. Fusese îngropată cu o noapte în urmă. Tenul încă îi era alb şi buzele roşii. Viermii nu apucaseră să-şi facă loc prin lemnul deja tocit.
– Unii nu vor să-şi respecte morţii.
Unul dintre cei fără cap se apropie. Era timpul. Poate că era deja cam târziu, dar Piatră spera. Altfel, el avea să ajungă următoarea gustare.
– O mână, urlă Bluk. Nu îmi pare a fi prea pofticioasă.
Piatră rupse mâna celui fără cap. Trebuia să se grăbească. Răsăritul începea să îşi facă loc timid.
 
I
 
Loree îşi privea chipul. Arăta mai bine acum, moartă, decât atunci, vie.
– Şi ce pot face?
Bluk era o namilă de peste un metru nouăzeci, depăşind cu mult suta de kilograme. Chipul îi era sfâşiat. Pielea îi curgea pe chip şi pe gât, până la buric.
– Aşa am murit, o lămuri el. M-au schingiuit. Am fost legat, tăiat şi aruncat într-o groapă. Atunci a venit Iarov. Mi-a dat mâna lui, dar eu l-am mâncat cu totul. Nu am ştiut să mă abţin.
Loree îl privea dezgustată.
– Nu pot mânca morţi, pur şi simplu nu aş putea.
– Îi poţi devora pe cei vii, crezi că îmi pasă?
Loree căzu pe gânduri.
– Poate voi încerca într-o zi.
– E esenţial pentru a rămâne… întreagă.
– Da, de viaţă nici nu mai poate fi vorba.
– Uneori, e nevoie de o simplă rază de soare ca să simţi că trăieşti. Restul poate fi, la fel de bine, beznă.
Oglinda îi păru ciudată dintr-o dată. Parcă nu mai era locul ei acolo. Trase zdreanţa prăfuită peste specul şi se aruncă pe patul vechi.
– Şi totuşi, eu ce pot să fac?
Bluk încă îşi mai aduna pieile de pe faţă. Nu se obişnuise cu sentimentul şi nici nu avea de gând să se obişnuiască vreodată.
– Poţi să faci cam tot ce îţi doreşti.
– Da, asta ştiu deja. Te am pe tine, am totul. Voiam să ştiu ce puteri speciale am.
Bluk se opri din jupuitul propriului chip.
– Eşti moartă, dar totuşi vie. Nu e suficient?
– Nu ştiu, este?