Să discutăm discuţii

Telefon. Sună. Sigur că sună. Sunt în maşină. Îl caut cu o mână, cu cealaltă ţin de volan. Nu-l găsesc. Înjur. Până la urmă dau de el. Răspund. N-am timp să văd cine e.

– Spune!

– Oana?!

Vocea mi se pare cunoscută, dar nu bag mâna în foc.

– Depinde, cu ea ai treabă?

– Sunt D, nu mă recunoşti (nume de fată, da?)

Doar am zis că mi se păruse cunoscută.

– Ah, da, wow…

– Fi-mea are aproape un an, atacă direct.

– Ăăă, bine, bravo.

– Vin în ţară cu ea.

Oh. Îmi dau seama că tocmai aş vrea să fug.

– Ăăă, bravo.

– Săptămâna viitoare.

Fac conexiuni. Nu sunt în oraş. Mai veselă:

– Bine, vino.

– Vine şi boul de frate’meu. Nu mai mănâncă carne, s-a făcut vegetarian. Vacă nu mai mănâncă, dar vrea s-o ia de nevastă (referire la prietena lui care e cam cum zice D).

– Fain, zic eu, dându-mi seama că l-am uitat pe „mişto” undeva într-o parcare.

– Sunt disperată, nu ştiu ce să mai fac cu el.

Nu-i problema mea îmi spun calmă.

– Dar tu ce faci?

Iată, şi-a adus aminte.

– Păi, hmm, bine cred.

– Mi-am cumpărati un ceas…. (ei, na, că eu ţin minte).

– Nemaipomenit (ce o fi ăla?)

– Abia aştept să vin în ţară să cumpăr una, alta, în special morcovi şi pătrunjel.

Puii mei, era să intru în nişte pietoni că n-am mai găsit frâna din pricina şocului.

– Dar în Spania n-au?

– Au, dar piaţa e departe.

Wow, şi în Ro e mai aproape.

– Păi… şi o să te duci pe avion cu pătrunjelul şi morcovii ca Nea Mărin cu prazul?

– Nea Mărin?

– Lasă, nu contează, dacă tu eşti fericită…

– Eşti ironică?

Îmi vine deja să-mi trag două palme.

– Io?

– Atunci n-am înţeles.

– Vorbea gura fără mine ca de obicei.

Bine, se dă ea bătută şi îmi mai explică vreo 15 minute cum trebuie să încălzească biberonul, cum pasează mâncarea şi cum… ăăă…

– Mai bine îţi luai o pisică, constat în cele din urmă.

– Tot insensibilă ai rămas, îmi reproşează.

Să mor dacă sunt insensibilă, dar aş prefera, pentru numele lui Dumnezeu, ca mamele să nu-mi mai explice cum îşi şterg puradeii la gură, fund, cum le fac mâncare, cum îi mângâie pe spate, cum îi ajută să râgâie. Cum, cum, cum… Vă jur, dacă o să mă intereseze o să vă întreb.

Şi uite aşa dau vina pe Corina care mă sună după numere cu + şi învăţându-mă minte eu răspund 😀 Pentru asta trebuie să dea cea mai mare cafea din lume 😀

 

Dar mai bine o carte să citim. Cum ar fi „O pagină de dragoste”, de Emile Zola (ştiu accentul, n-am chef). Carte pe care v-aş recomanda să nu o citiţi dacă plângeţi uşor… şi apropo de asta vă zic un banc şi fug că am treabă, iar Loredana o să mă bată rău 😀

 

„El către Ea:

Dragă, dacă mor o să plângi?

Ea:

Dragule, doar ştii că eu plâng pentru orice căcat” (deci aşa e bancul, cuvântul urât nu-mi aparţine şi-mi e jenă).

Reclame

Viaţa ca o tablă de şah

De asta îi place lui Vali Badea şahul, pentru că seamănă cu viaţa. Şi cum să zic eu că nu are dreptate? Pentru că are.

Am aflat unul de celălalt datorită altora, evident. Cum ar fi Ciutacu sau Lilick. Or mai fi fost şi alţi oamenii care ne-au îndemnat să ne băgăm în seamă. Bine, recunosc, eu sunt o lady, Vali şi-a călcat peste orgoliul incomesurabil şi m-a apelat. Şi recunosc, ca de fiecare dată, că am fost destul de reticientă în ceea ce-l priveşte. – Acum iar o să îmi zică două de dulce pe mess, dar asta-i viaţa 😀 – Un puşti anti Băse, am gândit atunci. Aşa şi? Cu ce e el mai special faţă de alţii? – Sigur că nu e un puşti, pentru că mi-a atras atenţia în privinţa asta –

Şi curând am descoperit din online aşa: se crede arogant, neimpresionant, eu chiar sunt dar nu mă laud. Se crede mai inteligent decât media. Nici asta nu m-a impresionat, pentru că na, toţi se cred mai deştepţi decât media. Iar pe net nici nu e aşa dificil să pari astfel. Dar totuşi m-a incitat, pentru că în creierii nopţii – şi vorbim de ore matinale, 3, 4 – aveam discuţii politice. Adică el vorbea. Că eu eram la ora de studiu. Şi până la urmă am zis că „puştiul” s-ar putea să nu se laude şi chiar să aibă o inteligenţă peste medie – probabil de aia tot insistă să-mi arate creierul lui 😀 -.

Aşa că atunci când am auzit că vine la Bucureşti am zis că-i musai să văd cu cine puii mei vorbesc.

Că drumurile vieţii şi norul buclucaş (apropo, încă n-au apărut ochelari de nor?) nu ne-au dat posibilitatea să ne vedem la Bucureşti, nu fu bai. Pentru că, printr-un semn divino-ateist domnului i s-a stricat maşina în Piteşti. Şi aşa am reuşit duminică seara să-l duc la o ciorbă 😛

Ce am constatat? Omul chiar e arogant şi chiar e genial (facem un club al aroganţilor, material am avea). Nu vorbeşte pe lângă. Ştie întotdeauna despre ce vorbeşte. E un pic narcisist. S-ar putea să fie şi mai mult. Şi mi-a făcut o mare onoare 😀 Da, m-a lăsat să-i port, câteva secunde, ochelarii. O să vă întrebaţi şi ce mare lucru? Păi, în primul rând că m-a forţat şi în al doilea rând că el nu îşi dă ochelarii nimănui. Şi ar mai fi şi al treilea. E obsedat de obiectul ăsta. Are vreo sută de perechi şi le ţine cu sfinţenie. Nu, nu are probleme cu vederea, dar v-am zis că-i obsedat 😀 Şi aşa i-am dat autograf, pe ochelari. Nu e ingenios?

Şi pentru că mi s-a părut mie că ar mai merita o cafea, luni, imediat ce m-am eliberat din alte cele, l-am dus la Librăria Mea şi i-am arătat unde se întâlnesc bloggeri piteşteni. Se aude Geocer? Cu ocazia asta Vali a zis că şofez bine, chiar dacă luni eram pe maşină de închiriat cu a cărei frână nu mă puteam obişnui deloc. Dar i-a plăcut lui că nu sunt fricoasă şi că mă bag. Şi încă am fost cuminte că n-am vrut să omor omul prin Piteşti 😛

Concluzia? Peste doi, trei ani Ciutacu se va confrunta cu unul mult mai arogant decât el. La genialitate îi las mai mult, că încă e „puşti”. Dar mai avem unul în devenire. O, Doamne, şi-i place fizica cuantică. Şi recită din Shakespeare în limba lui maternă.

Să mai ziceţi voi că prin românica nu mai sunt şi tineri de valoare. Ba iată că sunt. Cam puţini, dar buni.

Şi aşa m-am ales cu un nou prieten genial 😉

 

UPDATE: La Prwave, cărora le doresc „La mulţi ani şi viaţă lungă!”, a apărut un nou episod din „Inocentul”. Despre asta vă va spune imediat şi Lala.

 

 

Recomandat de Prwave

UPDATE: Doamne cat am cautat melodia asta:

Bine, ziceam şi eu aşa, nu că nu mi-ar plăcea cei de la Prwave, dar, în aceeaşi măsură îmi plac şi autorii. Ba mai mult, am citit cartea si, fără să vreau, a trebuit să le dau dreptate.

Avem trei tineri, dar tineri bine, cu multă materie cenuşie, destul de emotivi momentan şi o carte. O carte despre cum te poţi promova eficient în new media, adică pe internet. Cei trei au luat cazurile deja celebre şi le-au disecat: vorbim aici de politicieni şi jurnalişti sau alte persoane publice.

Eu zic că cei trei, cu toate că pe autoare nu o cunosc personal, ar putea să vă îmbunătăţească imaginea în online, dar nu numai. Aşa că avem de-a face cu experţi, chiar dacă sunt tineri. Ca să nu mai ziceţi că doar înaintarea în vârstă înseamnă performanţă.

Şi acum să vă fac cunoştinţă cu ei: Tudor Sălcudeanu, Paul Aparaschivei şi Florenţa Toader – aveţi aici şi o scurtă prezentare a fiecăruia. Despre carte puteţi citi mai multe aici.

Însă… eu despre evenimentul de sâmbătă vorbeam. Aşa că, dacă vreţi să vă faceţi un blog şi sunteţi persoană publică sau poate doriţi să deveniţi una, ştiţi unde să mergeţi. Dar până atunci cred că ar trebui să ajungeţi sâmbătă în Bucureşti.

Citiţi cu atenţie afişul. Dacă de la mine n-aţi înţeles nimic, poate pricepeţi de la ei 😉

 

 

P.S: Mirela, uite, ei ştiu cum e cu promovarea 😀

P.P.S: Îi mulţumesc Loredanei şi celor de la Prwave (acum că mi-am amintit) pentru că recomandă şi „Regina arkudă şi amuletele puterii”. Am aflat eu ieri 😀

 

P.P.S: Mi-aş dori tare să nu-i prind pe Tudor şi pe Paul pe blogul meu cu mită. Ne-am înţeles? 😀

Ce mai aflu despre lume…

UPDATE: CU Iolanda la Prwave

 

De data asta citind psihologie practică. Genul de cărţi care te învaţă cum să nu iubeşti un pervers, dar nu în sensul ăla de pervers. Daca-i dragoste sau dependenţă. Dacă îţi poţi reinventa viaţa. Nimicuri din astea.

Recunosc că de aia nici n-am mai scris pe Club, pentru că n-am de gând să recenzez cărţi de psihologie pentru că n-aş şti cum, dar îmi place să le citesc. Uneori, ca nuca în perete, se mai potrivesc şi la mine anumite situaţii. Cred că cea mai mişto e aia cu dragoste sau dependenţă, pentru că Brenda asta, autoarea, vorbeşte de cazuri concrete psihanalizate de ea. Şi ghiciţi ce? Toate astea pornesc din copilărie. Adică toate mecanismele greşite din creierul nostru. Ba pentru că părinţii nu ştiu să se adapteze nouă, ba pentru că, tot părinţii, fireşte, nu ne alintă suficient, ba pentru că părinţii… aţi înţeles ideea. Ideea e că ei sunt de vină. Ceea ce e aproape minunat, pentru că ai şi tu, om mare, pe cine da vina 😀

Nu, nu glumesc. Aşa că am început să le fac o listă părinţilor mei. Iar în vârful ei e aia cu „mi-ai ştirbit personalitatea”. Că doar mi-a spus psihologul, ce mama dracului. Aşa am aflat şi eu de ce sunt rebelă la vârsta asta. De ce fac totul pe dos decât mi se cere şi de ce tind să fac şi mai multe nebunii pentru a le crea celor din jur disconfort. Dar psihologul zice că bine fac. Că trebuie să-mi regăsesc personalitatea închisă. Deci fac bine. Să ne înţelegem. Şi orice aş face nu sunt eu vinovată. Şi pe asta am băgat-o la cutiuţă.

Doar că nimeni nu-mi explică dacă omor pe cineva tot mama e de vină? Cred că da, din moment ce eu nu pot fi vinovată.

Cel mai mult mi-a plăcut asta:

„Ai într-adevăr nevoie de altcineva să te protejeze?”

Răspunsul firesc este NU. Dacă răspundeţi cu da deja aveţi o problemă.

„Ai nevoie de un singur om ca să rămâi în viaţă?”

Vă spun eu, n-ai nevoie de nici unul. Oamenii au fost născuţi să trăiască singuri şi ar trebui să se descurce mult mai bine aşa, adică singuri. În momentul în care te legi de un altul pentru a avea impresia că aparţii cuiva (Doamne ce neomenesc sună), atunci iar ai o problemă.

„Ai nevoie de un bărbat/femeie pentru a te simţi iubit/ă?”

Categoric NU.

Dar, pe partea cealaltă, zice psihologul, e nevoie şi de iubire. Adică se poate trăi fără ea, categoric că se poate, dar nu e recomandat. Cică ăia de trăiesc fără iubire sunt handicapaţi. Doar că trebuie şi pe asta să o pui sub analiză. Şi tot psihologul zice că nu te poţi duce în patul unuia (uneia) aşa că ţi-a venit ţie. Trebuie să analizezi motivele pentru care vrei să o faci. Şi să ţii cont de toate substanţele chimice pe care le degajă creierul… şi… da. Şi aici aş fi curioasă să ştiu câţi din ăia de au aventuri de-o noapte stau să analizeze de ce le vine să aibă o aventură. Aici, cumva, psihologul se contrazice. Adică fă ce îţi trece prin cap că nu eşti tu de vină, dar mai întâi analizează. Să ştiţi că mi-a zis mie cineva că nebunia cu analiza nu fac casă bună. Atunci despre ce mama dracului vorbim aici?

Bine, mă întorc la citit şi dacă mai aflu ceva interesant vă spun.

Şi nu uitaţi, mâine la 14:30 la Liceul Mihai Eminescu din Bucureşti, unde nu vorbim despre sex. Clar că vorbim despre fantasy. La naiba, sunt aşa plicticoşi profesorii ăştia. 😀

Se întâmplă deseară

Şi da, tot nervoasă sunt.

Şi da din nou, a apărut partea a III-a din Inocentul. La prwave.

 

Ce se întâmplă deseară. Doi tineri talentaţi au intrat în competiţia „Premiile Lili”. Culmea e că îi cunosc pe amândoi. Chiar dacă unul e din Satu Mare (că nu o mai fi vreun secret pentru nimeni că ştiu o groază de sătmăreni), iar celălalt din Curtea de Arges.

Vorbim despre Adrian Matus şi Răzvan. 19, respectiv 16 ani. Textele lor pot fi citite aici. Pentru critici constructive vă aşteptăm la ora 22 pe blogul Luciei, pentru a vedea ce, cum şi când.

Recunosc că textul lui Răzvan l-am citit în urmă cu vreo săptămână, poate puţin mai mult. Textele lui Adrian, pentru că sunt mai multe, printre care şi poezie, le-am citit azi. Şi mi-a luat ceva timp. Aşa că apucaţi-vă de citit să fiţi gata până la 22.

Deci Lala…

Lala are peripeţii. Acum nu vorbesc de ceea ce face ea la Prwave şi nici de ceea ce scrie pe blog (apropo, s-a apucat nebuna de citit ziarele, e destul de calmă pe blog, dar nu vreau să vă spun cât de ironică e între patru ochi, mă mir că nu izbucneşte, dar mai e timp), vorbesc despre cronica negativă apărută la Silavaracald. Este o cronică negativă, dar pertinentă. N-am ce reproşa atâta timp cât nu există injurii sau altele asemănătoare. DECI VREAU SĂ NE ÎNŢELEGEM BINE, NU MĂ DERANJEAZĂ, DIN CONTRĂ.

Dar tot am de spus câte ceva în privinţa personajelor reale, pentru că Silavaracald crede că le-am prejudiciat imaginea. În primul rând nu le-aş fi cerut unor oameni fără simţul umorului să-şi dea acceptul. Şi prin asta înţeleg şi oameni inteligenţi. Apoi, încă de la început, oamenii aceia şi-au asumat că or să apară în carte şi că personajul lor poate fi mai bun sau mai rău. Nu am avut preferinţe când am decis. S-a decis din mers. Aşa că nu am favorizat sau defavorizat pe cineva. A se vedea că mi-am „ucis” unul dintre prietenii foarte buni, adică M3 (şi ăsta o să vină acum şi o să spună că nici nu mă cunoaşte 😀 ). Pot fi de acord că e o carte scrisă prost, ceea ce e foarte posibil că nu sunt zeul scriitorilor. Pot fi de acord că acţiunea e nasoală – pentru fiecare e într-un fel. Dar nu pot fi de acord cu prejudiciul imaginii acestor oameni, mai ales că-mi sunt prieteni şi de obicei nu mă port chiar rău cu prietenii – dar recunosc că mi se mai întâmplă. Dar respect şi această părere până la urmă. Acum, de fapt, mă scuzam puţin faţă de oamenii reali care apar în carte. Poate că în virtutea inerţiei am făcut vreo boacănă şi vreunul s-a simţit mai prost. Că doar ne aducem cu toţii aminte cât de rău s-a supărat Darius când a citit „Indicii anatomice” 😀 Bine, poate nu chiar toţi, dar eu îmi aduc.

În schimb trebuie să recunosc că eu chiar mă bucur că a apărut o părere mai puţin favorabilă. Pentru că la un moment dat ai impresia că ai terminat totul şi până nu te pune cineva cu picioarele pe pământ, nu prea mai realizezi că ai şi scăpări. Asta nu face decât să-mi doresc ca data viitoare să fie mai bine.

Şi nu voi renunţa la personajele reale. Da, e şi marketing, acum nu o să mă ascund după degete. Dar e şi o idee destul de rar folosită. Un autor – al cărui nume l-am uitat momentan – l-a folosit pe Oscar Wilde cu nume, prenume şi viaţă reală în romanele lui de ficţiune. Tot poliţiste. Bine, eu l-am descoperit după ce scrisesem deja  Indiciile. Dar gândindu-mă că omul ăla a scris nu ştiu câte cărţi avându-l ca personaj pe Oscar, dar şi Doyle sau alţii, aşa voi face şi eu. Şi-mi voi păstra sătmărenii, dar şi pe Bogdan, ca să nu creadă lumea că eu nu pot păstra nişte personaje. Probabil că o să-l păstrez şi pe domnul Crivăţ, pentru că el se distrează cel mai bine 😆

Şi dacă Silavaracald are dreptate cât de puţin, îmi cer scuze. Intenţia nu era de-a leza pe nimeni niciunde. Ci doar de-a scrie o carte în care nişte oameni să se regăsească cât de cât şi să se amuze pe seama lor. Că doar vorbeam de oameni inteligenţi. 😀

Şi încă o dată, părerea e chiar ok. Şi nu vreau „sânge”. Pentru că aşa mai vezi şi alte lucruri. Că nu doar despre personaje era vorba până la urmă. E bine ca oamenii să-ţi spună ce ar fi vrut ei şi ce ar fi văzut ei în povestea asta.

 

P.S: În plus am avut subiect de blog că rămăsesem în pană de idei 😀 Şi pentru că sunt veselă o să-i dau ping şi lui Vania să nu mai plângă pe la colţuri.

A, da, şi mulţumesc pentru recenzie şi pentru faptul că a scris pe blog.

Şi cum am ajuns spre Bâlea Lac?!

P.S de început: Inocentul II la Prwave 😉

 

Sigur că o să râdeţi, dar după ce mi-am revenit mai că am râs şi eu. Bine, n-am râs, dar am înjurat cam ca Lala aşa. Bine, am înjurat mai rău ca ea, na!

Dar să o luăm cu începutul. V-am zis că îi urăsc pe ăia de la finanţe, da? 😀 Nu mi-am schimbat părerea. De ce puii mei sunt aşa de acri? Cred că le dau lămâi de cum intră pe uşă. Să mor de nu. Jesus!

Şi cum m-am enervat pe finanţe, dar şi pentru că n-am mai fost în Curtea de Argeş de vreo şapte ani, am zis să pornesc mai devreme. Şi am pornit mai devreme. De ajuns am ajuns. Am ajuns şi am început ieşind din oraş. Mă rog, nu au nimic care să-ţi spună că ai fi unde se zice că ar trebui să fii. Dar m-am prins singură că am ieşit aşa că m-am întors. Şi am găsit şi o Mânăstire. Nu aia de trebuia, dar mie mi s-a părut bună şi aia de-am găsit-o. Dar nu m-a dus capul să văd că pe ea scrie (şi încă mare) „Mânăstirea Domnească”, aşa că a trebuit să-mi spună Răzvan la telefon unde sunt. Vesel până aici.

Apoi m-am întâlnit cu Răzvan şi Andra (Adakiss). Doi copii minunaţi, vă jur. Mai rar aşa. Şi frumoşi şi deştepţi. Iar Răzvan a venit cu toate întrebările la el. Doar că şi-a uitat lista acasă, dar s-a descurcat şi aşa 😀

Dar am şi plecat. Şi, logic, după ce m-am ameţit atât prin Curtea de Argeş că am ieşit pe partea cealaltă.

Şi văd multe curbe iniţial. Şi-l sun pe Xreder şi îi spun că atunci când m-am dus nu erau aşa multe curbe, ce puii mei. Nu m-a băgat în seamă prea mult, ca nu cumva să-mi dăuneze 😛 Dar când am început să văd blocuri de piatră ridicându-se deasupra capului meu şi tunele… tunele(?!)… şi nema semnal la telefon, am zis că am pus-o. No, nu mă înţelegeţi greşit. Drum îngust. Munţi înalţi de stăteau să-ţi cadă în cap. Tunele. Drum îngust. Nimic rău. Curbă periculoasă. Curbă deosebit de periculoasă. Adică numai aşa era. Măi, m-aş fi şi dus, dar maşina mea zicea că nu prea mai are motorină şi pe acolo, am zis eu, nu prea ai şanse să dai de un peco. Aşa că… curbă periculoasă la stânga, deosebit de periculoasă la dreapta. Drum îngust. Ce fac eu? Întorc acolo. Fix acolo că doar v-am zis, aşa era tot drumul.

Şi uite cum dintr-o întâlnire perfect normală, cu doi puşti mişto, eu ajung să fac un traseu de o sută şi ceva de km. Ehee. Şi da, fie, la început m-am speriat, pentru că nici semnal la telefon nu aveam. Nici indicatoare nu erau. Doar borne, iar unele erau în alb. Abia într-un târziu, undeva bine pitit, era un indicator care zicea trist: Piteşti 60. Bine!!!

Cu „pluta” de dimineaţă

Dacă am adormit la cinci (nu cinci bărbaţi, ora cinci) se pune? Şi dacă m-am trezit la nouă se pune şi asta? S-o pune, că am plecat cu ochii vineţi spre niciunde că nu ştiam unde să mă duc şi parcă de băut cafea nu aveam chef (dar am acum, aşa că voi pleca iar). Şi până la urmă m-am oprit la sală, care era plină aşa de luni de la prima oră. Şi n-am vrut să şed, că mie nu-mi place când e aglomerat să stau după x sau y să elibereze aparatul. Aşa că am băgat un ochi la aerobic şi nu era nici dracu’. I-am zis tipei că nu mi-ar strica să dansez de dimineaţă, că doar am abonament complet şi mă doare pe mine în dos că nu a venit nimeni la ora aia. (O să ziceţi: „păi la voi nu e pe grupe, bine organizat?” Păi nu e. Dar de obicei la aerobic e full, azi nu fu, ghinion sau noroc).

Şi apoi mi-am adus aminte că tre’ să ajung la finanţe. Naşpa. Aşa mi-am dat seama că îi urăsc pe ăia de la finanţe şi n-am mai ajuns, dar ho, mă duc acum. Că tot un drac îmi e. Şi până la 18, eheee, să mă tot duc. Parcă aş începe cu o cafea. Nu că n-aş mai fi băut una, dar am băut-o acasă, după ce m-am întors de unde am plecat, că mai bine nu mai plecam.

Şi mi-am dat seama că de când mă duc la sală m-am îngrăşat. Mai precis trei kilograme. Aşa-i la mine, pe principiul invers.

Şi tot de atunci am început să şi uit. Că de ziua Crinei am uitat complet. Dar trebuia să zică şi ea că e floare, că eu de unde să mai ştiu la câte flori sunt pe pământul ăsta?

Şi aţi zice că ar trebui să dorm, totuşi. Dar trebuie să corectez. Cum ce? „Regina arkudă…” Păi de ce ne strofocăm aici. Dacă nu mă pun pe ea, Bogdan o să mă turuie la cap până voi ceda psihic. Credeţi că e uşor? Nu e. Aşa că-mi iau manuscrisul şi mă duc în lume. Şi totuşi trebuie să ajung şi la finanţe. Jesus ce urăsc chestia asta.

O, da, şi era să uit că Loredana şi Violeta şi Pascal, iar zice ceva de mine. Vedeţi voi dacă e de rău, că eu nu diclesc bine până-n Bucureşti.