Deci cum o fi sau cum n-o fi

Recunosc, azi am făcut zeci de flyere. Am obosit numai să mă gândesc la ele, deci e al dracului de greu. O să mă întrebaţi de ce nu le-am dat mai departe să fie făcute, păi e simplu, am vrut să mă testez. De o fi bine ori ba vom vedea marţi. Mai mult ce ştiu eu? Comunicate de presă? Da, am dat şi din alea, dar vă spun tot eu că nu se înghesuie nimeni, că na. Dar treacă.

Bine, acum am altă treabă. Alte treburi de fapt. Că mai e de scris un foileton, că mai e de terminat o partea a doua din Sărutul Morţii… Mai e.

Dar deh, ca orice om începui şi eu să colind pe facebook unde nebuna de Lala zicea că: „Nimeni nu moare virgin, viaţa ne fute pe toţi!”. Justă cugetare, să ziceţi voi că nu e fată deşteaptă. Aşa. Şi am ajuns şi pe bloguri, mai precis aici, unde citesc eu, că recunosc cu smerenie că ieri când am văzut am citit pe sărite, şi încep să mă întreb.

Mna, citesc cărţi de psihologie practică, habar n-am de ce, dar le citesc. Şi nu sunt singura, că ieri şi Ivona căra una după ea. Deci citesc. Să nu zică lumea că aş fi chiar atât de proastă. Mai înţeleg şi eu ce se întâmplă în viaţă. Cum sunt oamenii, cum sunt unii, alţii, etc. Mai ştiu şi că într-un cuplu, fie el cu acte ori ba, treburile nu stau întotdeauna bine, că na. Alteori stau prost de-a dreptul, dar unii sunt pur şi simplu masochişti şi îşi duc crucea aia până la capăt, cu sfinţenie, parcă de teamă să nu-i trăznească. Sau o fi resemnare? Ori lipsă de curaj? Sau ce? Mie una îmi e clar că fiecare, individual, chiar dacă avem o pereche, ne căutăm propriul sens în viaţă, pentru că aşa e normal. Zic şi psihologii că e cam naşpa să gândeşti la unison cu celălalt că deja nu mai eşti tu. Şi până când cuplurile nu vor înţelege că trebuie să-şi separe mentalul vor fi din ce în ce mai mult în rahat.

Bine, şi văd eu povestea omului ăsta. Şi mă gândesc aşa: aventură la început, dar aventură cu iubire, bine, el se sperie, ea nu, dar nici nu se mai văd, pentru că el… da, el dă bir cu fugiţii. Se mai chinuie, el, fireşte, vreo patru ani. Apoi decide… Ea l-a aşteptat, ori ba, că nu îmi e clar că a făcut-o strict pentru el, ci pentru ea mai mult, dar eu zic că s-a întâmplat să fie disponibilă şi să îi mai dea o şansă. Şi mă gândeam aşa, ce aş fi făcut eu, fireşte că toţi psihologii din lume m-ar pica la testul ăsta.

Adică vii după patru ani la mine să ce? Şi îi rupeam gâtul 😆 Direct, fără alte explicaţii. Cred că la rupt gâturi mă pricep bine. Dar, una peste alta, mă bucur pentru ei. Şi totuşi, din punct de vedere psihologic strict vorbind, ce dracu’ l-a făcut pe el să mai stea acasă patru ani? Nu îmi explic raţionamentul. Mai ales că ea luase o decizie în ceea ce-l priveşte. Iar el era convins că ea e Steaua de pe cer. Aia de trebuia să cadă la aşternut la drum de seară şi apoi s-o ţină toată viaţa ca pe o icoană. Şi atunci? Nu ştiu, zău, dar aş vrea tare un răspuns că aşa mă râcâie de cred că nu mai pot dormi.

Şi uite cum din lucruri serioase începe să mă frece o chestie de viaţă care, până la urmă, nici n-ar fi problema mea. Dar ţinând cont că m-am împrietenit cu Băsescu pe facebook, de ce nu m-ar freca şi chestia asta.

Adică eu vreau să ştiu de ce. Şi vă rog şi pe voi să citiţi şi să încercaţi să mă lămuriţi.

Acum să nu mă întrebaţi de ce n-aş întreba-o şi pe ea de ce nu i-a sucit gâtul, pentru că acolo totuşi ştiu răspunsul. Aşa e cu femeile, credeţi-mă. Rămân uşor impresionate, probabil el i-o fi spus că patru ani s-a tot gândit la ea şi a dat-o pe spate. Eu îl trimiteam să se mai gândească încă patru că dacă tot poate. Dar deh… nu toate-s eu.

Pentru că eu îs genială, nu? 😀

Reclame

Bună ziua, am nevoie de-o depresie

6005

Nu, nu am înnebunit, eram de ceva timp. Poate dintotdeauna. Cine poate şti? La doar o zi de viaţă doctorul nu şi-a dat seama, aşa că ce vreţi de la mine. – Mai întâi vă anunţ că-mi alunecă degetele pe tastatură, nu pricep nici eu de ce –. Dar să trecem la partea serioasă, să vă demonstrez că nu sunt nebună decât pe jumătate. Desigur, la dracu’, că ceva nebunie există, altfel n-aş fi scris idioţenia asta.

Dar am nevoie de o depresie. Să mă explic:

Cu aproape doi ani în urmă, m-am apucat eu de scris o carte. Ea se numeşte „Marea cacialma”, dar eu o numesc „crima perfectă”. Pentru că este vorba despre o crimă perfectă. Şi, din câte îmi amintesc, v-am mai vorbit de acest proiect. Problema e următoarea: personajul principal, chiar dacă nu gândeşte la persoana I, ci la a III a, ei bine, trăieşte o dramă. De ce? Pentru că nici el nu e sigur dacă a ucis sau nu. De aici se împleteşte o adevărată stare de nestare. No, sentimente, drame, etc. Problema e următoarea, eu nu pot intra în contact scriitoricesc cu acest personaj decât atunci când sunt depresivă.

Am încercat mai multe metode. Lorena Mc’Kennit, dar la ea nu merg depresiile decât când scriu fantasy. Doamne, aţi mai pomenit aşa ceva? Am încercat filme siropoase, dar n-au făcut decât să mă enerveze. Două drame, la una am adormit, la cealaltă m-am plictisit. Am încercat chiar şi cu drame de război, filme după poveşti reale. Nimic, dar nimic. No, am încercat chiar să-mi induc depresia în momentul durerii supreme, dar tot ce am reuşit a fost să mă enervez eu pe mine.

Nu, droguri n-am de gând să încerc, dar cumva trebuie să aduc depresia şi pe strada mea, dacă vreau să termin cartea aia vreodată. E o carte psihologică. Crima în sine nu are nici o legătură. Nici ancheta în sine nu contează prea mult. Ideea e uşor a la Dostoievski: decăderea umană, psihicul uman, mizeria umană, etc. Şi nu, nu e „Crimă şi pedeapsă”, pentru că acolo personajul ştie că a omorât o babă. La mine, personajul nu ştie decât că a întâlnit o femeie, a dus-o la un hotel, iar el a adormit în maşină până dimineaţă, după care a plecat acasă. Nu ştie nimic în rest. Iar orele alea de somn îl chinuie. A omorât-o sau nu?

Explicaţia e atât de simplă, încât nici dracu’ nu s-ar gândi la ea. Aşa că vă las să vă complicaţi în a vă da cu părerea. Problema mea e alta, n-am o depresie. N-am o depresie de şase luni. Poate mai bine. Privind în urmă mi-am dat seama că picam în acea stare având contact cu anumite persoane care mă făceau să sufăr. Am întrerupt contactul, s-a dus dracu’ şi inspiraţia mea. Acum oscilez: să sufăr şi să reintru în contact cu acele persoane sau să-mi tai venele şi să-mi creez o depresie? 😀

Desigur, nici una din variante nu e de viitor, aşa că poate aveţi voi o soluţie. Oh, şi nu îmi povestiţi de oameni pe moarte şi chestii din astea, că cel mult mă impresionează, dar până la a ajunge acolo unde trebuie e cale lungă.

Cum să înţeleg nebunul din personaj, dacă eu nu ajung la nebunie? No, ziceţi voi!

UPDATE: No, la dracu’, acum chiar ca am o depresie, duduia Elena Basescu si-a facut blog. No, sa mai cer depresii. Asa imi trebe.