Fără maşină viaţa e pustiu

Tocmai ce mi-am limitat de una singură liberatea de mişcare. Nici nu pot scrie reportajul, pentru că gândul meu e tot la biata maşină, singură, părăsită, abandonată – fireşte, eu, maşina e bine. Aşa îmi trebuie dacă am vrut s-o fac mai frumoasă decât e şi am lăsat-o la polish. Acum mă uit lungggg pe fereastră şi simt că înnebunesc.

Sigur, nu pot zice că m-am plictisit. Am mai făcut o înregistrare pentru Radio România Cultural – mulţumesc Anca Ionescu – am mai citit două pagini dintr-o carte, am mai conceput în capul meu un nou capitol pentru Sărut, dar reportajul nu-l pot termina decât pe malul apei. Şi cum să mă car eu cu ditamai laptopul şi cu materialele aferente o sută de metri pe jos? Cum? Spuneţi voi. Nu sunt în stare fără maşină nici să respir. Nu-i aşa că e cumplit de cald? Nu-i aşa că nodul ăla din gât e din pricină de stat ca într-o colivie?

Oare aşa se simte şi Piţi? Sau el s-o fi obişnuit după nouă ani de existenţă între patru pereţi. Bine, exagerez, sufrageria mea are cinci pereţi sau a avut că acum am făcut tot patru.

Neaţa soare, îmi vreau maşina înapoiiiiiiii. Nu mă pot mişca, parcă aş fi handicapată. Vreau, vreau, vreau. Cât mama mă-sii durează un polish?

Vreau şi pe malul apei ca să mă pot concentra la ce am de făcut. Cum să scrii despre Veneţia dacă n-ai apa lângă tine? Nu-i aşa că practic e imposibil? Vă spun eu că e. Vreau o gondolă ceva care să mă ducă până la Zahana. Şi, la dracu’, tocmai acum a rămas şi Max fără permis. Deci nimeni pe lumea asta nu-mi poate oferi un mijloc de transport. Fireşte, nu pot chema taxiul să mă ducă până la Zahana, decât dacă n-am fost bătută în ultima vreme.

Şi ştiţi ce aş mai vrea? Dacă tot suntem la capitolul „vreau”. Vreau să vină mai repede întâlnirea bloggerilor că iar am strâns în geantă o tonă de biscuiţi pentru Foin şi deja o simt grea şi apăsătoare. Dar nu numai de asta vreau întâlnire, ci şi pentru că aş avea chef de oamenii ăia nesuferiţi. Ce e mai mişto pe lume decât să-l ai pe Canguru’ (pro putere) între mine şi Geoger (anti orice)? Normal, cireaşa de pe tort e Ema, dar nu vă spun de ce, trebuie să veniţi şi să vedeţi cu ochii voştri.

Concluzia: fără maşină viaţa-i tot mai pustiu.

Reclame

Vă anunţ de pe acum…

Nu de alta, dar prevăd că până sâmbătă o să-mi fie tare lene să mai scriu. Vedeţi doar că lenea mea e boală cronică. N-am ce face. Asta e.

Cum ziceam, ba nu ziceam dar asta fac acum: Sâmbătă de la ora 13:15 mă veţi auzi la Radio România Cultural la emisiunea „Exploratorii lumii de mâine” alături de Ştefan Ghidoveanu. Nu, Ştefan Ghidoveanu e redactor sau moderator ca să înţelegeţi şi în limbaj de TV. Ca să vă sucesc puţin Ştefan Gidoveanu e gazda, eu doar trec o jumătate de oră prin studio.

Măi, ideea e să ascultaţi că apoi vă dau extemporal şi dau note mici dacă nu ştiţi tot.

Aşa că ne auzim sâmbătă. Sigur, puteţi să şi sunaţi şi să întrebaţi. Ei, lasă, important e să ascultaţi apoi vedeţi voi ce mai faceţi 😛

Ok, eu risc!

Ei bine, aici, Bogdan Hrib spunea, pe bună dreptate, că autorii români sunt puţini şi nu scriu pentru că nu au încredere că pot trăi din scris. Ei bine, eu sunt dispusă să risc. Adică chiar sunt dispusă să o fac. Pot să scriu, pot să scriu mult. Dacă am liniştea şi înţelegerea necesară, ei bine, pot ajunge şi la şapte mii de cuvinte pe zi. Serios, fără să mă vlăguiesc, pentru că o fac cu drag, cu suflet. De la şapte mii de cuvinte în sus, ei da, atunci s-ar putea să mă vlăguiesc. Dar asta contează prea puţin atunci când faci ceva cu suflet. Şi există, aici, în sufletul meu există şi suflet şi voinţă şi tot ce vreţi voi. Aşa că sunt dispusă să risc. Chiar vreau să văd dacă pot trăi numai din scris. Dacă nu se bagă nimeni, iată că o fac eu. Da, fără să consider că e un sacrificiu, o durere, o nebunie, doar o plăcere. Vreau să dovedesc că se poate. Şi vreau să o dovedesc pe pielea mea. Şi, dacă e să pot, atunci mă vor urma şi ceilalţi? Mi-ar face mare plăcere. Aş vrea să văd o societate plină de scriitori români, de toate genurile, de toate felurile, cu bune şi cu rele. Dar să fim scriitori şi pentru prima oară, poate, de ce nu, să fim uniţi. Pentru că nu ne furăm de sub mânecă, pentru că nu ne dăm în cap pentru cititori. Noi o facem, în primul rând, cu suflet. Eu vreau să cred că se poate, aşa că voi experimenta pe mine.

Ooo, desigur, nu mă aştept ca mâine să-mi cadă şi bani din cer. Sigur că nu. Adică sunt conştientă că e nevoie de muncă şi nebunie. Dar nebunia o am nativ, iar munca când e o plăcere, ei bine, nu prea se mai cheamă muncă.

Aşa că de ce nu? Ţinând cont că e prima zi din luna a unsprezecea, mai vorbim despre asta peste doi ani, în aceeaşi zi. Atunci o să vă spun dacă se poate sau nu trăi numai din scris. O să vă spun dacă merită sau nu să îţi pui sufletul pe tavă în faţa cititorului, al editorului, al tuturor până la urmă. Că, indiferent care ar fi genul abordat, tot rămâne acolo şi ceva din sufletul scriitorului.

Aşa că eu risc.

Şi pentru că tot e prima zi a lunii, nu uitaţi astăzi de la nouă la unu să ascultaţi Radio România Cultural. În jurul orei unsprezece voi intra şi eu în direct. O să auziţi atunci de ce. Aşa că… Oh, bine, nu mă pot abţine: „La mulţi ani, Radio România Cultural!” Să ne trăiţi şi să ne auzim cu bine şi la ediţia centenară.  

Update

25.mp3 puteti asculta 😉

Tot eu

Azi e o zi specială. O altă zi specială. Dacă a doua zi după ce m-am operat m-am dus la teatru, ca nu cumva să mă dezic din propria-mi nebunie, azi o să fac la fel. Cu o excepţie, pot să şi conduc şi să stau două ore în fund. În fundul propriu, mulţumesc celor ce îşi fac griji 😀 Bun, şi cum mă duc la teatru, a doua oară în tribuna oficială, care, Dumnezeu ştie de ce, e cumplit de incomodă, dar îţi oferă o vedere bună, ăăă, cea mai bună, mă gândeam să mă laud. Nu mă întrebaţi ce o să văd. Teatru de revistă, dar nu ştiu exact că încă nu m-am dus să iau invitaţia de la mama. Mamă care, conform tradiţiei, mă aşteaptă mâncându-şi unghiile şi citind pe blog să vadă dacă mă duc ori ba. Pe această cale îi comunic că mă duc cu Katy, na, să zică ea că nu îi spun lucrurile importante din viaţa mea.

Tot pe această cale, fiind o blogheriţă de mic succesc, dar în devenire de mare succes, mă gândeam să îi zic Crinei şi aici tare şi răspicat că vreau cartea cu autograf. Ovidiu trebuie să fi auzit de mine, doar sunt vedetă la Radio România Cultural 😛

Bun, ce o mai fi de zis. După cum vedeţi, de când a avut loc marea tăiere, nu prea am mai avut chef de blog, se simte, nu? În schimb, am scris la roman pe rupte. Bogdan Hrib trebuie să fie mândru de mine pentru că am atâtea manuscrise că am început să mă rătăcesc în ele. Dacă un singur om îmi zice că nu e mândru de mine… ei bine, puţin îmi pasă. Eu sunt 😀

Ăăă, da, şi ca să-l liniştesc pe Horia, da, azi chiar o să beau cafeaua 😀 Nu în oraş, la mine acasă. Dar o beau, pentru că ieri am ratat-o. Bun. Acum că ştiţi ce fac azi, cred că pot să-mi beau cafeaua liniştită.

A, Crina – BILETELEEEEEEEEEEEE! Altfel te omor în somn!

Vrute…

Azi sunt pacifistă. Aşa că am decis să răspund unor commenturi în post. Nu de alta, dar ştiţi cum e, şi să scrii, şi să răspunzi, parcă le-aş combina într-un articol, că o fi mai bine, şi pentru mine, dar şi pentru voi. Aşa că stăteam eu şi mă gândeam. – Oh, desigur, am reluat activitatea asta cu gânditul, nu de alta, dar neuronul meu pur şi simplu nu vrea să doarmă – Mă gândeam că v-am cam neglijat. Şi, desigur, sunt conştientă că o voi mai face. La câte am de făcut luna asta care vine nici nu ar trebui să vă mire. Hei, ce vă miraţi? Mai întâi, cu drag, o să vă spun că sâmbătă la ora unsprezece, adică în jurul prânzului, voi purta o scurtă discuţie cu Răzvan Dolea, la Radio România Cultural. În maşină ascult cam mereu postul. Nu de alta, dar de fiecare dată când mă trezesc că nu am nici un cd cu operă – şi mi se întâmplă destul de rar – ştiu sigur că voi găsi ceva la Radio România Cultural. Aşa că vă invit şi pe voi la „Texte şi pretexte”, sâmbătă de la ora nouă la ora treisprezece.

Că tot suntem la cultură. Laura, adică îngerul, mă întreba mai acum câteva zile, cum de pot citi aşa repede. Eu am vrut să-i răspund atunci, dar la drept vorbind şi eu eram într-un impas. Ulterior am aflat cum. Nu e o chestie de exerciţiu. Ştiţi voi, fiecare om îşi are propriul ritm în orice ar face. Eu am două viteze: a întâia şi a doua. Când sunt pe viteza a doua pot citi două cărţi pe zi, când sunt pe a întâia, citesc o carte la trei zile. Nu ştiu dacă e chestia de chef, o fi fost şi faptul că oricum nu aveam ceva mai bun de făcut. Să fi fost şi ideea că iar mă sună nebuna din Satu Mare, mai bine citesc 😀 Nu ştiu. Pur şi simplu, uneori am viteză, alteori nu am. Oh, şi abia aştept să vă spun ce am citit, dar staţi să-l termin şi pe Pratchett cu „Gărzi! Gărzi!”. După cum v-aţi prins, nu am trecut la viteza a doua 😛

Tata Borgo îmi povestea despre viaţă. Despre cum să ţi-o trăieşti. Întotdeauna are sfaturi bune în traista vieţii. Nu am ştiut ce să răspund pentru că i-am dat dreptate. Apropo Tata Borgo eşti bine?

Corina mă aşteaptă la Bruxells, iar eu nu vreau să o dezamăgesc, aşa că o să mă urc în avion. Oh, o iau şi pe nebună cu mine, târâşi, ce crede ea, că scapă? 😀 Pe mine cine să mă ia noaptea în braţe dacă îmi e urât? 😆

Trec peste comentariul cu „12+2”, pentru că nu ştiu ce să zic, poate doar „12+3” 😛

Oh, da, să nu uit că am de dat şi nişte examene luna asta. Ştiţi voi, am chiulit cu impertinenţă la trei examene anul trecut. Am chiulit de două ori, că n-am avut chef de ele nici în toamnă. Aşa că na, prostia şi lenea se plătesc. Doamneee, şi dacă aţi şti ce poftă de învăţat am, v-aţi cruci şi mi-aţi plânge de milă.

I-aş răspunde şi lui Trexel, dar până nu scrie continuarea, nu vorbesc cu el. Desigur, îl pot întreba subtil dacă a primit coletul. De ce nu îl întreb pe mess? O fi omul ocupat să se plictisească, nu vreau să-i dau eu speranţe că viaţa e mai haioasă decât e de fapt 😀

Şi, pentru a şti cu ce o să vă confruntaţi în curând, vă spun doar atât: „Tarotul de Marsilia”, restul e aşteptare 😛

Ok, să zicem că am avut o zi bună, cu toate că nu e adevărat, dar, cel puţin, am mâncat mere cu biscuiţi, aşa că am început ziua bine. Oh, încă ceva: NU MĂ TREZESC ÎNAINTE DE ORA ZECE, DA? 😆