UPDATE: Priviti ce am descoperit umbland pe net. Interesant 😀
Arhive pe etichete: Rao
Listă pentru Mişu…
O să mă întrebaţi cine e Mişu. Ei bine, e un Piteştean şi el ca tot românul 😀 (hei, e o glumă), ziarist şi cititor. O mai face şi alte lucruri, dar eu n-am de unde şti. Doar v-am spus că ies din casă atâta timp cât am motorină 😀 Şi mă opresc rar la cafele în companie. O beau singură cu o carte în mână. Aşa că după ce vin de la Satu Mare, respectiv Baia Mare, Mişu trebuie să dea o cafea, fără cărţi sau cu?
Ei bine, Mişu spunea că nu e un cititor de fantasy, dar l-am făcut curios şi mi-a cerut o listă cu autori. Eu îi dau o listă cu romane că nu ţin minte toţi autorii, mno, memoria mea e limitată.
M-am gândit aşa, dacă aş fi un începător într-ale literaturii fantasy, cu siguranţă aş începe cu Elantris (dau şi link-ul de unde se poate comanda, nu de alta, dar acolo e şi autorul 😛 ). Cred că oricine începe cu Elantris rămâne veşnic îndrăgostit de genul acesta de literatură.
Să continuăm cu cea mai mişto carte a lui Gaiman: Pulbere de stele. Superbă, minunată… ahhh (sunt melancolică). Lui Mişu, de acelaşi autor, i-aş recomanda şi „Zei americani”. Mie nu mi-a plăcut, dar cred că sunt defectă pentru că toţi cei care au citit-o au rămas pur şi simplu cu gura căscată. Tot nu pricep de ce. Mişu, dacă o citeşti şi-ţi place, poate îmi faci o hartă a ei.
După asta, desigur, merită o serie de fantasy comic. Şi cine e mai tare dacă nu Pratchett cu a lui serie „Lumea disc”, râsul fiind garantat. Dar mai înainte trebuie să înţelegi cum e treaba asta cu fantasy-ul.
Apoi aş citi o carte senzaţională: „Semne bune”. Aici e definit un altfel de sfârşit al lumii. Şi dacă cineva se gândea că sfârşitul lumii nu e comic, atunci nu ştie despre ce vorbeşte 😀
Dacă cărţile cu vârcolaci şi vampiri spun cam aceeaşi poveste, atunci n-ai cum să nu te îndrăgosteşti de personajele ieşite din tipar: „Lună plină” şi „Hotel Transilvania” respectiv „Palatul”, sunt de senzaţie fără doar şi poate.
Hai să nu trec şi la fantasy-urile urbane, pentru început eu zic că ajunge. Desigur, sunt şi fantasy-urile pentru tineret, iar cea mai bună din ultimul timp pe care am citit-o, fără doar şi poate e seria „Ucenicul vraciului”. E un darck fantasy, hai să-i zicem un horror că nu înţelege toată lumea.
Eh, dacă una din aceste cărţi îl convinge pe Mişu, mai târziu o să-i recomand „Războiul reginelor” 😀
Enjoy!
P.S: La multi ani, Gina Rizea! Bucurii si impliniri. – Nu ma lasa sa comentez, de aceea am urat aici. Multa, multa fericire!
P.P.S: Cititi si aici!
Ăăă…
Am atâtea de spus că nu prea ştiu cu ce să încep.
UPDATE DE INCEPUT: CONCURS CU REGINE LA DUMIS, DOAR PENTRU PITESTENI
Bine o să încep cu o primă reacţie a vizitei Corinei. Adică prima online, în Piteşti chestia cu ziarul şi onlineul e mai grea.
Ca să nu rămân mai prejos, citiţi şi interviul pe care l-am dat pentru Ele.ro şi dacă tot sunteţi acolo participaţi şi la concursul Tritonic.
Ar fi trebuit să vă spun că din Iaşi m-am ales cu zece volume Zelazny, cu peste douăzeci semne de carte – când mi-a fost mie jenă să mai substrag, i-am trimis pe Xreder şi pe Bogdan 😀 – şi cu o carte din colecţia Crime Scene, încă n-am apucat să văd ce carte e. No, multe mai vreţi de la mine. Normal, am cumpărat şi de la concurenţă. Hei, cu mine nu sunt în concurenţă. Oricum, pe Rao m-am enervat că nu aveau la vânzare „Împăratul de purprură”, dar Corint a avut la vânzare „Mort de-a binelea”, volumul V din seria „Vampirii sudului” sau „Trueblood” a lui Charlaine Harris, carte pe care am terminat-o aseară. O să vă spun eu zilele astea despre ea. Oh, da, să nu uit, pe Zelazny mai am să dau două sticle de vin, una am dat-o la Iaşi. Şi uite aşa eu tot datoare mă trezesc.
Mâine şi poimâine, desigur, alţi doi mari autori români se vor afla în licee. Dar pentru asta aruncaţi un ochi pe afişe. Doar nu vreţi să scriu eu tot, nu de alta, dar nu mai am litere.
Joi, 14 mai, la Muzeul Bucureştiului, o lansare cu multe surprize chiar şi pentru autor. Da, Emil habar nu are ce îl aşteaptă, şi mă oftic că nu pot fi acolo. Aşa că la ora 18 ar trebui să vedeţi cum se lansează „3 cu ghinion”. Vă promit că o să fie senzaţional, aşa că măcar voi cei din Bucureşti nu rataţi marea lansare.
Cât despre mine… mi s-a spus să mă odihnesc până pe 17 iunie că mă aşteaptă zile grele. Dar cum să mă odihnesc când eu încă lucrez la „Indicii anatomice”. Se pare că domnii au uitat complet că mi-au spus să termin până miercuri. Parcă nu am vorbi cu toţii aceeaşi limbă 😀
Câteva poze de la Iaşi le puteţi vedea pe Dinastii. Sunt acolo de vineri. Ar trebui să o vedeţi măcar pe Andreea, că tare mândră era de distinsa diplomă 😉
No, şi ca să fie treaba dusă până la capăt, cu un simplu click pe poză, puteţi comanda Reginele II. Pe coperta patru îi veţi întâlni pe Crina şi Răzvan Dolea, undeva pitit zice ceva şi Bogdan.
Dacă v-am înnebunit cu editurile şi cărţile, o să vă spun că îmi vine să mă duc la plajă, dar nu în Piteşti. Mă duce şi pe mine cineva la mare? Nu săriţi toţi, că nu mă pot împărţi în zece 😀
Cred că v-am spus esenţialul. Mâine vom onora o leapşă sau diseară, depinde cum ajung din plimbări.
Să mă scuz…
Nu, nu mergem pe principiul cine se scuză se acuză, pentru că în cazul de faţă nu există.
Acum vreo săptămână, cred, Shauki mă ruga să fac o poză bibliotecii mele de fantasy jr. Aş face, de fapt, am şi făcut. Doar că acele cărţi nu sunt puse în ordinea: fantasy, romance, police etc. Ci sunt puse în aşa fel încât să intre. După cum veţi observa în pozele de mai jos, biblioteca mea este varză, pentru că nu mai am unde pune cărţile, iar în biblioteca cărţi „cu adevărat măreţe” nu intru nici bătută. Măcar aia să aibă un sens pe lumea asta. Aşa că, cu chiu cu vai, am încercat să pun o anumită ordine în cărţi. Din nou spun, nici de data asta nu aveam cum să le pun într-o ordine, pentru că unele sunt mai mici, altele mai mari, na, cum sunt cărţile. Aşa că, pentru a face loc pe sus, a trebuit, acolo unde s-a putut, să fac chiar câte două rânduri de cărţi, acoperind altele. Sorry, dar n-am avut soluţie.
Dar, într-o zi, promit să iau un pix şi-o foaie şi să scriu toate seriile fantasy jr care zac prin biblioteca mea. Oricum, Shauki, pe Pratchett l-ai încercat? E genial. Sau, desigur, Eoin Colfer, ştiu că a apărut la Rao. Încearcă-l, nu e chiar genul de fantasy obişnuit, dar e foarte mişto. Şi, a, să nu-l uit pe Terry Brooks, seria „Shannara” a apărut la Minerva, dacă nu mă înşel. Şi merită fiecare pagină. Ei, sper că pentru moment te-am nimerit cu ceva ce nu ai, dacă nu, mă apuc de listă, doar am promis 😀
Recomand…
Mă alătur şi eu demersului lui Nea Costache, invitându-vă, în primul rând, să îl citiţi şi apoi să fiţi cu ochii pe marii muzicieni români. E o iniţiativă frumoasă, cu toate că eu nu cred că manelistul de profesie se „va coborî” într-atât încât să asculte muzică adevărată. Ar fi prea mult pentru el. Cred că, de fapt, după s-ar sinucide.
Ieri am citit o poveste care mi-a adus aminte de Petre Ispirescu. Doamne ce îmi mai plăcea Ispirescu, cum ştia el să le povestească şi să le ducă la bun sfârşit. Un geniu în ale basmelor. Dar iată că basmul nu a murit. Scris impecabil, iar povestea nu numai că e moralizatoare, dar te prinde atât de mult că până la final nu ai cum să nu o citeşti – recunosc, e cam lungă, am scos-o la imprimantă 😛 Sebastian Corn mi-a dovedit că basmul nu a murit. Şi ce frumos a scris basmul. Şi ce inteligent, şi ce exprimări. Cred că Ispirescu, în sfârşit, răsuflă uşurat. Încă se mai poate.
Dacă vreţi să faci o incursiune în cultură, dar şi în amuzament, vă recomand cu căldură „Crima letală”. Recunosc că nu am citit-o direct după net. Dar nu sunt cumplit de multe pagini să nu poată fi trasă la imprimantă. În plus, poveştile, pe lângă demersul cultural fin, sunt pline de umor. Se citesc uşor şi când le veţi termina, zâmbetul vă va fi atât de lung, încât nu o să ştiţi ce vi s-a întâmplat.
Pentru că tot sunt la cărţi, muzică şi cultură în general. Şi pentru că tot nu am timp de altceva. Trebuie să vă spun că noptiera mea a ajuns, de fapt, un munte de cărţi. Azi am fost să cumpăr „Cu sânge rece şi albastru”, cartea Ivonei Boitan. Normal, pe lângă asta am mai luat şi „Coralie” dar şi „Trenul de trieste”. Mda, că nu aveam destule pe listă. Aşa că am făcut un morman şi mai mare. Dacă o să şi apuc să le citesc, mă declar martir al poporului. Aşa că m-am dus la Mall, la Diverta şi am întrebat: „Ceva nou la Tritonic?”. Mă rog, au un raft întreg la Diverta din Mall-ul piteştean, dar e greu să te prinzi care sunt noi şi care sunt vechi.
Tipa îmi zice: „Iar Tritonic?”. Şi îmi explică că mai mulţi inşi au fost interesaţi în decursul zilei de această editură. Ok, apoi am trecut la RAO. De ce? Pentru că, pur şi simplu, aveam nevoie de nişte cărţi poliţiste care să-mi limpezească mintea. Nu, nu să mi-o limpezească, să mi-o relaxeze. Aşa că: citiţi, citiţi şi iar citiţi.
Crina, totuşi, dacă găseşti un politician din ăla spune-i tu că eu cu iadul mă înţeleg mai bine, pentru rai nu votez 😛
Poate ar trebui s-o şi citesc
Cam asta e povestea unei cărţi. „Călăreţul dragonului” de Cornelia Funke – oare de ce nu mai fac eu fişele cărţilor aşa cum se fac ele? Bine, povestea acestei cărţi e chiar tristă. De vreo lună nu am mai deschis nici măcar manualul de funcţionare al maşinii. Dap, am scris, am corectat ce am scris, am recorectat, am rescris şi am dormit. Asta pe lângă lungile ore de stat la volan şi alte chestii pe care nu aţi dori să le ştiţi. Aşa că, în lipsă de citit, trebuind să-mi folosesc neuronul ăla singur pe care-l am şi îngropat, am decis că mă uit la filme. Filme pe laptop. DVD-uri. Din astea. Ca să ne uităm şi în pat, şi pe laptop, normal, aparatul, adică pc-ul, are nevoie să respire. Cum să respire? Normal, trebuie să stea în aer. Cum să stea în aer? Că doar nu levitează. Nu, aşa că punem o carte sub. Aceeaşi carte. Aceeaşi, aceeaşi, aceeaşi.
Aseară m-am uitat la cartea de sub laptop. Acea carte, cea cu călăreţul şi cu dragonul. Aşa că mi-am zis: „Poate ar trebui s-o şi citesc, nu doar să o folosesc ca mască de oxigen pentru un laptop”. Ei, poate chiar am s-o fac. Cine ştie? Dar, până atunci, mai întâi de toate, trebuie să mă şi odihnesc. Da, da şi să termin de scris. Poate că ar fi mişto, din când în când, să nu mai uit să-mi iau nepoata de la meditaţie. Mai trebuie să dau câte o fugă şi pe colo şi pe colo, şi să nu mă mai uite Dumnezeu în Mall la Diverta. Mă rog, poate că ar fi bine să mă mai trimită şi de la cafea. Şi să nu mă întrebaţi ce am făcut o jumătate de oră într-o farmacie. De ce m-am uitat pe toate rafturile şi nu am cumpărat nimic. Pentru că nu aş şti să vă dau un răspuns. La fel, aş vrea să nu mă întrebaţi de ce „Prima şi ultima zi” nu a ajuns până acum pe blog. Sper doar ca Mihai să nu înjure prea rău. Dar mâine va fi. Trexel avea nevoie de ajutor ieri, dar cum a uitat să-mi scrie despre ce e vorba, om ajunge şi la capitolul trei. Şi uite aşa, s-a dus şi ziua asta. Făcând de toate şi nimic.
Şi ca să vă dau şi o veste bună pentru lumea cărţii – APROPO, TRITONIC, şi Şarama a fost la „Parte de carte” 😀 – da, a fost. A fost o prezentare a ei de un minut şi jumătate. În fine, nu asta era ideea. Tritonic anunţă” că, duminică, 20 septembrie, de la ora zece, adică dis de dimineaţă, îl puteţi urmări pe Marian Coman la „Parte de carte”. Detaliile ştiţi voi unde.
Eu îi dau bătaie, mai am trei capitole. Hai să le terminăm. Zău că dau chef după „Regina arkudă”, nesuferită carte 😛
E vremea necromanţilor…
Da, nici dacă aş fi ales să citesc două cărţi cu necromanţi, nu cred că le găseam. Ideea e că mi s-au oferit zece minute pentru a alege câte cărţi pot. Aşa că le-am ales, la întâmplare, fără să le studiez. Doar cât mi-am aruncat privirea pe ele şi am descoperit că nu le am, atâta doar. Până şi cititul lor a fost la întâmplare. Aşa a fost să fie. Mă rog, acum nu pot spune că nu mi-au plăcut, dar totuşi, coincidenţa asta pare cumva horror. Da, prima carte e un horror, oricât ar încerca cei de la Tritonic să mă ameţească că are elemente fantasy, nţ, nu le are. Să fim puţin serioşi. Vampirii şi necromanţii nu prea au de-aface cu genul, dar mă voi contrazice imediat de una singură. Bine că pot să o fac şi pe asta.
Cum spuneam. Prima carte din grămadă – şi doar pentru că era cea de deasupra – a fost „Circul Damnaţilor”. Logic, abia în timp ce o citeam m-am prins că face parte dintr-o serie: Anita Black, dar eu de unde să ştiu, că nu zice niciunde: prima carte din serie, I, unu, etc. Adică, chiar nu aveam cum. Serios, decât dacă stăteam să o studiez şi nici aşa, că dacă nu zice niciunde, cum? Să zicem că e o scăpare. Oricum, eu am citit ultima carte apărută din serie. De parcă mai contează.
Ce mi-a inspirat cartea asta. Hehe, vă aduceţi aminte de „Vampirii sudului?” O serie. Da, şi aia. Ei bine, e cam aceeaşi carte, doar că meseria eroinei principale e aceea de-a scoate morţii din mormânt pentru câteva minute. Atâtea cât era suficient să lase un testament, să spună unde au ascuns ceva sau cine i-a ucis. Din astea. Ei bine, ea era şi „Călăul” vampirilor. Normal, da, ca şi în Vampirii sudului, oamenii şi vampirii aveau drepturi egale – vezi să nu. Aşa că ea executa vampiri în mod legal, cu ordin judecătoresc. Căcănăria naibii, ce mai. Stăpânul oraşului o însemnează. Dacă i-ar fi făcut patru semne, atunci ea ar fi devenit slujitorul lui uman. Un fel de n-ar mai fi în cazul ei, doar că era protejata lui. Ea nu şi nu, dar în gând „o, da, te rog”. Pe lângă jocul ăsta erotic fără nici un sens, cartea e salvată totuşi de dinamica ei. De acţiune. Are aproape patru sute de pagini, iar eu am citit-o în trei ore. Tocmai pentru că este foarte alertă acţiunea. Cum am spus eu şi la Vampirii sudului, e incitantă chestia asta dintre vampiri şi oameni, actul erotic în sine, dar e prea previzibil şi devine plictisitor. Anne Rice a fumat-o prima, deci… mda. Măcar eroina din Vampirii sudului îi duce şi în pat. Asta vrea, dar nu se lasă. O zăpăceală întreagă, care, sincer, nu m-a coptat deloc. Noroc cu acţiunea poliţistă. Da, aventura merită, dar, totuşi, e o carte de mâna a doua. Se citeşte repede, ceea ce reprezintă un avantaj, pentru că oricine are şansa de-a o duce la capăt. Dar să mai scăpăm de tutunul ăla vechi, să ne cumpărăm şi noi câte un trabuc, că mi s-a luat să fumez aceleaşi chestii. Măcar de l-ar fi ucis în cele din urmă pe Stăpânul Oraşului şi tot aş fi fost mai împăcată cu autoarea. Mă rog, întrebarea mea e: de ce toate femeile scriu cărţi despre vampiri sexy şi despre o muritoare neajutorată care se îndrăgosteşte de ei? Să fie oare o dorinţă ascunsă? Asta să îmi spuneţi voi. Eu nu mai am răbdare să cercetez.
A doua carte, da? Tot cu o necromantă. Măi, dar rele mai sunt femeile astea 😀 „Sabriel”, primul volum din trilogia „Vechiul regat”. A început al dracului de bine. Un tată care îşi salvează fiica, trecând râul morţilor şi ajungând la prima poartă prin care intră sufletul. Îi ia sufletul şi îl pune la locul lui în trupul mic şi firav. Primul capitol, m-a speriat rău. După optisprezece ani, fata este la şcoală, unde învaţă şi magie. Îmi zic: „hop, iar o imitaţie ieftină de Harry Potter”. Niettt, a fost doar o păcăleală. Da, ăsta e un dark fantasy combinat cu un heroic. Interesantă, într-adevăr. Destul de activă. Pericole la tot pasul, chestii, socoteli. Totuşi, chestia aia cu morţii vii m-a cam secat. Cartea e prea mişto pentru a o tâmpi în felul ăsta. Da, s-a urmărit fata asta cu nişte morţi vii şi a trecut în lumea de dincolo şi s-a perpelit, de îmi venea să omor toţi morţii şi să mă culc. Mie îmi plac personajele mai umane, la alea negative mă refer. Atunci când ai de-aface cu demoni, cu morţi, cu chestii din astea prea aduse din iad, personajul principal nu prea vede lumina de la capătul tunelului. Mie mi se pare puţin credibil să te poţi lupta cu cei ce vin de dincolo. Serios acum. O fi fost ea singura necromantă care, în loc să învie morţii, se asigura că sufletul le ajunge dincolo de ultima poartă, dar totuşi. Să treci printr-un sat plin de morţi… să fim serioşi, asta e o prostie. Până nici dracu’ însuşi nu s-ar fi învoit la o asemenea tâmpenie. Dar, una peste alta, mi-au plăcut personajele, mi-a plăcut condeiul în sine. Povestea de dragoste: nevinovată, plăpândă, pură. Pisica, care dracu’ ştie ce era de fapt, ironică până dincolo, puturoasă, niciodată panicată. Cred că am găsit în Garth Nix un autor de excepţie. Are nişte descrieri fabuloase, chiar dacă sunt tenebroase. Trecerea dintre cele două lumi e descrisă într-un mod absolut fermecător, aproape că îl convinge şi pe cititor să treacă râul ăla. Ce mai, are condei. Mi-ar place să aibă şi imaginaţie. Adică, pentru Dumnezeu, nu trebuie să populezi pământul cu zombii ca să îţi iasă un dark fantasy, serios acum.
Şi acum, că v-am prezentat cu ce m-am ocupat între un învăţat, un postat şi câteva minute de mess, căci nu au fost mai mult de treizeci în ultima săptămână, adunate, vă urez o zi minunată, plină de bucurie şi mai puţin necromantă decât va fi a mea. Mda, iar nu voi fi acasă. Şi nu mai ţipaţi aşa la mine, am şi treabă.
Oana Stoica Mujea 