Răspuns pentru Ana

Când are Ana întrebări, e greu să nu îi răspunzi cu toate că am mai spus eu pe aici de ce, ce şi cum. Dar nu-i asta o problemă. Dacă din gură nu repet mai mult de ori, pentru că încep să mă enervez, din taste n-am probleme. Aşa că:
1 Când te-ai apucat de scris?
Pe la zece ani. Am scris „Lesie vine acasă”. Era cu căţelul ăla, dar cred că Lasie o chema. Mă rog, nu că ar conta prea mult. Cu toate că, pe clasa a doua, şi ţin minte asta pentru că încă eram sub comunism şi am primit un stilou cu peniţă de aur, scriam poezie. Dumnezeu ştie de ce. Eram eu fana lui Minulescu, Eminescu nu mă încânta prea mult pe vremea aceea. Desigur, îl adoram şi mai cu foc pe Arghezi. Iar nu aş şti să dau o explicaţie, dar aşa a fost.
Oricum, cu adevărat m-am apucat de scris la douăzeci şi doi de ani. Şi aşa ajungem la: ce s-a întâmplat în ziua aia?
Eh, nu ştiu dacă ziua aia a fost specială sau pur şi simplu am dat ghes frustrărilor mele. Eram tristă. Veneam de la un examen, îl luasem, dar veneam şi pe drum mă gândeam că nu simt nici o bucurie vis-a-vis de ceea ce învăţ. Ca în fiecare zi a vieţii mele mă întrebam eu ce fac? Nu aveam nici o pasiune specială. Citeam, dar nu mi se părea a fi ceva special. Era chiar normal.
Cred că la ora nouă seara am ajuns acasă. Era iarnă, întuneric şi frig. X dormea, iar eu nu aveam stare. Ştiu că am dat drumul calculatorului. Am început un joc, „Sims”, dar era plictisitor. După ce le construiai casa, nu mai era nimic mişto. Aşa că m-am gândit să mă uit la un film, dar nu aveam chef. Căutam rătăcită prin calculator un mare NIMIC, atunci mi-a venit o idee: dacă zeii ar fi răpiţi?
Ce ai scris atunci? Ei bine, am pus titlul „Stăpânul”, mi-am scris numele şi m-am uitat la pagina goală. Apoi, cu capul în nori, am zis în sinea mea: „cred că va fi o trilogie”. Aşa că am pus capitolul unu roman, „Răpirea zeilor”. A fost ilar. Nu prea ştiam să tastez şi ca să scriu jumătate de pagină mi-au trebuit trei ore. Dar ideea mi-a plăcut. Eram stângace. Nu aveam idee că sunt reguli în scrieri, stiluri şi alte alea. Dar mi s-a părut amuzant. Aşa că am scris zi de zi până am ajuns la două sute cincizeci de pagini. Acolo s-a terminat primul capitol. Nu ştia decât Sorin că scriu. În timp ce scriam căutam un editor. O porcărie de poveste cu un editor. Dar nu conta, îmi găsisem ţelul. Cel puţin nu mă mai întrebam zilnic eu ce o să fac. Aşa am dat peste Dinu Virgil Ureche. Ceea ce răspunde automat următoarei întrebări: „Cine a fost primul tău cititor”. Dinu Ureche a fost primul meu cititor. Pentru că nu a avut de ales. A trebuit să publice o carte. Dar primul, primul şi cel mai important a fost bunica mea.
De ce te-ai apucat? Poate pentru că aveam nevoie de comunicare. Aveam nevoie de un ţel pe care să-l ating, iar ăsta a fost lucrul cel mai frumos şi pur pe care l-am făcut vreodată. M-am apucat pentru că am simţit că trebuie să o fac. Şi, de atunci, nu am ştiut să mă mai opresc.
Sper că răspunsurile au fost pe măsura aşteptărilor. Mulţumesc, Ana!
 

 

Sezonul lepşelor

A început sezonul lepşelor. Dacă toată vara abia s-a mişcat câte o leapşă prin bloggosferă, ei bine, toamna a venit cu ele. Grămadă. Am două. Una de la Adina, una de la Crina, care, la rândul domniei sale a primit leapşa de la Maria. Şi, uite aşa, ne învârtim pe aici. Între bloguri, între lepşe. M-am gândit eu cum să le combin, dar e dificil, şi nu prea. Şi totuşi.
Să facem o încercare: leapşa Adinei sună aşa: zece amintiri de toamnă. Hehe, nu am eu zece amintiri, dar câteva tot oi avea. Aşa că vom începe cu asta. Pe care o dau de acum mai departe, ca să fie treaba treabă: Crina (na 😀 ), Trexel, Andrei Badin şi Maria Barbu. Aşa, să sufere toţi, nu numai eu 😛
 
Amintiri tomnatice:
 
1 Toamna, copil fiind, mă duceam să culeg castane. Nu, erau comestibile. Bunica mea le gătea în fel şi chip. Castanul se afla chiar în faţa casei memoriale Vladimir Străinu. Singurul autor de marcă pe care l-a dat comuna Teiu. O mândrie pentru sat, pentru argeşeni, dar şi pentru România. Iubeam casa aia şi iubeam castanul din faţa ei. Toamna stăteam acolo, sub castan şi mă gândeam că într-o zi voi fi şi eu un Vladimir Străinu al satului copilăriei.
 
2 Toamna mă duceam pe gârlă, la vreo opt-zece kilometrii de satul meu. Eu şi câinii. Acolo, unde mă duceam, era o livadă. Crescută parcă pe un dâmb, în vale, ciobanii îşi păşteau oile înconjuraţi de câinii lor ciobăneşti. Dar nu aveam treabă cu ei. Nu ne vedeam, decât dacă voiam neapărat să ne căutăm. Dar nu voiam. Era o livadă cu pruni. Nu mi-au plăcut niciodată prunele, aşa că nu au fost în pericol. Îmi plăcea acolo, în special toamna, pentru că era totul arămiu. Iubeam să aud vântul şuierând printre frunze şi să mă las pradă viselor. Eram mereu însoţită de cei trei câini: un labrador negru – Corbiţă, o căţea fără rasă – Nadia şi de cel mai bătrân membru canin al familiei – Andronache. Ei dormeau lângă mine, păzindu-mă cu sfinţenie, în timp ce eu pictam în minte cuvinte.
 
3 Toamna m-am dus la grădiniţă. De ce îmi amintesc acest episod? Hehe, e amuzant. Ştiam doar un singur cântec pe vremea aia. Când mama m-a dus la grădiniţă, doamna m-a întrebat dacă ştiu vreun cântecel. Iar eu i-am cântat: „M-am născut într-un salcâm”. Credeţi că a rămas minunată? Nici acum nu a uitat 😀
 
4 Toamna mi-am cunoscut soţul. Eh, în fine, era aproape toamnă. Oricum, ţin minte că în anul acela de Crăciun mi-a cumpărat un pluover. Eram de vreo trei sau patru luni împreună. O, da, tata a făcut o criză de nervi 😀
 
5 O toamnă anumită a rămas specială în mintea mea. Eram copil, la ţară. Avem în curte un pătul mare, iar sub el o sobă cu plită. Aşa cum sunt sobele sau, cum erau, la ţară. Burniţa. Dar eu alergam cu câinii prin curte. Ieşea fum pe coş completând un peisaj dezolant. Mama era lângă foc făcând susan. Mi-o aduc aminte şi acum cum stătea acolo şi făcea ca visele mele să se împlinească. Unde s-a dus toamna aia?
 
6 Toamna a început serialul meu preferat: „LOST”.
 
7 Toamna ne-am luat prima maşină: „Opel Vectra”
 
8 Toamna ne-am luat apartamentul cel mare.
 
9. Toamna ne-am luat a doua maşină, evident, vânzând-o pe prima: „Skoda Superb”.
 
10 Şi, tot toamna, mi-am luat maşina mea. 😀 Din trei în trei ani, toamna, mi se întâmplă ceva minunat. Ei da, aşa a fost mereu. Aşa că mai am de aşteptat încă trei ani pentru o vilă 😛 Oh, ce o să se mai întâmple toamna asta?
 
Cum pe Adina am onorat-o, să o onorăm şi pe Crina. Ei bine, leapşa asta i-o dau mai departe cui o vrea să o fure. Deja fac abuz de unii dintre voi. Doar nu vrem asta 😀
 
1 Ziua cea mai frumoasă
Cea în care m-am apucat de scris. Aveaţi dubii?
 
2 Lucrul cel mai uşor
Somnul.
 
3 Cel mai mare obstacol
Eu.
 
4 Cea mai mare greşeală
M-am născut în epoca nepotrivită
 
5 Cauza răutăţilor
Lipsa de comunicare
 
6 Cea mai mare înfrângere
Atunci când mă înfrâng eu pe mine.
 
7 Prima necesitate
Aerul
 
8 Cel mai mare mister
Ceea ce se află dincolo de adevăr.
 
9 Cel mai mare defect
Tot eu
 
10 Persoana cea mai periculoasa
Cei care pretind că îţi sunt prieteni
 
11 Cel mai urât sentiment
Cred că invidia, îmi place să urăsc.
 
12 Cel mai frumos cadou
Cărţile
 
13 Cel mai bun remediu
Bezna şi liniştea
 
14 Protecţia efectivă
Închiderea în sine. Nedezvăluirea sentimentelor de teama de-a fi rănit.
 
15 Cele mai necesare persoane
Familia, prietenii, editorii 😀 …
 
16 Sentimentul cel mai frumos
Respectul de sine.
 
Gata? S-a terminat?

Sunt doar o imagine

Dap, Merlin s-a întors, complet distrus, complet fără chef cu nemulţumiri şi vrea somn. Somn, somn şi somn. Acum, dacă Palatul s-a dus sau nu la Ana, rămâne de văzut. Momentan sunt bulversată. Nu pot gândi. Aş răspunde şi eu repede, nu eu, X, la întrebarea cu pricina: Mama, sora şi, momentan, eu. De ce momentan? De ce nu? Doar bine zicea Mana, partenere pot fi mai multe. Cât despre învăţătoare, zice că abia şi-o aminteşte. Deci nu e la fel pentru toţi.
Aşa, că am dat în răspunsuri 😀 Răspunsul e NU. Şi dacă cineva e cu adevărat curios i se va descrie în particular. Nervi? DA. Despre ce vorbesc. Hai că ştiţi, doar un efort mic de-a citi vreo două posturi mai jos şi vă prindeţi. Nu mă pot destrăbăla în public. Am fost o doamnă până la capăt. Bine, bine, rosul unghiilor a fost pe sistem nervos, dar în rest, dap, am fost o mare doamnă. Mi-am reprimat pornirile. Habar nu am cum. Cred că e prima oară când o fac. Minunat, nu-i aşa? A, da, şi nu îmi mai pot mişca o mână. Şi tot da, acum am ajuns, iar capul îmi e greu ca o bucată de plumb. Şi multe altele. Cum spuneam detaliile se dau în particular, dar nu acum. Nu sunt în stare. Nu îmi mai mişc mâna dreaptă… normal, curentul.
În ultimul timp toate inepţiile se ţin lanţ de mine. Nu vă miraţi că iar sunt obosită, distrusă, terminată. Nu e vina mea. Aşa a fost să fie. Că şi soarta asta când ţi se pune în contră, ţi se pune. Iar mie, mi se pune cam mult în ultima vreme. Şi da, aş vrea să se termine o dată. Vreau un singur lucru momentan de la viaţa asta. Fie, două, dar al doilea e pe locul doi. A, v-aţi prin din exprimare? Ciudat. Vreau să scriu, vreau să fiu scriitor de profesie. Nu inginer, nu profesor, nu altceva. Doar scriitor. Şi, desigur, oarecum, vreau concediu. Dar e doar oarecum. Prima dorinţă o înăbuşe pe a doua. Unde o fi şi oboseala exagerată. Şi lucrurile negative care mi se tot întâmplă. Le ironizez eu, dar parcă nu mai pot. Am impresia că cineva face mişto de mine şi se distrează de minune. Am ajuns la acea limită în care nu mai pot lăsa de la mine. Înţelegeţi? Nervii mei au ajuns la o asemenea intensitate, iar nebunia asta, bătaia asta de joc, pur şi simplu nu mă mai lasă să îmi ţin domnia în frâu. Cât trebuie să strângi din dinţi în viaţa asta, că nu prea mai pricep eu? Nu mai am puterea de-a suporta. Acum, în momentul ăsta, nici măcar pe mine nu mă mai suport. Cred că se cheamă saturaţie, dezamăgire. Urăsc oamenii. Vedeţi? Încep să devin nebună. VREAU SĂ FIU SCRIITOR, ATÂT! Nici nu cred că sunt capabilă de mai multe. Şi încep să cred că îmi era mai bine fără socializare. Şi nu vorbesc despre socializarea virtuală, despre cea a dracului de reală. Îmi plăcea mai mult să stau închisă în casă, să nu vorbesc cu nimeni, desigur, apoi îmi displăcea.
Nu am nici un sens. Da, sunt obosită. V-am spus. Mă întorc mâine seară, vorbim atunci. Poate în toane mai bune, mai optimistă. Acum sunt încă în perioada ironizării excesive. Hai să dau vina pe destin, că nu prea ştiu pe cine altcineva aş putea să mă descarc. Poate mâine aflu dacă sunt bună şi de altceva. Că de pus în vitrină, văd că-mi iese. Partea cu scrisul, nu ştiu, de obicei e la latitudinea cititorului. Dar vă spun eu, sunt bună de ieşit în faţă, de lăudat cu mine şi de aruncat. Nu-i minunat? Aş putea la fel de bine să fiu de porţelan. Doar să nu mă sparg.
Vă las cu bine până mâine seară! Măcar pe voi.