Noi în război

Fiecare dintre noi e într-un război, chiar dacă nu ne dăm seama, sau încercăm să trăim în pace sau mai ştiu eu ce. Un război între noi şi alţii există, de orice tip ar fi el: corporatist, sufletesc, etc.

Sigur, eu azi am iertat pe toată lumea. Sunt în comuniune cu natura şi îmi iubesc duşmanul aşa cum îmi iubesc şi prietenul. Da, am făcut ceva cursuri cu Buddha şi mi-am dat seama că e rău să fii în război, că e rău să urăşti şi că Dumnezeu ne-a spus să iertăm şi să iertăm şi să iertăm.

Da, vezi să nu. Uitaţi-vă în gura mea şi speraţi la iertarea veşnică şi la dragostea pe care v-o ofer. Dar pot fi ipocrită dacă îmi doresc cu adevărat. Deci sunt în război, dar nu în acel tip de război pe care mi-l descrie Stanley Bing în cartea „Sun Tzu era un biet mototol”. Carte despre care o să vă vorbesc mai pe larg în partea cealaltă, ci într-un alt fel de război.

Bine, mă explic. Bing descrie acolo războiul omului modern. Spune cum trebuie să fii general, armată, serviciu de spionaj la un loc. Cum să îţi atragi oameni de partea ta, dispuşi să moară pentru tine şi să creadă în ţelurile tale şi cum să-ţi subjugi duşmanii în diferite tipuri de războaie: scurte, lungi, etc.

Mie războaiele scurte nu-mi plac. Nu îmi oferă distracţie. Cele lungi mă plictisesc şi nu am timp de ele. Cele medii probabil că ar fi bune, dar n-am chef să adun armate. Bine, dacă cineva îşi doreşte cu disperare să moară pentru mine e liber, nu am timp să-l împiedic şi nici nu îmi doresc. Da, da, da, sunt egoistă. Bine că voi nu sunteţi, e foarte bine. Sigur că nu iubesc pe toată lumea şi, evident că dacă mă apuc să urăsc o fac din tot sufletul, ca să nu existe dubii că aş fi duplicitară sau mai ştiu eu cum. Unii ar putea spune că nu ştiu ce vreau dacă nu mi-aş defini foarte bine şi clar sentimentele. Mi se rupe dacă am dreptate ori ba. Când plec la război, plec.

Prefer războaiele paşnice. Cum sunt alea? Ca războiul rece, evident. Terminarea psihică a adversarului, care la un moment dat se va termina cu lovitura de graţie.

Chiar Bing spune la începutul cărţii că de şi-ar întâlni profesorul din clasa a patra mort pe stradă, ar mai trece şi el de două ori peste el, în plus le mulţumeşte tuturor idioţilor care au făcut din el o fiară. O, cât îl înţeleg. Sunt absolut de acord cu tot ceea ce spune. Doar că autorul nostru e un tip mai practic, eu nu. Îmi place să văd mai întâi suferinţa. Să vă spun o poveste care mi s-a părut absolut genială. Nu ştiu dacă asta s-a urmărit sau aşa a ieşit, dar machiavelicul din ea este dus până la superbitate: Un el şi o ea căsătoriţi. El se roagă un an şi jumătate de ea să divorţeze, ea nu şi nu. În cele din urmă ea zice da, numai cu condiţia de-a primi o sumă de bani. Ei? Poate o să ziceţi că sunt nebună. Da, sunt. Dar nu aţi văzut substratul. Poate că în urmă cu un an el i-ar fi zis „zât”. Cum să-ţi dau bani ca să mă laşi în pace? Dar ştiţi ce a făcut ea? L-a adus în starea de a da orice pentru a scăpa. Ăsta nu e război? Ba da, pe faţă. Unul foarte inteligent dacă vreţi să strângeţi bani.

Dar războaiele nu se duc doar pentru bani. Fiecare are motive clare în minte pentru care porneşte într-o astfel de misiune. Dacă nu vi se întipăreşte un motiv clar pe crier atunci trebuie să vă spun că luptaţi pentru cauza altcuiva, sunteţi un fel de kamikaze. Nu că ar fi rău. Doar că oricât de bine ar fi plătită treaba asta, voi veţi fi morţi 😉

Tipul de război care îmi place mie se numeşte: „aşteptarea momentului prielnic”. Asta presupune o mare doză de parşivitate – da, din partea mea – şi una şi mai mare de răbdare. V-am spus doar că pot aştepta până în clipa morţii, a lui sau a mea. Dar ştiu sigur că într-o zi toţi idioţii – şi îmi cer scuze că îl copiez pe Bing, dar n-am de gând să îl şi plagiez – care m-au călcat pe coadă de-a lungul timpului vor ajunge la mâna mea. S-a mai întâmplat. Cu unii mai repede decât aş fi vrut eu. Şi îmi pare rău să vă spun că „mila” a dispărut de foartă multă vreme din vocabularul meu. Dai, dau. Dai mai tare, îţi zâmbesc, îţi mulţumesc, apoi aştept ca un şarpe cu clopoţei în vizuină. Ai trecut prin faţa mea, trebuie să-ţi spun că sunt veninoasă.

Ce rost are să „angajez” kamikaze, armate şi spioni? Pot şi singură. Dar repet. Dacă cineva se aruncă în moarte pentru mine, că aşa şi-a dorit, nu îl pot împiedica.

De ce v-am spus asta? Pentru că m-a marcat cartea. De ce m-a marcat? Pentru că sunt complet nebună 😀

O, gata, mă pregătesc să zbor.

8397_avion

PRIMA ŞI ULTIMA ZI – V –

Dupa ideea lui Mihai

Totul aici

Cerul se întuneca, iar ceaţa groasă prindea pământul în braţele-i apoase. Un cuc stingher cântă de nouăsprezece ori. Şahul îşi ridică privirea. Ceva în el se declanşa. Se ridică şi alergă spre ferestrele mari. Nimic. O linişte diabolică se aşternu peste pământ. Nu, nu era normal. Oamenii de gheaţă nu se dădeau niciodată bătuţi aşa de uşor. Stângul şi Dreptul tremurau din toate închieturile. Nici lor nu le mirosea bine.

Uşa se deschise şi se trânti de perete. Şahul tresări. Degetele lui se transformară în pumni, iar chipul i se înnorşi.

– Vreau să-l văd mort pe neghiobul care a trântit uşa! ţipă el.

Dar bărbatul din uşă nu îl băgă în seamă.

– Mărite, mărite, se întâmplă ceva. E prea multă linişte şi a început să ningă.

Şahul se scărpină în bărbie.

– Am decis, toţi cei care îmi aduc veşti proaste vor fi îmbrăcaţi în smoală.

Stângul începu să se bâlbâie:

– Mă…mă… mărite, păi cu el ce facem, îl ucidem mai întâi şi apoi îl băgăm în smoală sau invers?

Şahul simţi că îşi iese din fire.

– Poate că şi prostia ar trebui pedepsită într-un fel, gândi el.

Stângul ridică rece din sprânceană.

– În fine, decretă şahul, ucide-l pe neghiob şi adu-mi-o pe sălbatica aia.

– A?

– Femeia lui Şarah, urlă Şahul.

 

*

Şarah era în mijlocul oamenilor săi. Reuşise să îi strângă într-un loc retras pe care il arătase Aissa. Oamenii stăteau tăcuţi prin colţuri întunecate. Un bătrân cu ochi albi precum gheaţa murmura ceva. Iar Şarah stătea alături de sfătuitorul său.

– Şahul crede că a prins-o pe femeia mea, şopti Şarah.

Sfătuitorul dădu încet din cap.

– Eu zic să ai grijă la Aissa. Puterea cere de la sine putere, nu te va lăsa în viaţă.

– M-am gândit la asta, recunoscu Şarah. Tocmai de aceea, după ce îl ucide pe Şah, va trebui să pui mâna pe ea.

– O omor?

– Nu, ce sens ar avea? După ce oamenii tatălui ei mi-au omorât femeia, singura pentru care mi-aş fi dat sufletul, cred că merită să vadă cum e să fii protejata lui Şarah.

Sfătuitorul zâmbi acru.

– Bătrânul a chemat zăpada.

– Bine, atunci vom lupta pe propriul nostru teren.

 

*

Aissa îl privi pe bătrânul său tată cum îşi îmbracă armura. Avea de gând să atace el înainte ca oamenii gheţii să se regrupeze sau să le vină ideea de-a ataca. Femeia nespălată cu plete aurii înclăiate de nămol, privea pierdută prin cameră. Stângul intră, destul de atent pentru a nu-i scăpa uşa şi de-a nu avea aceeaşi soartă ca a bietului gardian.

– Stăpâne!…

– Sttt!

Aissa îl privi pe Stângul şi îi oferi cel mai cald zâmbet al său. Bărbatul se pierdu.

– Oamenii sunt gata? ţipă Şahul.

Stângul se dezechilibră pentru o clipă.

– Da, stăpâne!

– Atunci să mergem… ăăă, se întoarse spre femeia speriată şi murdară. Împinge-o şi pe aia.

Aissa privea scena de parcă ar fi fost în faţa unor actori proşti, fără nici un sens. Gândul ei era în altă parte. Puterea. În curând puterea avea să fie a ei.

 

*

Ningea. Şahul era convins că neghiobul de Şarah chemase iarna. Dar avea să-l învingă şi cu propriile-i arme. Nu avea de gând să se lase speriat de un neghiob om al gheţii. Revoltă îşi dorise, revoltă avea să-i dea. Şi să te mai gândeşti că puterea nu e bună. Dintr-o dată Şahului îi veni pofta de-a se juca de-a stăpânul lumii. Oh, dar el chiar era stăpânul lumii. Zâmbi în barbă. Poate că fulgii de nea îl înnebuneau, dar puterea îl făcea să simtă cum zboară.

Îi făcu semn Stângului să-i predea femeia. Mâna lui mare se înfipse în părul ei încâlcit. Şi totuşi, le spusese să o spele. Dar nu mai conta. Încerca să zărească ceva prin ceaţa rece, dar nu vedea decât umbre întunecate formate din noaptea ce abia se lăsase. Îl strigă pe Şarah:

– Femeia ta e la mine, dacă o vrei vino s-o iei, şi râse sumbru şi strident.

Dar nu se auzea decât vântul ce şoptea din depărtare şi, uneori, câte un fulg ce ateriza pe vizierele soldaţilor.

Aissa privea spectacolul de la fereastră. Era calmă. În curând totul avea să-i aparţină.

– Puterea atrage după sine putere, se auzi glasul vrăjitorului.

Aissa nu tresări.

– Mă aşteptam să apari până la urmă, Imothepus. Întotdeauna apari ca să strici bucuria omului.

 

*

Când oamenii gheţii năvăliră, soldaţii Şahului mai întâi se închinară, abia apoi se avântară în luptă. Şahul privea distrat, ţinând-o încă pe femeia lui Şarah. Era pe jumătate dezbrăcată, iar frigul devenea năpraznic. Simţi cum femeia i se înmoaie în mâini, dar nu spuse şi nu făcu nimic. Dacă Şarah o voia, trebuia să moară. Atunci ea se întoarse spre el şi lama rece îi pătrunse pântecul. Femeia râse. Şahul îşi privi rana, sângele. Nu simţea durerea, doar furia. O aruncă pe femeie şi dădu ordin să fie ucisă. Dreptul îi tăie capul fără să întrebe ce s-a întâmplat. Stângul încerca să îşi salveze stăpânul. Dar cuţitul rece ce îi intră în spate îl făcu să se prăbuşească.

– Aissa, şopti Şahul.

Aissa trase cuţitul dintre omoplaţii Stângului şi cu o viteză uimitoare îi luă gâtul Dreptului. Apoi se aşeză lângă Şah, calmă, impasibilă, de parcă nimic din toate astea nu se întâmplaseră.

– Ştii, tată, Imothepus a avut mereu dreptate, puterea atrage după sine putere, iar eu o vreau.

Şahul îşi dădu ochii peste cap, durerea devenea insuportabilă.

– O, nu, n-ai să mori.

Şarah apăru lângă ei alături de alţi doi bărbaţi.

– Ţi-am rezervat aceeaşi soartă pe care mi-ai rezervat-o tu mie.

Şahul încercă să se târască pe pământul îngheţat. Şarah îl privi chinuindu-se, apoi îl ridică pe umăr şi porni spre palat.

 

*

Liniştea se lăsase din nou. Doar glasul Aissei blestemând se mai auzea.

– Şarah, ai să mi-o plăteşti. M-ai păcălit.

– Ce facem cu ea? întrebă sfătuitorul.

Şarah îl privi pe Şah. Încă mai avea de trăit, dar nu mult.

– Va trebui să înveţe că viaţa e frumoasă şi fără aur sau crime fără rost. Încătuşaţi-o, o luăm cu noi.

Imothepus apăru de niciunde.

– Ce ai de gând să faci, Şarah?

– Eu n-am nevoie de putere, vrăjitorule. Eu pot trăi la fel de bine şi mâncând din rădăcina unei plante şi bând roua dimineţii.

Vrăjitorul clătină din cap.

– Atunci…

– Da, spuse Şarah. Lumea e liberă.

 

*

Când cucul cântă de doisprezece ori, Şahul îşi găsi sfârşitul. Spânzurat în faţa celor ce îi fuseseră fideli. Aissa urla de mânie şi blestema ziua în care s-a născut, iar lumea simţi cum se eliberează de sub jugul nedreptăţii.

P.S: Aştept idei noi

PRIMA ŞI ULTIMA ZI – I

După ideea lui Mihai: „Ce s-ar întâmpla dacă personajului negativ i s-ar acorda victoria supremă? Şi-ar îndeplini visele de grandoare sau ar cădea răpus de putere?” Păi, să vedem 😀
 
 
Cucul cântă de cinci ori, orele unei dimineţi reci cu nori înghesuiţi. Aissa s-a trezit prima, mereu se trezea prima. Urmărea jocul păsări ce intra şi ieşea din cutia de lemn, deschidea fereastra şi rămânea dusă pe gânduri câteva minute. „Ce fac azi: încep prin a lua micul dejun. Iamasia nu m-ar ierta niciodată dacă nu aş mânca ouăle alea clocite de struţ. Poate fac o oră echitaţie şi… pe urmă, desigur, îl ajut pe tata să cucerească lumea”. Erau gândurile ei din fiecare dimineaţă. Aşa era mereu, dar lumea nu putea fi cucerită, căci, în nord, poporul oamenilor de gheaţă, nu ceda.
Era ultimul ţinut necucerit de tatăl său, şahul Iuminias. Ţinutul oamenilor de gheaţă nu era un oarecare, era atât de vast cât vedeai cu ochii, iar oamenii erau atât de mulţi că ar fi făcut faţă întregilor armate ale şahului. Şi atunci?…
 
*
Totul s-a întâmplat într-o zi. A început la cinci dimineaţa şi s-a terminat la începutul celeilalte zile, doisprezece din noapte. Mai întâi un gong a bătut şi toată lumea a amuţit. Dacă vreun felinar a mai rămas aprins pe străzi, atunci s-a stins. Bezna s-a lăsat copleşitoare, al doilea gong, deja, anunţa o victorie, iar al treilea… o singură stăpânire…
Uşa s-a deschis cu brutalitate oprindu-se în peretele de marmură. Zgomotul a fost asurzitor, dar, ca niciodată, şahului nu părea să-i pese. Nu a tresărit, nu a tremurat şi nici nu s-a enervat cum ar fi făcut de obicei. Prizonierul fu aruncat în genunchi. Avea chipul plin de sânge şi picioarele ologite. Hainele groase, de balnă, îi erau sfâşiate şi fire de sânge se avântau prin blană, oprindu-se şi închegându-se. Oftă. Căzătura fu dură. Avea mâinile legate la spate, aşa că nu îşi putu feri faţa din calea impactului. Nasul începu să-i sângereze violent.
Şahul era încă în cămaşa lungă de noapte. Doar capul îi era acoperit de un turban roşu-sângeriu, lucrat cu fir de aur. Privea pe fereastră. Încă nu se luminase şi nici nu părea că se va întâmpla curând. Căci cerul anunţa nori şi ploaie. Era cinci şi jumătate, începutul dimineţii şi începutul unei zile de neuitat.
Şahul s-a întors spre deţinut. Privirea îi era trufaşă, dar calmă. Chipul zbârcit de atâta vreme şi atâtea războaie părea senin, şi totuşi, un zâmbet fugar, ca al unui copil ce are în gând un lucru rău, îi fulgeră chipul.
– Şarah, în sfârşit, la picioarele mele.
Bărbatul întins pe podea scuipă sânge gros, buzele îi fură colorate într-un negru lucios, iar dinţii păreau să-i fi crăpat. Tusea nu îl ocoli nici ea, nimic blând nu îi mai alina durerile trupului.
– Mă… mă ai pe mine… dar, tuşi violent lăsând o dâră de sânge pe marmura albă, dar nu vei avea… în veci… poporul meu.
Şahul râse. Obrajii i se cufundară în gropiţe, iar dinţii, albi, ca laptele, străluceau sinsitru în lumina singurei lumânări ce oferea un con de lumină.
– Vom vedea, Şarah, vom vedea.
 
*
Cucul cântă de şase ori. Oamenii de gheaţă sosiseră deja la negocieri. Şarah era cel mai iubit dintre conducătorii pe care îi avuseseră. Nu l-ar fi lăsat niciodată să moară, iar şahul ştia asta. Aissa intră în camera regală fără nici o introducere, făcându-l pe şah să tresară.
– Ţi-am spus, Aissa…
– Tată, ce se întâmplă? E atâta agitaţie…
El nu făcu nici un gest, doar şi-a întors privirea spre o rază plăpândă ce încerca să-şi facă loc printre norii grei.
– Ai răbdare, Aissa, toate la timpul lor.