Ţara se scaldă în căcat. Locuitorii sunt încântaţi şi-l mănâncă cu pumnul. Trăiască!
Nasu încă scoate fecale pe bot. Ei, acum depinde cu ce a fost hrănit în pruncie. Se vede, nu?
Lumea nu se schimbă, eventual se afundă.
Cică ar trebui să vină sfârşitul lumii, păi să vină azi că eu m-am săturat de ea.
Staţi calmi, guvernul nu şi-a luat-o în freză cu pensiile. Vor mări dările, nu-i bai. Găsesc ei cum să ne îngenuncheze.
Care ziceaţi că aveţi un job bun în afara ţării? Nu de alta dar scrisul nu mai rentează de când l-au impozitat ăştia. Să le fie de bine. Să scrie Boc cu Băse că eu nu am chef s-o mai fac în condiţiile date. Nu am de gând să plătesc pe creierul meu.
Şi cam asta e ştirea. Dragii mei, da, „Sărutul morţii” e ultima chestie pe care o voi mai scrie în viaţa asta. Mă reprofilez. Şi nu e glumă, e foarte serios. Atâta pentru azi. Am încheiat transmisia. Dacă vreţi să-mi spuneţi ceva abţineti-vă, n-am chef.
Lala are peripeţii. Acum nu vorbesc de ceea ce face ea la Prwave şi nici de ceea ce scrie pe blog (apropo, s-a apucat nebuna de citit ziarele, e destul de calmă pe blog, dar nu vreau să vă spun cât de ironică e între patru ochi, mă mir că nu izbucneşte, dar mai e timp), vorbesc despre cronica negativă apărută la Silavaracald. Este o cronică negativă, dar pertinentă. N-am ce reproşa atâta timp cât nu există injurii sau altele asemănătoare. DECI VREAU SĂ NE ÎNŢELEGEM BINE, NU MĂ DERANJEAZĂ, DIN CONTRĂ.
Dar tot am de spus câte ceva în privinţa personajelor reale, pentru că Silavaracald crede că le-am prejudiciat imaginea. În primul rând nu le-aş fi cerut unor oameni fără simţul umorului să-şi dea acceptul. Şi prin asta înţeleg şi oameni inteligenţi. Apoi, încă de la început, oamenii aceia şi-au asumat că or să apară în carte şi că personajul lor poate fi mai bun sau mai rău. Nu am avut preferinţe când am decis. S-a decis din mers. Aşa că nu am favorizat sau defavorizat pe cineva. A se vedea că mi-am „ucis” unul dintre prietenii foarte buni, adică M3 (şi ăsta o să vină acum şi o să spună că nici nu mă cunoaşte 😀 ). Pot fi de acord că e o carte scrisă prost, ceea ce e foarte posibil că nu sunt zeul scriitorilor. Pot fi de acord că acţiunea e nasoală – pentru fiecare e într-un fel. Dar nu pot fi de acord cu prejudiciul imaginii acestor oameni, mai ales că-mi sunt prieteni şi de obicei nu mă port chiar rău cu prietenii – dar recunosc că mi se mai întâmplă. Dar respect şi această părere până la urmă. Acum, de fapt, mă scuzam puţin faţă de oamenii reali care apar în carte. Poate că în virtutea inerţiei am făcut vreo boacănă şi vreunul s-a simţit mai prost. Că doar ne aducem cu toţii aminte cât de rău s-a supărat Darius când a citit „Indicii anatomice” 😀 Bine, poate nu chiar toţi, dar eu îmi aduc.
În schimb trebuie să recunosc că eu chiar mă bucur că a apărut o părere mai puţin favorabilă. Pentru că la un moment dat ai impresia că ai terminat totul şi până nu te pune cineva cu picioarele pe pământ, nu prea mai realizezi că ai şi scăpări. Asta nu face decât să-mi doresc ca data viitoare să fie mai bine.
Şi nu voi renunţa la personajele reale. Da, e şi marketing, acum nu o să mă ascund după degete. Dar e şi o idee destul de rar folosită. Un autor – al cărui nume l-am uitat momentan – l-a folosit pe Oscar Wilde cu nume, prenume şi viaţă reală în romanele lui de ficţiune. Tot poliţiste. Bine, eu l-am descoperit după ce scrisesem deja Indiciile. Dar gândindu-mă că omul ăla a scris nu ştiu câte cărţi avându-l ca personaj pe Oscar, dar şi Doyle sau alţii, aşa voi face şi eu. Şi-mi voi păstra sătmărenii, dar şi pe Bogdan, ca să nu creadă lumea că eu nu pot păstra nişte personaje. Probabil că o să-l păstrez şi pe domnul Crivăţ, pentru că el se distrează cel mai bine 😆
Şi dacă Silavaracald are dreptate cât de puţin, îmi cer scuze. Intenţia nu era de-a leza pe nimeni niciunde. Ci doar de-a scrie o carte în care nişte oameni să se regăsească cât de cât şi să se amuze pe seama lor. Că doar vorbeam de oameni inteligenţi. 😀
Şi încă o dată, părerea e chiar ok. Şi nu vreau „sânge”. Pentru că aşa mai vezi şi alte lucruri. Că nu doar despre personaje era vorba până la urmă. E bine ca oamenii să-ţi spună ce ar fi vrut ei şi ce ar fi văzut ei în povestea asta.
Fraţii mei, e revoluţie. Până acum am o sută unu căutări după Andrei Bădin – la mulţi ani, Andrei!. Dar, dragă domnilor, la dracu’, omul are blog uite fix aici. Poziţionaţi click-ul şi daţi. O sută unu căutări? Doamne. L-or fi găsit? L-or fi pierdut? Până acum eram la concurenţă cu pisicile, dar cu Andrei nu pot ţine pasul 😀 Eu ştiu că a publicat o chestie revoluţionară pe blogul lui, dar tot nu pricep cum de nu daţi de el. Eu ştiu că dacă dai search pe google după Andrei, prima chestie care apare e blogul lui. Heyyyy! Sau ar trebui să dau copy/paste la postul lui Andrei şi să facem pe din două? 😀
Andrei, în ultima jumătate de oră cred că ai devenit mai cunoscut decât Băsescu. Cel puţin pe blogul meu 😀 Îţi doresc petrecere frumoasă, şi te las, sper să te şi găsească oamenii dacă tot te caută cu atâta înfrigurare 😉
Trecem la cărţi. Şi trebuie să vă spun. Mă doare drept că Lorena a plecat de la Tritonic, că s-a certat sau se ceartă cu lume, că una, că alta. Da, poate că şi eu am prejudecăţi în ceea ce o priveşte. Dar nu o cunosc personal. Ne-am zărit de câteva ori, dar nu ne-am vorbit. Cel puţin eu am zărit-o. Dar nu pot fi nimicitor de ipocrită. În primul rând faţă de mine, că voi n-aţi şti, până la urmă, dacă o fac din ipocrizie ori ba. Dar trebuie să vă spun, cartea asta e excepţională. Şi ştiu o persoană căreia i-ar plăcea la nebunie, aşa că îmi permit să i-o fac cadou din toată inima, rămânând să-mi comand una de la editură. Cella, crede-mă, trebuie să ai cartea asta. O s-o adori. 😀
Nu ştiu ce să vă mai spun. În seara asta mă retrag. Am treabă. Gătesc, cred că mi-am găsit vocaţia 😆 Apoi mă voi uita, normal, la Grande Fratello. Apoi poate voi reuşi să dorm. Hmm. Or fi şanse? Nu cred.
De când nu mai stau cu orele pe net, parcă e mai bine. Am mult timp să ţopăi în viaţa reală. Nici când scriu nu mai folosesc netul, chiar dacă uneori mi-ar fi folositor. Am preferat să-mi cumpăr cărţi cu răspunsuri, una mi-a trimis-o Cella 😉 Ce să vă fac, fata v-a rugat. Am cam renunţat şi la blog, după cum se vede. Cred că am rămas fără litere pe tastatură, de aia, nu de altceva. Şi e bine 😀
Sigur că nici acum n-am litere, aşa că o să iau leapşa pe care mi-a oferit-o Mirela, iniţial Cella făcând o anume aluzie la ea. Dar eu m-am făcut că nu pricep 😀 Acum nu mai scap.
Se numeşte leapşă gastronomică şi are două întrebări:
1 Care e madlena domniei voastre?
2 Dar baubaul din farfurie?
Aşa sună, aşa spun.
1 Păi, îmi pare rău, voi dezamăgi mulţi oameni, dar eu mănânc pentru că altfel aş muri, dar nu sunt o gurmandă şi nici n-am preferinţe. Pot mânca cam orice, desigur, nu chiar orice, dar chiar nu am ceva preferat. Ceva ce aş putea numi „madlenă”. M-am tot gândit, dar nu există, pe cuvânt că nu. Aşa că eu ce să fac? Îmi e foame, mănânc. Nu, nu. Asta este. În plus, nu prea gătesc ca să am şi mofturi. Nici măcar la asta nu sunt bună 😉
2 Categoric spanacul. Urăsc spanacul cu toată puterea. Dar, din fericire, nu mă obligă nimeni să-l văd în vreo farfurie 😀
No, nu cred că mi-am făcut eu datoria cu prea mult elan, dar mă simt şi dau leapşa mai departe. M-am gândit întâi la Mana, dar nu ştiu ce ar putea alege între două sandviciuri 😆 Mamă, ce rea îs. Aşa că nu i-o dau. Apoi la Crina, dar între pui şi pui ce ai putea alege? Zău aşa. Tocmai de aceea o să-i dau leapşa, dacă va avea chef de ea, lui Andrei Crivăţ. Pentru că e şi gurmand şi îi place să şi gătească. Şi lui Geocer, să văd şi eu cam ce mănâncă el. Dacă nu o fi prea ocupat cu criprogramele. Şi cu asta, basta.
Ce tare, m-am gândit la două femei şi le-am dat leapşa unor bărbaţi. Vai judecata mea.
Update2: Astea sunt prea tari pentru a nu vi le arăta:
1 Ziarul Ziua vorbeşte despre Regina Elfă la Timpul Liber. Sub Regina? Da, Băsescu, rugându-mă să-l ajut să ia decizia corectă 😆
2 Feminis vorbeşte despre Regina Elfă, în dreapta Băsescu spunând că „de ce le frică, nu scapă”. Omul are dreptate, nu aveţi cum să scăpaţi de mine 😆 Vaiii, cât m-a amuzat, acum sigur dorm mai liniştită. Prea tare faza.
Mi se spune în multe feluri. Acum sunt Ansatasia Marinescu, dar acesta nu e numele meu adevărat, iar soţia pictorului Marinescu nu e nici pe departe ceea ce aţi crede voi. Adevăratul meu nume? Nu l-am mai folosit de la cinci ani, de atunci de când pentru prima oară am ucis un om. Sigur că nu am vrut să-l ucid. Dar în mintea lui am citit că dacă nu o fac eu, o va face el cu mine.
Mai întâi să vă explic: Sunt din sud-vestul Siberiei, mai precis din Kurgan, da, chiar din capitală. Am înţeles târziu ce s-a întâmplat, cum la fel de târziu am înţeles de ce nu sunt un om normal, ci o ciudată. Adevăratul meu nume e Patya Pleageya, dar Angajatorul îmi spune Pia, cred că e mai simplu aşa. Nu ştiu cine e Angajatorul, pentru că îşi poate schimba forma. Nu, nu e magie, se foloseşte de mintea oamenilor, noi le spunem preschimbători, aşa cum ei îmi spun mie cititorul de minţi. Şi părinţii mei au făcut parte din această rasă aparte – ciudaţi.
S-au întâmplat multe până am ajuns să lucrez ca asasin pentru diverse guverne, dar zece ani din viaţa mea lipsesc. Iar eu ştiu un singur lucru. După această ultimă misiune, voi afla cine a dat ordinul uciderii familiei mele.
Probabil vă întrebaţi ce e cu soţul meu. Nici eu nu ştiu ce e cu el. El e pictor, dar în afară de mine nu cred că-l mai cunoaşte cineva. Nu iese din casă şi tresare ori de câte ori sună telefonul, cu toate că de şase ani, de când suntem împreună, nu l-a căutat nimeni. Priveşte pe fereastră în fiecare zi şi femeia care îi rămâne în minte o pune pe pânză. De când ne-am căsătorit mă roagă să-l las să mă picteze. În ziua în care am spus că accept, el a ştiut că nu o să mă mai vadă niciodată. Aşa crezusem şi eu, şi totuşi, viaţa nu e exact aşa cum o programăm.
Un singur lucru mai am de spus pentru a vă face să mă înţelegeţi: Dacă aş fi murit în dimineaţa aceea, aş fi pierdut întreaga suferinţă. Nu numai suferinţa mea, ci şi pe a celorlalţi. Cu singurul amendament că a celorlalţi îmi face plăcere.
Nu sunt o femeie obişnuită, dar lucrul ăsta nu l-am ales eu. Nici cei care mi-au dat viaţă, ci aceia care m-au vrut moartă încă de când m-am născut. Într-un fel au reuşit, pentru că mi-au distrus sufletul şi lumea copilăriei. Cea în care tronau zânele, elfii şi alte creaturi fantastice. Dar ştiţi ceva? Viaţa nu e deloc fantastică. Nici un pic de mister.
O să încep cu P.S-ul, pentru că nu vreau să o uitaţi pe Sibilla. Vă rog să citiţi şi să încercaţi să o ajutaţi, măcar cu o vorbă bună.
În ce constă weekend-ul meu şi cine sunt Cărţile Mariei. Cărţile Mariei, evident, este un site, blog. Un blog ce şi-a propus să promoveze autori. Nu, nu neapărat români din câte am văzut eu. Maria mi-a făcut onoarea de-a mă cocoţa în acest weekend acolo, la loc de cinste. Azi puteţi citi interviul pe care mi l-a luat Maria. Mâine o recenzie şi apoi o biografie. Sau sunt două în una? Nu mai ştiu 😀 Aşa că weekend-ul ăsta aveţi treabă. Staţi cu ochii pe Maria! Nu de alta, dar să mă simt şi eu importantă ţinând cont că mâine sunt la „Premiile Lili” şi recunosc că îmi e frică de fac pe mine. Să fie ăsta debutul meu în teatru sau mă spânzur? Vom vedea după ce voi termina să-mi plâng de milă 😀
Revin, dar plec! Vorba aia, vin să vă salut, dar nu am timp să stau. Timpul ăsta se suceşte şi se împleteşte pe lângă mine, că nu mai pot să-l prind din urmă, în timp ce el mă tot împinge înainte. S-au întâmplat bune şi rele. Între un joc de şah cu un vechi prieten şi un poker american cu mai mulţi prieteni, am uitat să mai jucăm whist. Dar i-am bătut la table. Cam de asta m-am ocupat zilele astea, mai precis de duminică până acum câteva ore când mama m-a sunat terminată spunându-mi că puiul nostru de ciobănesc a fost călcat de o maşină. Aşa se întâmplă în viaţă. Ce să faci?
Am început duminică cu un joc de şah care s-a transformat într-o noapte de şah. Pe când ceilalţi se străduiau să ducă la capăt un whist cu ţipete, nervi şi râsete, eu şi un vechi prieten ne-am bătut pe muţeşte până spre dimineaţă.
Luni am făcut cam tot aia, dar de data asta adunându-ne pentru un poker american pe beţe de chibrit. Din zece am rămas două fete, eu şi o amică. Ea a învins. De fapt mă plictisisem şi eram ofticată că n-am mai apucat să joc un whist. Azi am continuat cu tablele. Rar mă bate cineva la table, aşa că se înţelege că am câştigat. Preconizăm că la noapte vom juca whist până dimineaţă. După care iar nu ne vom mai vedea vreo doi ani. Cam aşa ne distrăm odată la doi ani, atunci când ne vedem. Fără întrebări, fără a ne aminti, fără a intra unul în viaţa celuilalt. Aşa a fost de când ne-am cunoscut. De fapt a fost un fel de zeu al jocului. Ne unim doar pentru a juca diverse şi pentru a uita câte o săptămână de capul nostru. Asta se întâmplă şi acum. Doar că de mâine fiecare îşi va vedea de viaţa lui şi vom mai vorbi atunci când vom fi toţi liberi într-o anume perioadă. Cine ştie când?
Oana Stoica Mujea 