Arhive pe etichete: Regina arkuda
Socoteli
Ok, nu am reuşit să îmi ţin promisiunile zilele astea. Ce vreţi? Uneori se întâmplă să nu ai timp, alteori, pur şi simplu, lipseşte cheful. De exemplu, ieri am dat ture de oraş, cu muzica la maxim, trei ore şi jumătate. Şi de câte ori mă gândeam să ajung acasă, mai dădeam un ocol.
Da, am zis că după „Regina arkudă” nu mai fac nimic până luni. Cu toate că nu am vrut să mă ţin de această promisiune, s-a întâmplat să fie. Deh, se mai… Aşa că mi-am respectat obligaţiile familiale şi am reuşit să mă obosesc mai rău decât de aş fi scris non-stop.
Oricum, până una alta, miercuri încep şi şcoala. Cu toate că nu e prea minunat s-o începi în mijlocul săptămânii, am hotărât, totuşi, că o voi începe de marţea viitoare. De ce nu luni? Că luni, adică pe data de şase, am treabă. Ba la Bucureşti, ba e ziua lui Xreder. Da, da, v-am spus asta pentru a pregăti cadourile. Nu sunteţi invitaţi fără cadouri, dar voi ce credeţi? Desigur, ar fi frumos să aduceţi nişte beculeţe colorate pentru maşina mea, dar şi pentru el e ok.
Da, acum am de gând să scriu. Ce am în plan? Nu, Dumnezeuleee, fac o pauză la seria asta. „Regina zâna” va începe prin ianuarie-februarie. Lăsaţi-mă şi pe mine să mă detaşez puţin de seria asta, că încep să mă enervez pe personaje şi le omor pe toate.
Am ceva în cap. O, da, un neuron. În afară de asta… Vă mai amintiţi „Corbii”? Ok, ştiu exact cum va fi acest dark fantasy. Oricum, şi seria asta la care tot scriu va da în dark. De acum lucrurile se vor complica. Heroicul s-a dus. Deci da, ajunge. Prea am fost drăguţă 😀 Ok, în acelaşi timp voi termina şi „Experimentul – Crima perfectă”. Mă rog, încă nu sunt sigură că aşa se va numi. Dar tot ce se poate. Şi tot în acelaşi timp, dap, căci sunt multiuser, voi începe şi noua mea serie poliţistă.
Ei, ei, nu ştiu exact despre ce va fi vorba, dar va fi. Ce? Credeţi că am înnebunit? Nu, nu am înnebunit. Doar că mi-am propus ca cel putin patru ore pe zi, de luni, mâine, în colo, să scriu şi doar atât. Cui nu îi convine poate suna la maltratarea soţilor de scriitoare 😀
De ce mă extind? Pentru că pot, pentru că-mi place şi pentru că vreau. Chiar şi cu „Minţi rătăcite” am eu ceva în gând. Dar după ce o terminăm, adică Trexel şi moi, vom zăbovi asupra ei. O vom îmbunătăţi şi vom vedea ce va ieşi. Până la urmă va ieşi. Ce credeţi voi? Ce? Trexel poate şi va face, altfel mă duc la Satu Mare şi-l alerg. Dap, cu jeep-ul 😉
Am planuri, da. Până şi maşinii i-am cumpărat pixuri şi caiete. Cum de ce? Dacă îmi vine o idee în trafic şi o pierd? Oh, dar am o idee genială pentru un thrilerr genial. Aaa, dap, cred că tot în timpul ăsta am să scriu şi la asta. Cel puţin am să o încep. De ce nu? Pot, deci da. Oricum, la şcoală o să mai şi scriu… Ăăă, nu, nu cursuri, idei pentru cărţi 😀
Da, mâine voi termina şi povestea după ideea lui Mihai. Şi da, o să mai am timp cumva să scriu după ideile voastre. Exerciţiile îmi fac bine. Vreau să-mi ocup tot timpul scriind sau, cel puţin, mare parte din el. Că nu în zadar i-am cumpărat maşii lucruri de trebuinţă. Zău aşa…
Bine, acum că sunteţi la curent cu tot ceea ce am de gând să fac, înţelegeţi şi că voi fi foarte ocupată. Oh, da, mai ales că încep şi şcoala. Am de dus la capăt două lucrări de diplomă. Una la pedagogie, iar cealaltă la jurnalism. Ei, am ceva treabă de acum în colo. Sigur, voi mai fi şi pe blog, dar nu aşa des ca odinioară. Deh, un singur om sunt şi eu. Nu doi, nu trei, nu patru… Aşa că îmi veţi îngădui, din când în când, câte o mică absenţă.
Ok, acum mă grăbesc spre pat. De mâine mă aşteaptă potopul 😀
Mostra
– Ar trebui s-o bagam cu capul în apă, îşi dădu cu părerea piticul.
Slã încerca să îi găsească semnele vitale. De mai bine de o oră se chinuia să o facă să se mişte. Fraã nu respira. Fraã nu scotea nici un sunet. Trupul de sirenă dispăruse. Degetele îi erau strânse pe toporişcă, şi nici urmă de cea de-a treia amuletă. Nici urmă de nimic. Slã era speriat.
– Dacă a murit, bombăni piticul, îi iau toporişca înapoi.
Slã nu îl auzea. În disperarea lui, aproape că nici nu mai vedea. Simţea dureri nemăsurate. Niciodată nu avusese astfel de sentimente. Niciodată nu simţise o astfel de durere pentru altcineva. Dacă ea murea, se ducea şi el.
– În plus, îi trebuie cam o zi să-şi revină din vrajă, completă calm piticul. Nu e chiar o vrajă de oglindă, din aia gen arkudă. Tot o inimă are, cât poate să suporte?
Slã tot nu auzea. Îi ridica mâinile arkudei, o pălmuia peste chip şi încerca să îi asculte inima. Parcă nu bătea, dar, alteori, parcă bătea.
– Eu zic că o să te ia şi ea pe tine la şuturi după ce şi-o reveni. Părerea mea e că nu ar trebui să mai dai.
Slã se întorse spre Our. Avea chipul plin de lacrimi. Întreaga sa faţă îmbătrânise dintr-o dată.
– Am pierdut-o, spuse el resemnat.
Piticul îşi aprinse pipa.
– Mă bucur că mă asculţi, mormăi Our.
– E moartă, jupâne pitic, acum ce facem?
– Aşteptăm să învie.
– Viaţa mea s-a sfârşit.
– Mă bucur că vorbeşti cu mine, că mă asculţi, că înţelegi ce îţi spun.
– Rămâi lângă ea, Our, mă duc să îmi adun gândurile.
– Eu aş zice să îţi aduni mintea.
Slã plecă fără să audă nici un cuvânt de-al piticului. Parcă îi văzuse buzele mişcându-se, dar nu fusese capabil să priceapă nici un cuvânt.
Our privi cu teamă spre arkudă. Era normal. Ştia că era normal, dar nebunul de Slã îl agitase şi pe el. Vraja inorogului îl ducea pe cel ce a folosit-o într-un fel de somn adânc. Era puternică vraja, nu era făcută pentru oameni, era pentru inorogi, fiinţe puternice şi pure. Era normal. Avea să îşi revină. Altfel, ar fi trebuit să îi pângărească trupul pentru a-şi desprinde toporişca din mâna ei. Dar unde era amuleta? Nu ar fi scăpat de Solz de Aur dacă nu ar fi eliberat amuleta, de asta era sigur.
Seara se lăsă rece peste mare şi peste corabie. Nori arămii se puseseră stăpânire pe orizont. Valurile începură să-şi ceară dreptul şi un vânt puternic vuia de departe.
– Ptiuuu, făcu piticul, privind cu ce repeziciune se schimba vremea. Neghiobul ăla de hoţ ar trebui să mă ajute s-o mut pe Fraã.
Dar nu apucă să facă vreo mişcare spre uşa ce ducea sub punte, că un val alb se ridică deasupra corabiei. Un val ce părea a se împreuna cu cerul rece. Din valul alb începură să iasă rând pe rând inorogi albi. Cornul din fruntea lor strălucea, ca stelele în nopţile senine. Rând pe rând inorogii părură că ies dintr-un blestem de mult uitat. Făceau o plecăciune şi aproape că zburau peste ape până dincolo, la mal. Un vârtej aproape că făcu corabia să scrârţâie şi să tremure. Inorogul din fruntea corabiei prinse viaţă. Necheză îndelung, undeva departe, pentru a-şi auzii fraţii şi surorile. Apoi, o sclipire aurie se zări din vârtej. Our, dintr-un impuls mai mult indus, sări peste trupul arkudei. Îi auzi bătăile inimii.
– Hai, arkudă, vino-ţi în fire.
Slã ieşi şi el de sub punte. Era năuc, iar ceea ce vedea, nu îi părea a fi real. Privi spre pitic şi îl văzu peste trupul rece al arkudei. Încercă să se îndrepte spre el, dar apariţia din vârtej şi capul inorogului ce conducea corabia, îl făcură să îngheţe pe loc.
Un inorog de foc ieşi din vârtejul de apă. Flăcările roşiatice îi înconjurau trupul, iar noaptea, pe dată, se lumină. Stelele, dispărură de pe cer una câte una. Inorogul, suspendat printre valuri, făcu o plecăciune şi sări pe punte. Slã se dădu un pas mai în spate. Focul îl înspăimântase încă de mic. Aruncă o privire spre Our şi zări că se chinuia să ia toporişca din mâna arkudei.
– Nu-i nevoie, vorbi inorogul. Iar glasul îi fu atât de cristalin, încât valurile se sparseră şi se aşezară într-o linişte demonică.
Piticul tresări. Mâna arkudei se înmuie, iar toporişca căzu pe puntea de argint. Inorogul necheză, iar glasul lui păru să cheme toate stele înapoi pe cer.
– Dacă te apropii…, încercă piticul să vocifereze.
Inorogul îşi lăsă capul în jos, iar în cornul lui apăru ce-a de-a treia amuletă. Piticul suspină. Slã se sperie şi mai rău. De parcă totul se învârtea în jurul amuletei. Era un blestem. Slã simţea asta. Era sigur de asta. Avea să se abată o furtună aprigă.
Fraã suspină. Piticul o privi o clipă, apoi îşi ridică toporişca şi aşteptă ca inorogul să facă primul pas.
Inorogul îşi fixă privirea pe pitic, de parcă ar fi dorit să-l ţintuiască locului. Ochii lui erau la fel de albaştrii ca cerul curat de amiază. Făcu o plecăciune. O scânteie sări din cornul său şi îi atinse trupul arkudei. Our nu ştia cum să reacţioneze. Nu ştia ce se întâmplă. Hotărât lucru însă, nu îi plăceau inorogii. Prea misterioşi pentru gustul lui. Parcă îl plăcea mai mult pe Slã. Cel puţin spunea ce gândeşte.
Fraã se mişcă. Slã vru să se repeada spre ea, dar nu se putea mişca. Inorogul corabie îl ţintuia cu o privire blândă şi verde şi, cu toate astea, el se temea.
Fraã se ridică brusc, făcându-l pe pitic să tresară.
– Inorogule, şopti ea.
– Promisiunea e promisiune, regină arkudă.
Fraã trase aer în piept. Abia atunci îşi dădu seama că este la suprafaţă. Îşi cercetă corpul, îşi mângie părul lung şi alb şi zâmbi.
– Inorogul de foc, îţi multumesc!
Inorogul îşi ridică fruntea.
– Nu, nu regină, eu îţi mulţumesc. Ne-ai salvat. Ne-ai redat viaţa şi libertatea. Îţi dăruiesc amuleta.
Amuleta căzu pe punte cu un zgomot surd. Fraã făcu o plecăciune. Inorogul dispăru ca prin minune. Chiar când Slã fu pe punctul de-a se duce spre arkudă, inorogul corabie vorbi.
– Pădurea de argint.
S-a terminat! S-a terminat!
Nu, nu vorbesc de Glade, ci de „Regina arkudă”. Nu azi, mai acum vreo două zile. Regina arkudă şi amuletele ei s-au dus. Adică gata. Şi da, am uitat să scriu „End”, dar vor scrie la editura din America… O, nu, visez din nou 😀
Cum să serbeze o blondă terminarea unei cărţi – de scris, da?
Ok, m-am născut blondă şi am continuat aşa până la vreo nouăsprezece ani. Apoi am zis că vorba bancului, inteligenţă artificială. Că o fi bine, că o fi rău, nah, tot aia. Blonda de faţă are o problemă, urăşte ca propria-i maşină să fie murdară. Urăşte, da. Cum săptămâna trecută am făcut shopping în „căpială”, că atunci când o apucă pe mama, numai trenul i se mai pune în cale, maşina mea s-a făcut pardaf. Cum îi stă bine unei doamne, în propria maşină, brutalizată – doamna – a stat în spate şi a preparat cafelele. Dar Xreder nu a mai avut răbdare până la ultima. Aşa că pielea mea neagră, nu a mea, a maşinii, a rămas tot neagră, dar lipicioasă. Oh, credeţi că m-am enervat? Credeţi ce vreţi 😛
Aşa că, după „arkudă”, mă duc frumos, relaxată, la spălătorie. Cea de lângă casă full. Dau eu ocolul oraşului, full. Mă întorc acasă, hai că merge. La respectiva chestie de prestat servicii în folosul maşinilor există un bar. Tot acolo se şi plăteşte. Las eu maşina lângă spălătorie, că înăuntru era tot full şi mă duc să plătesc: interior, exterior.
– Ce fel de maşină e asta? întreabă blonda de la bar – a se reţine, diferită de blonda de mine. Jeep?
– Nup, berlină.
Îmi ia banii, îmi dă bonul şi pa şi pusi. Ies din bar şi aştept un domn spălător să mă bage în seamă. Un nene vine spre mine.
– Vezi maşina aia de acolo? zic eu.
– Da.
Mă uit în stânga, în dreapta, gălăgie. Îi fac semn să mă urmeze. El supus vine după mine.
– Vreau să o spălaţi, dar să nu dea dracu’ să puneţi cârpa pe vopseaua mea. O clătiţi bine şi ştergeţi doar geamurile.
– Bine, zice el.
Deschid maşina. Îi arăt petele de cafea. Îi spun.
– Decât să daţi cu vreun căcat de soluţie care să-mi atace pielea, mai bine o ştergeţi cu puţină apă.
– Am înţeles, zise el.
– Bun. Acum… vreau să aspiraţi şi pe sub preşuri. Că le-am pus târziu şi mai e nisip, praf, una alta.
– S-a făcut!
– A, da, şi să nu uit. Nu daţi cu uleiuri pe bordul meu că fac o criză de nervi.
– Am înţeles.
A înţeles. Aşa că îi întind bonul şi nişte mărunt, aşa pentru el, că tot a înţeles.
– Nu, nu, nu, zice el. O fac gratis.
În gândul meu: „băi, lasă-mă, s-a dus dracu’ mita în ţara asta?”. Insist. Insistă şi el că nu. Mă rog. Îi întind cheia.
– Nu că i-o daţi băiatului.
– Hmm?!
– Ştiţi, eu sunt şoferul după camion.
M-a apucat un nerv:
– Bine domnle’ şi mă laşi să vorbesc ca proasta?
– Nu, eu îi cunosc bine pe băieţi şi le explic eu.
– O, rily?
Nervoasă:
– Da, şi îţi mai dădeam şi cheia maşinii. Pufff!!!
Aşa că, atunci când s-a eliberat, am dus eu frumos maşina şi am luat-o de la capăt cu explicaţiile.
– Şi îţi dau şi cheia să o bagi la interior că eu mă duc să beau o cafea.
Şi să zică cineva că nu sunt blondă 😀
Oh, vorbeam despre „Regina arkudă”? Lăsaţi, mai avem timp să vorbim de ea. Oricum, e gata 😀
Poate ar trebui s-o şi citesc
Cam asta e povestea unei cărţi. „Călăreţul dragonului” de Cornelia Funke – oare de ce nu mai fac eu fişele cărţilor aşa cum se fac ele? Bine, povestea acestei cărţi e chiar tristă. De vreo lună nu am mai deschis nici măcar manualul de funcţionare al maşinii. Dap, am scris, am corectat ce am scris, am recorectat, am rescris şi am dormit. Asta pe lângă lungile ore de stat la volan şi alte chestii pe care nu aţi dori să le ştiţi. Aşa că, în lipsă de citit, trebuind să-mi folosesc neuronul ăla singur pe care-l am şi îngropat, am decis că mă uit la filme. Filme pe laptop. DVD-uri. Din astea. Ca să ne uităm şi în pat, şi pe laptop, normal, aparatul, adică pc-ul, are nevoie să respire. Cum să respire? Normal, trebuie să stea în aer. Cum să stea în aer? Că doar nu levitează. Nu, aşa că punem o carte sub. Aceeaşi carte. Aceeaşi, aceeaşi, aceeaşi.
Aseară m-am uitat la cartea de sub laptop. Acea carte, cea cu călăreţul şi cu dragonul. Aşa că mi-am zis: „Poate ar trebui s-o şi citesc, nu doar să o folosesc ca mască de oxigen pentru un laptop”. Ei, poate chiar am s-o fac. Cine ştie? Dar, până atunci, mai întâi de toate, trebuie să mă şi odihnesc. Da, da şi să termin de scris. Poate că ar fi mişto, din când în când, să nu mai uit să-mi iau nepoata de la meditaţie. Mai trebuie să dau câte o fugă şi pe colo şi pe colo, şi să nu mă mai uite Dumnezeu în Mall la Diverta. Mă rog, poate că ar fi bine să mă mai trimită şi de la cafea. Şi să nu mă întrebaţi ce am făcut o jumătate de oră într-o farmacie. De ce m-am uitat pe toate rafturile şi nu am cumpărat nimic. Pentru că nu aş şti să vă dau un răspuns. La fel, aş vrea să nu mă întrebaţi de ce „Prima şi ultima zi” nu a ajuns până acum pe blog. Sper doar ca Mihai să nu înjure prea rău. Dar mâine va fi. Trexel avea nevoie de ajutor ieri, dar cum a uitat să-mi scrie despre ce e vorba, om ajunge şi la capitolul trei. Şi uite aşa, s-a dus şi ziua asta. Făcând de toate şi nimic.
Şi ca să vă dau şi o veste bună pentru lumea cărţii – APROPO, TRITONIC, şi Şarama a fost la „Parte de carte” 😀 – da, a fost. A fost o prezentare a ei de un minut şi jumătate. În fine, nu asta era ideea. Tritonic anunţă” că, duminică, 20 septembrie, de la ora zece, adică dis de dimineaţă, îl puteţi urmări pe Marian Coman la „Parte de carte”. Detaliile ştiţi voi unde.
Eu îi dau bătaie, mai am trei capitole. Hai să le terminăm. Zău că dau chef după „Regina arkudă”, nesuferită carte 😛
Scuze pentru Cella, in special
Oana Stoica Mujea 