Cred că sunt pregătită…

Pregătită să plec spre Satu Mare cu escală în Baia Mare.

Dar mai întâi trebuie să-i mulţumesc Luciei pentru ecoul din Săptămâna Financiară: sărut mânaaaaaa!!!! V-am anunţat de ieri pe Dinastii despre acest ecou. Şi iată, Reginele încă nu sunt istorie, se mai bârfeşte despre ele 😀

 

Dar acum a venit vremea Indiciilor şi datorită lui Emil am aflat şi eu că sunt gata. Adică scoase, cu ochi cu tot. Nu ştiu cum se face, dar eu am fost prima cititoare a lui Emil. Nici el nu apucase să îşi vadă cartea când am furat-o brutal dintre Lucia şi Bogdan 😀 Şi acum, el e primul meu cititor în aceleaşi condiţii.

Acum nici nu mai pot da înapoi, tot Satu Mare ştie că vin, păi iată: puteţi citi aici, la pagina 11 ce mi-a făcut Crina. Ştiu, i-a fost teamă că nu mai merg, că am tot ameninţat-o. Acum nu o să mai pună nici petale de trandafiri pe pistă că ştie că îmi e jenă 😛

GNV Oana

Dar trebuie să-i mulţumesc şi Chinezimii sale pentru că mi-a aranjat lansarea la Baia Mare. Să mor dacă am priceput unde, are aşa un nume pompos că n-am reuşit să înţeleg. Dar şi domnului Raţ – aşa s-o scrie? – care mi-a oferit sprijin. Nu ştiu cine e domnul Raţ, dar e de treabă dacă mi-a oferit o mână 😀

Şi acestea fiind spuse, mă duc să dorm ca mai apoi să mă apuc de bagaje. Ce viaţă! 😀

Reclame

Nu veniţi la Piteşti…

2468753022_1c10eeb08c

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

UPDATE 2: REGINELE LA SHAUKI

Decât dacă n-aveţi altă treabă.

 

Aş fi vrut să găsesc o lalea neagră, că doar ştiţi cât s-a chinuit personajul lui Dumas tatăl să o descopere, dar n-am găsit, aşa că vă mulţumiţi şi cu asta.

 

Mâine se deschide Simfonia Lalelelor. Desigur, un mare şi frumos eveniment. Dar, ca la orice deschidere, ai impresia că e revoluţie, în nici un caz o sărbătoare a florilor. Coloane oficiale – acum, na, cum să rămână politicianul pe dinafară – curioşi, gură cască, trafic greu, ce mai, nebunie. O singură dată am fost şi eu la deschidere şi aproape că am fost călcată în picioare. De aceea, v-aş sfătui să aşteptaţi până sâmbătă, că nu fuge Simfonia, şi s-ar putea să aveţi şanse să şi înţelegeţi ceva din ea.

Oricum, oficial e primăvară. În Piteşti aşa ştii că a venit primul anotimp călduros al anului. Anotimpul florilor. Ah, şi să vedeţi ce frumos au înflorit pomii în oraş. Şi liliacul violet. Parcă îţi e mai mare dragul să ieşi din casă.

Cu această ocazie vă anunţ că eu azi am trecut la sanda. Ce bine e să-ţi simţi degetele libere. Ce fericire 😀

Ei bine, vă aştept la Simfonie, dar nu mâine 😛

 

P.S: Mai târziu treceţi pe la Shauki pentru că va posta coperte Reginelor în premieră naţională 😀

UPDATE:

Ştiu cine e criminalul

02

 

 

 

 

 

 

 

Îi ştiu numele, prenumele şi meseria, ba chiar şi motivaţia. Sigur că vorbesc despre „Indicii anatomice”, că doar nu despre cai verzi pe pereţi – mă rog, şi despre asta.

Până acum am doi morţi, două victime, să mă exprim în termeni specifici. Una din victime am găsit-o, şi pot să vă spun că nu arată prea bine. A doua… eh, încă se mai împrumută organe din trupul ei, probabil că asasinul o ţine undeva într-un frigider.

Crina va fi în pericol. Culmea, în loc să se prindă Lala – adică detectiva – roşcata se prinde înainte. Criminalul îşi dă seama şi el că roşcata (elfa) ştie, aşa că… Desigur, nu ştiu exact ce va horărî domnul asasin, probabil că va lua el o decizie.

A, am uitat să vă spun. În tot acest timp, Bogdan e terorizat de mesaje de ameninţare. Culmea e că nimeni nu crede că e într-un pericol real. Aşa să fie? Habar nu am. Oricum, Lala e prea ocupată cu trecutul ei, prezentul e doar o portiţă de scăpare din mrejele trecutului. Ce şi cum se întâmplă? Am o vagă idee, dar nu mizez şi pe ceea ce îşi doresc personajele. Aţi văzut ce nasol e când personajele îşi iau povestea în propriile mâini? Aproape că te simţi folosit. Nu mai înţelegi nici tu nimic. Aşa îmi dau seama că personajele mele doar se folosesc de mine pentru a le spune povestea. Dar eu n-am nici o legătură. Hmm, ciudat. Dar momentan mă complac 😀

Probabil că într-o lună şi jumătate cartea va fi gata. Apoi urmează să fie trecută prin mâna celor doi protagonişti reali. Cu toate că nu o să le dau posibilitatea de-a schimba ceva. Indiferent că le convine ori ba. Apoi, desigur, urmează o surpriză. Ba cred că surpriza o veţi avea înainte de-a termina eu cartea. Şi la Gaudeamus vă aştept cu ea – vorbeam despre carte, desigur.  

No, planul e făcut. Contractul e semnat, mai mult nu pot nici eu.

Ah, da, în iunie voi începe o nouă carte. În sfârşit, la patru mâini. Da, o carte pe care o voi scrie cu Bogdan. Nu, nu vă spun despre ce e vorba, dar o să râdeţi mult, asta vă promit. Până atunci vă mai plictisesc cu „Indicii anatomice” Ei? Hai că nu stau chiar degeaba 🙂

Şi da, Reginele au întârziat un pic. Dar ţinând cont că trebuie să iasă multe cărţi în perioada asta, puţină întârziere nu strică.

Vorbim!

Scris… scrise…

Am terminat cu Reginele I, dar pentru a afla povestea lor citiţi aici.

Acum că m-am liniştit cu reginele, cu întreaga cartea, adică ambele volume, îmi pot continua liniştită povestea poliţistă. Ştiţi voi, cea cu personaje reale: Crina şi Bogdan. Am şi un titlul, cred. Nu ştiu dacă e definitiv, dar, cu siguranţă e un titlu: „Indicii anatomice”. Pentru moment cred că e un titlu bun, dacă îmi vine vreo altă idee pe parcurs, vă spun eu.

Trebuie să vă spun că roşcata a început să se poarte ca un adevărat detectiv în carte. Bogdan încearcă să se înţeleagă cu Iolanda – detectiva, personajul principal ce suferă de agorafobie (agorafobia – teama de spatii largi;). Din păcate nici Crina nu se înţelege prea bine cu Iolanda sau Lala, aşa cum îi spun apropiaţii. Dar rămâne de văzut dacă între cele două personaje feminine se va crea o legătură.

Ei bine, ar trebui să vă spun câte ceva despre Iolanda. Da, Lala este un personaj diferit. Gândiţi-vă doar că voi aţi fi nevoiţi să rezolvaţi o crimă, fără să puteţi ieşi din casă, bazându-vă pe ochii celorlalţi şi pe poveştile lor. Lala, de asemenea, având o viaţă închisă, este o tipă destul de rece, ironică, uneori cu adevărat răutăcioasă. Desigur, personajul trece prin mai multe drame. Drame sufleteşti care o însoţesc încă din primii ani ai copilăriei până în prezent. Fiecare sentiment al personajului principal este plin de încărcătură.

Dacă Iolanda va reuşi sau nu să rezolve atât cazul din pricina căruia a ajuns agorafoba, cât şi cazul prezent, rămâne de văzut. Oricum, greul e pe Crina, cel puţin în ceea ce priveşte cazul recent, aşa că… ei bine, puteţi să citiţi până una alta „Colecţionarul de oase”, asta pentru a înţelege mai bine anumite pasaje din carte.

În cartea asta vor fi multe lucruri reale despre personajele reale, desigur. Numai cei care îi cunosc cu adevărat pe cei doi protagonişti îşi vor da seama, care sunt lucrurile reale şi care sunt cele imaginate. Hehe, da, vor fi chestii cu adevărat explozive 😆 Cred că mulţi dintre cititori vor fi curioşi să-şi dea seama de partea reală. Până la urmă va fi şi amuzant, pentru că voi da naştere multor presupuneri şi bârfe. Mai ales în ceea ce îl priveşte pe Bogdan. Mamă, mamă câte bârfe vor fi şi ce mă voi mai distra.

Şi nu, nu vă voi spune decât pe patul de moarte adevărul. Sau voi lăsa un testament spre publicul larg 😀

Ei, acum să vedem cum acceptă cititorii provocarea… tam, tam. Oh, da, am uita, mă duc la scris. Ciaooo!!!

Un fel de concurs

Oameni mari şi mici, şi mici şi mari, ba chiar şi potriviţi. Mi-a trăznit aşa că nu mă puteţi opri. Când îmi vine o trăsnaie, nici de sus nu se mai poate împotrivi. Nu că m-aş fi gândit mult, pentru că, aşa cum ştiţi şi voi, n-am nevoie decât de un neuron pentru a-mi exploda tot capul.

Şi iată la ce m-am gândit.

Primi trei care trimit o recenzie a unei cărţi de la Tritonic pe adresa: oanastoicamujea@yahoo.com, vor primi o carte de la aceeaşi editură. Cărţile le puteţi vedea mai jos, una cu autograf 😉 Recenziile vor fi publicate şi aici, dar şi pe siteul reginelor. Ei? Se bagă cineva? Vă dau cărţi gratis. Ce, e ici de colea? Da, bine, recunosc, am dublu exemplar că altfel nu m-aş fi îndurat, şi e păcat să le dau cuiva care nu şi le doreşte cu adevărat. Aşa că îmbinăm utilul cu plăcutul. Aştept 😉

sotiacalatorului_niffenegg 

Sau o puteti cumpara de aici

orasul

Se poate comanda.

oana 

 Se poate comanda

Mă amuz şi eu, dar până la un punct

De câte ori să spun că pe blogul ăsta doar eu jignesc? Parcă aş vorbi pentru corbi, şi, cumva, sunt sigură că şi ăia ar fi mai receptivi. Horia nu e nici pe departe omul negru al acestui blog. O să fie când spun eu, nu voi. Silviu, s-a înţeles? Dacă un om nu e în asentimentul meu, asta nu înseamnă că nu e om. Atâta timp cât îşi exprimă părerea într-un mod civilizat, de ce tot încercaţi voi să o faceţi să pară necivilizată.

A înnebunit lumea de Crăciun. Să mor dacă nu. Începând de la patimile pe care le-a creat recenzia lui Asipoiu, până la a vă lua de gât între voi, cu toate că eu n-am dat semnalul de „bătaie în noroi”. Pentru cei care vor să mă jignească, încă o pot face pe Cititor Sf, acolo e chiar amuzant, dar aici nu aveţi dreptul să vă amuzaţi, poate pe seama mea, dacă am eu chef, dar nu pe seama celor ce îşi expun părerile. Îi înjur eu dacă consider că e cazul. Ştiu şi eu să o fac.

Cât despre neciopliţi, tot acolo unde v-am spus îi găsiţi. Dacă tot nu aveţi pe cine vă revărsa durerile, mai sunt şi frustraţi pe lume care au o problemă cu mine.

Bebe, da, cu mine au o problemă, iar eu am o mare îndoială că acei comentatori s-ar numi aşa cum spun. Eu zic că e unul şi acelaşi, iar după stil îl cheamă Bodnărescu. Un om cu multe frustrări. Şi a învăţat el de-a lungul timpului că şi le poate vărsa pe mine. Lucru care nu mă deranjează deloc. Că doar nu bag în seamă orice frustrat după stradă. Aşa că nici o problemă.

Vreau să-i mai rog ceva pe cititorii mei. Nu vă mai daţi cu părerea vis-a-vis de recenzie, pentru că păreţi la fel de needucaţi ca şi cei (cel), care îmi atribuie diverse adjective, comparaţii etc. Nu e un război, fraţilor. Chiar nu ne putem abţine de la răutăcisme? Fiecare are dreptul la părere. Iar voi vă răzbunaţi pe autorul recenziei de parcă ar fi de vină că nu îi place. Mi-am spus eu părerea vis-a-vis de recenzie pe blogul reginelor. Acum gata, nu o să ne luăm de gât. Bine, se poate crea şi un războiu în blogosferă, ceea ce, dacă stau bine să mă gândesc, ar duce la ceva vânzări record 😀 Nu am să vă mint, am încercat să văd cum aş putea folosi chestia asta în favoarea mea. Şi câteva idei chiar mi-au ieşit. Dar nu am să o fac, tocmai datorită patimilor ăstora. Pentru că nu ştiţi să vă ţineţi supărările în frâu. Nu puteţi lua exemplu şi voi de la Bebe şi de la Cella? Ei au răspuns frumos, fără patimi, fără dureri şi au înţeles esenţialul. GATA!

Putem spune STOP? Aici e valabil şi pentru Silviu – care şi-a şters blogul –, dar şi pentru cei ce colindă recenzia şi îi mănâncă sub limbă. Lăsaţi-i pe ăia cu frustrări să urle. Voi citiţi şi nu mai băgaţi totul în seamă. În lume se întâmplă lucruri mai rele decât o recenzie nefavorbailă. DA?!

Motive de critică

51446fantasy-wired-skull-posters

 

Cu al meu top zece nu v-am convins. Cică alea nu sunt cărţi. Aşa că o să le fac pachet şi o să le arunc. O să mă reîntorc, spăşită, la „Regele Lear”, „Divina comedie”, poate, de ce nu „La ţigănci”, poate aşa snobismul din literatură se întipăreşte şi pe blogul meu. De ce nu, dau un search pe google şi vă spun şi alte cărţi. Din alea cu titluri interesante. Oh, cum să uit eu „Crimă şi pedeapsă”. Ideea e să îi citesc tot pe ăia morţi, că ăia vii încă sunt pe pământ. Bun, deci asta nu, ailaltă nu. Nici măcar cu bradul nu v-am convins prea mult. De „Regine” ce să mai zic? Păi, ar fi două posibilităţi: să mă las de „meserie” sau să încerc să enervez şi mai mult.

Dintr-un sadism autoindus – oh, nu vă amăgiţi, nu aveţi nici un merit, aşa mă distrez eu cu mine – am decis să vă enervez în continuare.

Mna, ghinionul vostru, am contract şi pentru partea a doua a Reginelor, că de apoi Tritonicul va decide că mai bine stau acasă şi vând gogoşi, asta este. Nu o să mă împuşc.

Aşa că să începem cu motive de critică:

 

Ăăă… da, încă nu m-am hotărât asupra titlului.

 

Trec îşi frământa mâinile cărnoase. Pentru prima oară în mulţi ani, îşi lăsă aripile libere. Îi îmbătrâniseră, iar penele i se scurgeau acum, la fel cum i se scurgeau şi zilele. Era printre ultimii preoţi ai lui Poisedon, iar şanse erau prea puţine pentru a-şi găsi un înlocuitor demn de încredere. Până nici vulturanii nu mai credeau cu adevărat în zeul peşte, iar el obosise să le tot citească din cărţile vechi. Iluminarea nu venea aşa, pentru oricine, dacă nici el nu ştia, atunci cine să mai ştie cu adevărat. Când Belew dădu buzna peste el, ştiu că e ceva cu adevărat important. Dar nu era destul de convins că mai poate duce această luptă.

Luptase prea mult pentru ai ţine uniţi pe Orăşeni, iar acum simţea că începe să piardă. Cei mai mulţi nici nu doriseră să audă de Lumea Nouă, le era teamă de ea. Necunoscutul îi speria, aşa cum era şi normal, dar mai erau şi alţii, cum ar fi băiatul-corb, ce îşi dorea cu ardoare să pornească pe urmele mamei lui. Erau dorinţe normale, iar Trec le înţelegea. El însuşi trecuse dincolo pentru a-şi înfrâna curiozitatea. Nu putea spune nici acum că era satisfăcut pe de-a întregul de ceea ce văzuse, dar, cel puţin, îşi potolise setea de-a şti. O condusese pe Cresa dincolo de ape, până acolo unde oraşele cu clădirile lor ciudate îi întâmpinaseră. Apoi ea şi-a luat zborul şi nu s-a mai întors. Nu ştia ce s-a întâmplat cu ea, şi nici nu era sigur că-şi doreşte să afle.

Belew îl privea cu o oarecare răceală. Mâinile lui, lipite de aripile mari, tinere şi impunătoare, se mişcau haotic. Ciocul lung şi gros i se închidea şi i se deschidea, dar nu scotea, cu adevărat, nici un sunet. Trec ştia ce înseamnă asta. Îl cunoştea pe Belew de prea mult timp pentru a nu-şi da seama. Se aşeză lângă el şi oftă.

– Ce s-a întâmplat?

Belew croncăni ceva inteligibil. Apoi oftă şi dintr-o dată scoase un sunet lung şi aspru.

– Prea muuulte…

– Ai stat prea mult acolo, printre oameni, Belew, ţi-am spus că, din când în când, ar trebui să mai trimitem şi pe altcineva. Ţi-am spus, locul acela te face să înnebuneşti.

Belew strânse pumnii făcându-şi aripile să fâlfâie uşor.

– A intrat aici…

Se opri, mai mult pentru a fi sigur de efectul produs. Trec mări ochii, iar carnea bătrână începu să-i tremure.

– Zed?

Belew aprobă din priviri.

– Pe toţi zeii, ţipă Trec, ridicându-se în picioare şi fâlfâind nervos din aripi. Am crezut că-l ţii sub observaţie.

Belew păli. Oricât de negru i-ar fi fost tenul, acum era de-a dreptul galben.

– Zed nu era un prost…

– Era?! ţipă Trec exasperat. Ce ai făcut Belew?

Belew începu să-şi fâlfâie aripile. Se ridică şi începu să se plimbe în jurul băncii.

– Trebuia, Trec! Trebuia! A furat „Talpa lui Org”.

Trec simţi un fior străpungându-i trupul. O transpiraţie rece îi căzu pe şira spinării printre aripi.

– Poseidon să ne apere. Belew, ar trebui să te pedepsesc pentru că ai ridicat mâna împotriva unui om, dar, până una alta, trebuie recuperat manuscrisul, dacă îl descifrează cineva, suntem pierduţi.

 

*

Am închis şi am deschis gura de câteva ori. Nu, nu voiam să vorbesc, ci doar să trag aer în piept. Însă, în mod anormal, aerul nu voia să-mi pătrundă în plămâni. Cred că ochii mi se lipiseră de geamul acela. Globii mei oculari nu mai puteau fi distraşi sub nici o formă. Nici de ar fi explodat o bombă lângă mine, nu m-ar mai fi putut mişca. O simţeam pe Daleea respirând în spatele meu, dar nu îmi păsa.

Nu ştiu ce am văzut mai întâi, dar presupun că picioarele maronii, atât de fine şi de lungi, ce continuau cu acel corp perfect şi cu chipul şi mai perfect. Ochii aceia negri, ca două scântei în lumină. Apoi, de parcă un demon s-ar fi ridicat din mormânt, i-am zărit aripile ce i se desprindeau din spate. Lungi, puternice, mari şi negre. Spaţiul în care era închisă era destul de mare. Nu era încătuşată, dar nici nu părea a-şi dori să mişte. Stătea perfect dreaptă, ca o statuie. Doar sânii perfect rotunzi şi goi îi trădau respiraţia. Ne privea cu ură şi mânie. Automat mi-am trecut privirea asupra mânilor ei. Mi se părea aproape ireal ca o fiinţă de felul acela să deţină şi mâini. Mâini ce nu îi erau lipite de aripi, aşa cum mi-aş fi închipuit eu. Avea palme fine şi unghii umane. Mult prea umane pentru a fi putut zgâria un corp.

– Ce e? am reuşit să îngân după o eternitate.

Daleea se apropie de geam.

– Aş zice că e jumătate om, jumătate corb.

– Dumnezeule, am murmurat din nou. I-aţi făcut teste?

Ea a tras aer în piept.

– Ah, deci ajungem acolo unde nu te interesa.

Nu am reuşit să-i răspund, pentru că încă nu eram pregătit să mi-o scot din raza vizuală. Nu ştiu de ce, dar în inima mea s-a produs ceva. Era cea mai frumoasă creatură pe care o văzusem vreodată.

– Toate analizele, spuse Daleea, prezintă un om normal. Dar radiografiile… făcu o pauză, o privi şi continuă, arată o structură osoasă bizară. Oase ce-i cresc din plămâni, fără să-i perforeze, şi, se pare că tot acea structuă îi susţine şi aripile.

– Poate zbura?

Daleea mângâie fereastra.

– Da, poate. Aripile sunt suficient de puternice.

– Crezi că e vorba de un experiment?

– Mă îndoiesc, mi-o tăie ea aspru. Aş fi ştiut. Oricum, pentru a nu îţi face griji, am întrebat peste tot. Nimeni nu ştie nimic despre un asemenea experiment. Dacă ar fi fost, tot ar fi scăpat pe undeva.

Ea mi-a atras privirea. Daleea încă vorbea, dar nu o mai auzeam. Femeia-pasăre mă privea în ochi, iar în ei am simţit o mare tristeţe. Un fel de jale. Părea că sufletul i se sfâşie, iar eu, cumva, aş fi vrut să îi alin durerea.

– Nu poate sparge…

– Nu, spuse sigură pe ea Daleea.

– Ai încercat să comunici cu ea?

Daleea dădu uşor din cap.

– Da, sunt sigură că mă înţelege, dar nu vrea să scoată nici un sunet.

Paşii mei s-au îndreptat uşor spre închisoarea transparentă. Respiraţia ei deveni mai rapidă, mai abruptă. Sânii ca două mere i se mişcau rapid, de parcă atunci îşi recăpătase suflul. Iar în noada gâtului îi vedeam nervozitatea sporită.

– Nu putea să fie cineva ca ea, i-am spus Daleei. Priveşte-i mâinile.

– M-am gândit la asta, dar dacă nu sunt toţi la fel, dacă unii dintre ei au gheare?

Era o posibilitate, desigur, dar, dintr-un motiv pe care nu mi-l explicam, nu credeam asta.

– De ce nu îi daţi drumul?

Am simţit privirea ucigătoare a agentului FBI, năpustită asupra mea.

– Ai înnebunit?

Ce-aş fi putut răspunde? Poate că m-am îndrăgostit. Dintr-o dată m-am simţit penibil, şi totuşi, nu o puteam lăsa acolo.

Mi-am luat privirea de la ea. Atunci s-a mişcat brusc şi s-a lipit palma de geam. Daleea privi nervoasă.

– N-a mai făcut aşa ceva niciodată.

Nu o puteam asculta pe Daleea. Mâna mea s-a întins automat spre a femeii-corb, iar palmele ni s-au lipit prin fereastră. Poate că totul a fost doar o senzaţie, dar am fost sigur că îi pot simţi căldura.

– Nu îi e frig?

– „Adăposturile” sunt încălzite, mi-a răspuns Daleea cu jumătate de glas. Vrack, îndepărtează-te, încearcă să te manipuleze.

Nu o puteam asculta, dar nici nu puteam să nu îi iau sfatul în serios. Abia când am văzut cutia de metal căzând din tavan peste geam, m-am îndepărtat.

– Mai ai câte ceva de văzut, îmi spuse ea, recăpătându-şi, dintr-o dată, glasul.