Un suflet

M-am gândit mult dacă să scriu sau nu despre asta. Atunci era prea recent, acum e mai bine, dar, în sufletul meu, tot prea recent este. V-am povestit despre Rex, căţelul blocului cel bolnav. Un căţel de milioane. L-am dus la doctor, i-am făcut perfuzii, una, alta, începuse să-şi revină, dar eu tocmai plecam la bulgari. Nu puteam lăsa câinele afară fără îngrijiri medicale, aşa că am vorbit la biobază să îi facă analizele şi să-l ţină internat până mă întorc. I-am lăsat maşina unui prieten, pentru că nu oricine vrea să-şi murdărească maşina şi să-i pută a câine. Aşa că l-am rugat pe prietenul meu să ia câinele şi să-l ducă la medic, să-l interneze. Zis şi făcut. Eu am plecat pe drumul meu, câinele pe drumul lui.

Am sunat sâmbătă, era la ecograf. Am sunat duminică, era la perfuzii. Luni nu am mai sunat, mi s-a spus că voi fi sunată dacă e vreo schimbare. Apoi, marţi dimineaţă mă sună dadaca lui Piţi.

„Te-am sunat să-ţi spun că Rex a murit”.

Mi-a stat inima în loc. Abia muşcasem dintr-o bucată de pepene. Mi-a rămas în gât, s-a topit prea încet, cu ghionturi.

„Merci că m-ai pregătit”, m-am răţoit eu. „Puteai să îmi spui şi tu mai pe ocolite”.

Ea a înghiţit în sec la rândul ei.

„Dar Piţi e bine”.

Îmi ţiuiau urechile, nu mai auzeam bine. Apoi, lovitura de graţie:

„A fost otrăvit”.

Lumea mea s-a năruit. Era cel mai bun prieten al meu. Înţelegea tot ce îi spuneam. Îmi cunoştea maşina de departe şi ieşea în întâmpinarea mea. Dacă plecam la pas prin cartier, venea după mine, oriunde. Mă apăra de oricine.

Sufletul meu s-a rupt în două atunci. I-am spus lui X, apoi, grăbită, m-ar retras în cameră să îmi iau costumul de baie, dar, de fapt, aveam nevoie să-l plâng.

Am făcut tot ce e omeneşte posibil pentru a-l salva. M-am şi rugat pentru el, cu toate că nu ştiu dacă e bine să te rogi pentru câini, dar el era ca un om pentru mine, era pata aia de bucurie de care aveam nevoie când veneam acasă. A fost singurul care m-a acceptat aşa cum sunt, cu bune, cu rele, cu crezurile şi necrezurile mele. Pentru el nu conta cum sunt, conta doar că sunt. Îi urăsc pe cei care l-au otrăvit. Nu le mai doresc nimic. Aş fi prea dură sau, poate, aş cădea în acelaşi păcat dacă le-aş zice vorbe de ocară. Nu ştiu, dar ştiu cert că Rex îmi lipseşte în fiecare zi când mă întorc acasă. Ştiu că nu mai am cu cine vorbi. Piţi nu se uită în ochii mei. Nu mă înţelege, cu Rex era altceva. Dar s-a dus. S-a dus din răutatea şi invidia oamenilor. De asta îmi pare cel mai rău.

Inainte de plecare

Cella mi-a amintit de surpriză. Ei bine, da, pentru voi nu va fi una, dar pentru cumnaţii mei zău că a fost. Nepoata mea e creaţă şi îşi urăşte părul. Face tot felul de nebunii pentru a-l avea cât mai drept. I-am cumpărat şi placă, dar aia nu e bună, arde părul. Aşa că muma-sa nu o lasă să se facă atât de des cât ar vrea ea. Normal. Nici eu nu aş lăsa-o. Dar, gândindu-mă că mergem împreună în concediu şi că nepoata mea e foarte cochetă – dracu’ ştie cum de-a ajuns să semene cu mine – ei bine, am decis să o duc la coafor. I-am făcut şuviţe, nu, nu vă speriaţi, nu sunt prea evidente, totuşi începe şcoala şi i-am îndreptat părul. Apoi, ca să nu zică copilul că l-am făcut frumos degeaba, am dus-o la Mall, unde eu am ras o cafea, iar ea a băut un Pepsi. De la Mall, s-a dus acasă cu Xreder. Că na, aşa a fost să fie. Eu m-am dus singurică… ăăă… nu chiar acasă 😛 Ei bine, cumnatul meu a avut o reacţie destul de drăguţă. Sunându-mă: „Pizda mă-tii şi a întregului tău neam”. 😆 Cumnată-mea mă întreaba: „A, mai ai curaj să îmi răspunzi?”. Hmm, dar, desigur, le-a plăcut ambilor. Mă rog, că dacă nu le plăcea lor, muream eu, ce să-ţi spun. Una peste alta, nepoţica mea a avut zi grea azi. Să stai trei ore pe un scaun nu e uşor. Păi nu?

 

Partea a doua sună aşa: Rex, v-am spus eu de el, căţelul din faţa blocului, mare şi agresiv. Sufletul meu. E bolnav. După una bună, vine una rea. L-am dus la doctor. Are probleme la plămâni. Mă prăpădesc de mila lui. Îmi vine să-l jelesc non-stop. I-am făcut perfuzie şi vreo cinci injecţii. E cca drogat. Vreau sfaturi. Poate ştiţi vreun tratament băbesc care să dea rezultate. Orice, orice ar fi de folos. Nu mai vreau să-l duc la bază. Vreau să se facă bine. Îl ador pe Rex, e un suflet şi cred că dacă el moare, mă duc şi eu.

 

Ei, bine, vine şi treiul. Da. Mâine ştiţi şi voi, bagaje, extraveral pisicii care a înnebunit şi plecat la bulgari. Cu sufletul îndoit: Rex, Piţi… ufff. Parcă nici nu îmi mai vine să plec. Am aşa un nod în stomac, mai ales când mă gândesc la Rex. Dar sper să fie bine. Vecina de la patru se îngrijeşte de el. Sper.

Aşadar, de plecat tot plec. Fără pisoi. Cu bagaj o groază, că eu aşa plec, cu toate alea după mine. De, ce să fac, sunt nebună, dar sunt un geniu. O să-i las lui Vania câteva materiale. Cu toate că mai are din Sărutul Morţii. Vania, eu zic să mergi cu Sărutul mai departe. Cât o mai fi, apoi, îi trimit eu de acolo. Nu cred că mai am timp mâine, dar să vedem, poate las mai multe materiale. Unul pentru fiecare zi. Cella şi Crina, chiar dacă Vania e cu parola, am nevoie de voi să fiţi acolo, pe blog, gata de sărit la beregată. Voi ştiţi cel mai bine să întreţineţi atmosfera. Oricum, o să mai auziţi şi de mine din când în când, sper că cel puţin o dată pe zi.

Cum cadouri văd că nu vreţi, ce să mai zic eu? A, desigur, să nu uităm. Chiar nu trebuie să o facem. A fost ziua Corei, aşa că să-i urăm cu toţii: La mulţi ani! Cerul vieţii să rămână mereu senin şi plin de speranţe! Tot ce îţi doreşti Cora!

Şi cu asta, mă îndrept spre pat. Mâine voi fi un zombie 😀

UPDATE:

Naşa eu 😛