Arhive pe etichete: Roman
Cum să-ți fie dor de cineva pe care nici nu-l cunoști?
Știu, e o chestie ciudată. Nu știu dacă vi s-a întâmplat vreodată. Așa, să-ți fie dor de o iluzie. De o nălucă. De un om pe care l-ai văzut doar o dată în viață, tangențial. Dar totuși să știi că el face parte din tine, că ar trebui să fie acolo unde ești tu. Nu știu dacă e o fantezie scriitoricească sau o realitate fantastică. Dar, undeva, în mine, există acest dor. Ciudat.
Așa că mai bine vorbim despre cărți. V-am spus deja despre noua colecție de polițiste marca Evenimentul Zilei. O colecție la care țin foarte mult. Ziarul împreună cu cartea costă doar 3,9 lei. Nu, nu e o carte de 20 pagini așa cum s-a vehiculat. Cărțile au între o sută și o sută zece pagini. Sunt cărți ușor de citit. În autobuz, în trafic – în cazul în care stați blocați, în metrou, pe sub birou când nu aveți de lucru etc.
„Cacealmaua”, dacă nu s-a vândut deja, încă o mai puteți găsi până pe 23 luna aceasta. Apoi apare următoarea. Dacă vreți să știți despre ce e vorba citiți descrierea scurtă de pe coperta patru a primei.
Ce să zic? Dorurile rămân, chiar dacă sunt doar închipuiri ale sufletului, dar cărțile sunt reale.
Fără noimă.
Sau cu ce mă mai ocup. Scriu. Scriu ceva ce voi o să citiți în curând. Eu scriu ca nebuna pentru că sunt în contra timp. Eu cu mine și cu ei. Ciudat de explicat când nu poți explica. Ce, cum și unde veți afla la momentul potrivit. Și nu aveți prea mult de așteptat, de asta puteți fi siguri.
Despre noile personaje
Laurențiu și Simona sau Simona și Laurențiu au început ancheta. Ea ziaristă, el un fost polițist actual detectiv particular bețiv și cu ceva probleme de personalitate. Cum vor rezolva cazul? N-am idee, dar am impresia că se plac doar așa de complezență. Om vedea ce-o ieși. Asta dacă nu le-o ia poliția înainte.
Se citeşte şi se scrie
Poate mă credeţi ori ba, dar puteţi şi da şi ba, dar eu nu mai pot lăsa cartea asta din mână. Adică aia de mai jos. Nu, nu e neapărat un SF, e mai mult o poveste despre acceptare, despre a înţelege lumea în care trăieşti şi de-a descoperi cum poţi trăi alături de cel ce ţi-a invadat lumea. Foarte mişto până la pagina 300, dar mai am vreo 400. Shit 😀
Nea Costache a reuşit. Cum ce? Să termine romanul. Acum trebuie să-l publicăm, e musai. Încă mai aveţi o săptămână să-l citiţi pe blogul personal al scriitorului. Apoi îl şterge, pentru că aşa e corect. Aşa că daţi fuga şi citiţi.
Nu e scriitor, dar e mogul şi pune o mie de euro la bătaie. Fiind unul dintre cei mai răi mogului de pe planetă (am aflat că tot el i-a plătit şi pe ăia din afară să scrie prin ziarele alea de fiţe 😀 ) eu vă îndemn să vă duceţi să-i luaţi banii. Eu n-am chef de bani 😀 Vă las pe voi şi vă urez succes.
Şi cam atât pentru azi. Am treabă, aşa că… sttt!
Cartea de blog I – LUMEA PIERDUTĂ
Oana Stoica-Mujea
PRIMA PARTE
MANUSCRISE DEMONICE
PROLOG
Bărbatul îşi încheie haina şi, cu ambele mâini, se ţinu strâns de stomac. Privea în stânga şi-n dreapta spre blocurile întunecate ale căror acoperişuri se ridicau dincolo de umbre şi nori. Vântul şi întunericul îi îngheţau venele şi sufletul. Din când în când privea în urmă, părându-i că aude paşi sau fâlfâit de aripi. Strânse şi mai tare haina, iar degetele păreau că-i intră cu totul în materialul gros. Umbre negre se poticneau la pasul său, doar rar lăsând loc vreunui ochi de lumină. Cerul se întuneca tot mai rău, iar pasul său începu să calce cu mai multă băgare de seamă. Ochii bărbatului erau peste tot, iar urechile auzeau şi ce nu trebuia să audă.
Se strecură pe o străduţă întunecată şi strâmtă. Umbrele blocurilor înalte făceau întunericul să pară şi mai aprig. Privi în stânga şi-n dreapta, apoi ascultă, aşa cum o pisică ascultă respiraţia şoarecelui. Îşi şterse broboanele reci de transpiraţie, apoi, cu degetele tremurânde, îşi desfăcu haina. Privi încă o dată în toate direcţiile înainte de-a se hotărî să scoată manuscrisul prins în piele roşie şi să-l vâre într-un loc din perete. Se lăsă greu pe cărămida rece şi începu să râdă.
– Bătrân nerod, îşi spuse sie, privirea îţi joacă feste, în timp ce auzul nu îţi spune nimic.
Privea spre cer, iar ochii îi relevau o formă inumană, cu aripi lungi, ce păreau să se întindă pe mile depărtare şi un chip demonic ce-i rânjea. Inima îi bătea aiurea, dar creierul lui refuza să creadă că există aşa ceva. Râse iar, isteric. Nu, nu credea, cu toate că ghearele imense ale creaturii se apropiau de el şi luceau sinistru în întuneric. Râsul său deveni tot mai alert şi mai îngâtuit. Când ghearele i se înfipseră în jugulară, scuipă sânge, apoi urlă. Un vagabond ieşi din ascunzătoare, privi spre creatură şi o luă la fugă ţipând cât îl ţineau plămânii. Creatura privi spre pipernicitul ce alerga, dar, cel pe care-l avea în mâini, i se părea mai important.
– Cui ai mai spus?
Bărbatul se înecă cu propriul sânge, scuipă şi încercă să îngâne ceva, dar era prea târziu, simţi cum viaţa i se scurge în mâinile duşmanului. Ochii i se măriră şi aproape că îi ieşiră din cap. Creatura îl scutură de câteva ori.
– Vorbeşte, neghiobule. Vorbeşte!
Abia târziu îşi dădu seama că omul nu mai e în viaţă. Cu disperare îşi luă zborul, în mintea lui născându-se un singur lucru: moarte oricui ştia.
UMBRA CORBULUI
Brâul muntos se ridica împrejurul coastelor. Câmpia întinsă, de departe, se vedea ca o sferă magică, învăluită în razele roşiatice ale soarelui. Dimineaţa îl prinsese în munţi, departe de ai săi. De multe ori se întâmpla aşa. Uneori pleca cu lunile, departe de civilizaţie, acolo unde corbii se ridicau şi făceau rotocoale în aer, întinzându-şi aripile întunecate şi umbrind pământul. Corbii deveniseră o pasiune de-a lungul timpului. Se născuse înconjurat de corbi, iar în copilărie îl speriaseră. Se obişnuise greu cu prezenţa lor permanentă. În cele din urmă fu de acord că fiecare îşi cară piatra.
În timp, munţii şi corbii devniră unicii lui prieteni. Oraşul-cetate era destul de aglomerat, nimeni nu mai avea timp de nimeni, iar el tânjea după atenţia cuiva. Şi apoi, cine să-l înţeleagă dacă nu corbii care îi fuseseră moaşe, dar, în acelaşi timp, făceau parte şi din trupul şi mintea lui.
Băiatul se ridică după piatra ce se iţiea spre cer. Crestătura ei luci straniu în lumina dimineţii. Jol privi spre câmpie. Viaţa reîncepuse în cetate, la fel de agitată şi de grăbită ca de obicei. Jol nu putea înţelege ce se întâmplă. Nimeni nu părăsise niciodată Oraşul, iar cei ce o făcuseră nu se mai întorseseră vreodată. Până nici vulturanii nu aveau curaj să treacă peste vârfurile îngheţate ale munţilor, iar ei nu se temeau aproape de nimic. Privi cu jind spre vârfurile îndepărtate. Bărbi albe de zăpadă se întrezăreau. Acolo nici un suflet nu sălăşluia, asta dacă nu-l punea la socoteală pe Neol, ultimul dragon rămas în Oraşul-cetate. Ceilalţi muriseră. Majoritatea întâmpinaseră bătrâneţea, alţii fuseseră ucişi, se spune, pe când încercau să treacă dincolo de munţi, pentru a vedea Lumea Nouă şi a aduce veşti. Jol nu îi văzuse pe ceilalţi niciodată, doar pe Neol îl cunoştea. Uneori, atunci când dragonul ieşea la scăldat, se întâlneau şi vorbeau despre ceilalţi. Neol nu le spunea niciodată pe nume, iar Jol îşi dăduse seama că era mult prea dureros pentru el să se trezească singur în cuibul dragonilor.
Soarele se ridică argintiu desupra lui, pierzându-şi roşeaţa şi lăsând raze călduţe să-i mângâie trupul. Zborul corbilor se termină şi, cu toţii, se aşezară tăcuţi lângă el.
– Ne întoarcem în Oraş, le strigă el corbilor. Iar glasul lui păru să atingă fiecare pană a fiecărui corb.
Jol porni agale pe stâncile ce se îmbulzeau arătându-şi colţii periculoşi. Dar el cunoştea fiecare piatră, fiecare fir de iarbă, şi fiecare fir de praf ce se ridica de dimineaţă şi până târziu în noapte. Era plecat de mai bine de douăzeci de zile şi nimeni nu pornise încă în căutarea lui. Mama Sarah îl mustrase la început, atunci când dispărea mai mult de trei zile, apoi se obişnui şi nu mai spuse nimic. Dar toate astea îl făceau să se simtă singur. Cel puţin, odinioară, ştia că cineva se gândeşte la el. Acum nu mai avea decât corbii.
Mergea încet, fără tragere de inimă, cu corbii roind în jurul lui. Dădu uşor într-o piatră aruncând-o la o oarecare distanţă, apoi mormăi în barbă:
– Aş fi vrut să o pot găsi pe mama.
„Şi-a luat zborul”, îi spuseră corbii într-un glas.
– Mda, mormăi Jol.
Auzise povestea de zeci de ori, dar încă nu-i venea să creadă. Mama Sarah îi spusese că mama lui fusese singura femeie-corb din Oraş. Nu se mai născuse nimeni ca ea. Frumuseţea ei era neasemuită. Indiferent de ce rasă erau ceilalţi bărbaţi, roiau în jurul ei. Avea aripi mari, negre, ce străluceau în razele soarelui şi se argintau pe timp de iarnă. Semăna cu el la chip: brunetă, cu ochi negri şi pielea creolă. Era înaltă, aşa ca brazii, şi slabă ca o stinghie, dar aici nu o putea lua în serios pe Mama Sarah, ei şi un urs i se părea mult prea slab. La rândul lor, corbii, atunci când începuse să le audă glasul, îi spuseseră că mama lui a trecut peste piscurile albe de mult prea multe ori, iar Lumea Nouă a învins-o.
O întrebase pe Mama Sarah despre asta, dar bătrâna îi garantase că totul făcea parte din imaginaţia Orăşenilor. El nu îi spuse nimic despre corbi, aşa că încercase să o descoasă în continuare:
– Şi tatăl meu? o întrebă pe bătrână, în timp ce aceasta se chinuia cu o capră bălţată. El cum a fost?
Şi-o amintea şi acum ridicând privirea. Capra încercă să-i scape din mâini, iar ea îşi puse mâinile mari şi păroase în jurul coarnelor trăgând-o cu putere.
– Numai zeii ştiu cum arăta tatăl tău. Frumuseţea Cresei era atât de orbitoare, încât… Nu pot să-mi explic, chiar nu pot. Nu era o fată proastă. Dar într-o zi a venit acasă însărcinată. Bunicul tău a murit de inimă rea la câteva zile după auzirea veştii. Bine că bunica ta a trecut apele întunecate cu ceva vreme în urmă, altfel şi-ar fi ars sufletul pe barca lui Charon.
– Şi n-a spus niciodată nimic despre el? se mirase Jol.
– De când a rămas însărcinată şi până te-a adus pe lume, nu a mai vorbit cu nimeni. Nu îmi dau seama dacă era durerea de-a nu-l avea pe el lângă ea, sau încăpăţânarea ce o caracteriza. Apoi, la patru luni după ce ai venit pe lume, şi-a luat zborul şi nu s-a mai întors.
Jol nu se gândise atunci că ea, Cresa, nu l-a dorit, dar acum, în ultimul timp, în liniştea ce i-o ofereau munţii, ideea aceasta se încolţea tot mai mult în mintea sa.
Corbii porniră înainte spre casa construită din zeci de poliţe. Totul părea un mare joc al scândurilor. Orăşenii întoarseră capul curioşi, dar, văzându-l, îşi reluară treburile zilnice de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Corbii îşi făcură loc pe poliţele ce se ridicau puţin deasupra acoperişului, iar Jol intră pe uşa întredeschisă.
În casă era linişte şi răcoare. Feolii nu se treziseră încă, nu că s-ar fi aşteptat la asta. Se ştia că feolii sunt cei mai puturoşi din Oraş. Cele două pisici negre se întindeau agale pe poliţa mare din faţa sa. Întreaga casă era o arcuire de poliţe, dulăpioare şi lucruri asemănătoare. Doar bucătăria arăta într-un fel deosebit. Jol se duse încet spre bucătărie. Cotrobăi prin dulapuri şi apucă un colţ de pâine şi un pahar cu lapte. Amintirile îl copleşiră. Şi-o amintea pe Mama Sarah stând în mijlocul încăperii, pe poliţa cea mare ce îi era destinată, şi povestindu-le celor doi mici feoli şi lui, despre cavalerii dragonilor de demult.
– Mama Sarah, o întrebase Jol într-o zi, chiar au existat cavalerii dragonilor, că Neol nu îşi aminteşte să-l fi călărit cineva vreodată.
Mama Sarah îşi dusese degetele bontoace, cu unghii ascuţie, spre mustăţile lungi, pisiceşti şi râse:
– Neol s-a născut în Oraş. Dar, odinioară, oraşul nostru a făcut parte dintr-o lume mare. Existau multe alte oraşe învecinate nouă, şi fiecare avea propriul nume. Până şi Oraşul a avut un nume, dar el s-a pierdut odată cu moartea vrăjitoarelor şi naşterea vrăjitorilor. Toţi au spus atunci că bărbaţii cu robe au adus blestemul asupra noastră, unde mai pui că celelalte oraşe, lumea întreagă, au dispărut. Şi doar noi am mai rămas. Se spune că dincolo de munţi, de creste, s-a clădit Lumea Nouă, dar nu e încă pregătită să ne primească, aşa cum nici noi nu suntem pregătiţi s-o întâmpinăm. Atunci, pe vremea aceea, da, au existat cavalerii dragonilor. Şi or mai exista încă, dar dincolo de aceste stânci.
– Dar, Mama Sarah, dăduse el înainte, nimeni din Lumea Nouă nu a venit aici?
Ea zâmbise.
– Sigur că a venit. O femeie cu un prunc. Femeia a murit la scurt timp, dar pruncul a supravieţuit, iar oamenii sunt urmaşii lui.
Fusese mulţumit atunci de răspunsuri, dar pe măsură ce crescuse, toate astea nu-l mai mulţumeau. Se gândea adesea că şi el putea fi urmaşul unui om, pentru că nu avea aripi aşa cum avusese mama lui, iar tatăl, de ar fi fost om…
– Ai venit, se auzi strigătul strident al Fleei.
Mica feolă îi sări în braţe începând să toarcă drăgăstos. Fleea era scundă pentru o feolă. Avea doisprezece primăveri, iar Mama Sarah îşi făcea griji în privinţa ei. Mustăţile i se conturaseră abia pe chip, în schimb, mâinile mici şi subţiri îi erau acoperite de blană la baza palmei, aşa cum era şi normal. Chiar şi ghearele îi crescuseră, dar încă nu se înălţase şi nici nu avea un echilibru foarte bun, aşa cum au oamenii-pisici în mod normal.
– M-am întors, îi şopti Jol, lăsând-o uşor pe podea.
– Ai încercat să treci munţii?
Jol o privi năuc.
– De unde ţi-a venit ideea asta?
– Mama spune că o vei face până la urmă, spune că vede asta în ochii tăi.
– Mama Sarah se înşeală, o repezi Jol. Nici măcar nu mi-a trecut prin cap.
– Păcat, spuse micuţa dezamăgită. Dar dacă îţi vine vreodată o asemenea idee, ar fi mai bine să te consulţi cu mine. S-ar putea să te pot ajuta.
Jol o privi ca trăznit, apoi râse cu putere:
– Şi de unde deţii tu asemenea secrete?
– Din cărţi, spuse ea indiferentă.
Jol îi mâgâie părul argintiu.
– Cred că eşti primul feol pasionat de lectură.
Fetiţa râse zglobie, apoi îl trase pe Jol după ea în căldura dogoritoare a soarelui.
*
Corbii dormeau, iar soarele cald se revărsa pe penele lor negre, lăsând valuri, valuri, de sclipiri pe trupurile lor mici. Jol, de asemenea, dormea şi el, ghemuit între corbi pe acoperişul mare. De acolo putea să vadă întreg Oraşul. Casa feolilor era cea mai mare. Se zvonea că, pe vremuri, în Oraş, erau clădiri înalte, temple poleite în aur şi argint, dar şi pietre preţioase ce fuseseră aduse de mare. Doar că marea rămăsese dincolo de stânci atunci când lumea s-a despărţit, iar Oraşul mai avea parte doar de o oază de apă sărată, nici prea mare, nici prea mică, dar suficientă pentru cei ce iubeau scăldatul. Uneori marea Oraşului se învolbura, alteori părea că strigă dincolo de vânturi şi de stânci, de parcă îşi cheamă surată de departe.
Acum, tot ceea ce mai rămăsese din templele vechiului Oraş, era doar praf. Doar uneori locuitorii mai dădeau peste câte o piatră poleită în aur sau peste vreun giuvaier scump. Erau singurele semne ale unei civilizaţii de mult apuse. Şi mai erau şi cărţile. Sute de tomuri găsite cu mult timp în urmă. Prea mult timp. Tomuri păstrate cu sfinţenie de către înalţii preoţii ai nimănui. Se luptau să ţină vie o tradiţie pe care nu o cunoşteau, pe care nu o trăiseră niciodată, dar pe care cărţile o descriau în amănunt. Preoţii încercaseră de-a lungul timpului să reclădească templele şi să reînvie zeii, dar locuitorii nu se lăsaseră convinşi. Prea puţini se refugiau în credinţe deşarte, dar credinţele lor erau altele decât cele ale preoţilor. Aşa că, preoţimea nu făcea decât să păstrăzeze cărţile şi să-i îndemne pe ceilalţi să le citească.
Când se trezi, Jol privi spre clădirea ce se întindea de-a lungul oraşului. Lungă, fără turnuri sau alte pampoane, fără vreo strălucire aparte, dar suficient de mare pentru a adăposti sute şi sute de cărţi. Unii spuneau că sunt cărţi bine păstrate şi în tunelele subterane, doar că acolo nu ajunsese nimeni pentru a şti de este sau nu adevărat. Alţii bănuiau că acele pasaje subterane te pot duce în Lumea Nouă, dar Orăşenii nu credeau că lor li s-ar cuveni o asemenea cinste, poate doar preoţilor.
Era straniu, gândi Jol. Cu toate că Orăşenii nu credeau deloc în preoţime, totuşi le ofereau supremaţia.
Corbii se treziră şi ei, toţi deodată, lăsându-şi ochii negri, ca două bile, să sclipească straniu în soarele după-amiezii. Jol alunecă uşor pe poliţele casei ajungând cu picioarele pe pământ, iar ei îl urmară, aşa cum făceau de fiecare dată, încă de când se născuse.
– Ah, se auzi glasul Mamei Sarah, văd că ne onorozei cu prezenţa.
Feola, înaltă şi voincă, îl strânse în braţele ei puternice şi păroase. Ghearele ascuţite îi ieşiră din buriciele degetelor, aşa cum se întâmpla ori de câte ori simţea o bucurie aparte. Mustăţile ce îi porneau de sub nări, se întăriră şi se zburliră. Jol ştia că urmează să-l mustre, după care avea să-l sărute şi să-i spună cât de important este el pentru feoli, şi, de ce nu, pentru întregul Oraş.
– Poate că într-o zi o să-ţi iei zborul, spuse feola, dându-i drumul din strângere. Şi cred că ăsta e destinul tău. Dar ştii că nu îmi place să dispari cu zilele prin munţi. Poţi da oricând peste vreun faun supărat sau, de ce nu, peste vreun animal necunoscut.
– Mama Sarah, ştii bine că nu mai e nici o cărare necunoscută pentru mine, iar faunii nu îşi fac apariţia în această perioadă din an.
– Da, da, aşa a spus şi Tata Brig, şi uite cum s-a dus şi nu s-a mai întors.
– Dar nici nu eşti sigură că a întâlnit vreun faun.
Mama Sarah dădu grav din cap şi porni spre ţarcul caprelor.
– Eşti încă un copil, Jol, chiar dacă trupul îţi e puternic şi mintea iute. Nu ştii să te lupţi cu un faun, aşa cum nu ştii mai nimic nici despre munţi.
Jol nu mai spuse nimic, ştia că Mama Sarah câştiga întotdeauna duelul verbal, aşa că nu avea rost să o contrazică. Sări gărduleţul ce împrejmuia caprele şi se avântă în mijlocul lor.
– Prinde-o pe cea bălaie, urlă Mama Sarah, iar Jol se grăbi să execute ordinul.
După ce capra fu prinsă şi legată de gard, Mama Sarah îşi luă scăunelul mic şi ulcica şi începu să mulgă.
– Aş vrea să îmi spui dacă ai iar de gând să pleci în munţi.
Jol privi spre clădirea ce adăpostea cărţile.
– Nu, mă voi duce să citesc ceva, poate aşa îmi voi lămuri unele lucruri.
*
Preotul Trec îl întâmpină cu un zâmbet lung afişat pe chip. Trec avea un chip normal sau, atât de normal pe cât putea avea un vulturan un chip. Nu făcea parte dintre acei vulturani cu ciocuri lungi şi groase, el avea chipul asemănător oamenilor, nici un cioc neincomodându-l la vorbă.
Avea aripi lungi şi puternice, de culoare maron închis. În noapte nici nu se vedeau, dacă stelele sau luna decideau să stea ascunse după păturile de nori. Însă Trec îşi ţinea aripile ascunse sub veşmântul lung şi alb, lăsându-şi doar mâinile negricioase la vedere. Gheare lungi şi groase, mult prea puternice, îi străpungeau buricele degetelor. Şi le mişca încet, cu grijă, ştiind cât rău poate face dacă le mişcă prea repede.
– Jol, băiat-corb, mă aşteptam să revii.
Jol îi zâmbi stingher. Mai fusese doar o dată în marea casă a cărţilor, şi atunci, ca şi acum, Trec îl întâmpinase şi îl ajutase să găsească una dintre cele mai vechi poveşti a lumii „Balada unui zeu nebun”. Acum, Jol nu era acolo pentru a citi, ci pentru a afla de la Trec ce fel de Oraş este cel în care trăiesc şi cum ar putea să-l părăsească pentru a explora Lumea Nouă.
– Prea Înalte Trec, se adresă stângaci Jol. Aţi putea să-mi povestiţi despre Oraş?
Chipul vulturanului, maroniu spre negru, se închise şi mai mult. În mâna dreaptă ţinea un toiag argintat, în capul căruia se afla un vultur pleşuv. Preotul înfipse toiagul în podeaua neagră.
– A trecut mult timp de când nu m-a mai întrebat nimeni despre Oraş.
Jol deveni curios.
– A mai întrebat cineva?
Trec îi făcu semn să-l urmeze, iar Jol nu şovăi nici o clipă.
„Aşteptaţi!”, le spuse el corbilor pe tăcute, iar aceştia se opriră pe uşa cea mare, încercând să nu scoată nici un sunet.
Trec îl conduse pe Jol pe holul întunecat, după care merse prin marea bibliotecă şi mai departe în grădina din spate, acolo unde vulturanii îşi ţineau întâlnirile. Grădina era verde. Iarba tunsă, abia de-şi arăta căpşorul, iar florile ce încercau să-şi facă loc, erau stârpite imediat. O bancă lungă, frumos lucrată din fier forjat, aştepta undeva lângă clădire. Trec îi făcu semn omului-corb să se aşeze, iar tânărul îl ascultă fără să şovăie.
– Într-o zi, acum vreo şaptesprezece sau optisprezece ani, o umbră, mai mult decât orice altceva, a bătut la uşa marii bilbioteci. Purta o haină lungă cu glugă ce îi acoperea chipul. Am reuşit să-mi dau seama că pe spatele lui se află o pereche de aripi, dar, sub nici o formă nu era un vulturan. Căci vulturanii nu îşi ascund chipul, sunt prea mândri pentru asta. A venit şi mi-a spus: „Spune-mi tot ce ştii despre Oraş”.
Trec se plimba prin grădină, părând că picioarele nu vor să-i stea locului.
– Nu am simţit teamă, dar creatura aceea impunea un anumit respect. Era de temut, dar, în acelaşi timp, nu era. Parcă m-a vrăjit, căci cuvintele mi-au ieşit pe gură de parcă le-aş fi citit dintr-o poveste.
Curiozitatea lui Jol deveni tot mai mare.
– Şi cine era?
Trec ridică din umeri.
– De atunci am citit totul despre Orăşeni, dar nimeni nu i se potrivea descrierii. Am presupus că a venit din Lumea Nouă, cu toate că nu părea a fi aşa. În Lumea Nouă sunt numai oameni, iar Oraşul, tocmai din acest motiv s-a adăpostit de acea lume, pentru că locuitorii lui erau vânaţi de cei ce nu puteau înţelege de ce nu suntem la fel.
Jol căzu o clipă pe gânduri.
– Atunci, lumea nu a dispărut, ci noi am făcut-o.
Trec se opri şi îi aruncă o privire blândă.
– Întocmai, zâmbi el.
– Dacă e aşa, continuă Jol cu raţionamentul, înseamnă că Lumea Nouă nu e deloc nouă.
Vulturanul râse zgomotos.
– Nu, nu e, dar nimeni nu vrea să creadă asta. Doar mama ta m-a crezut.
– Mama?
Trec îşi plecă uşor capul consimţind.
– Cresa spunea că trebuie să părăsească Oraşul. Era singurul om-corb, nici măcar nu există vreo denumire străveche pentru voi. Se simţea singură şi mult prea diferită, iar asta a făcut-o să se depărteze de Orăşeni. M-a întrebat dacă va muri, de va încerca să treacă munţii. Iar eu, în neghiobia mea, i-am garantat că Lumea Nouă nu e altceva decât o lume plină de oameni. Şi, dacă avea să treacă peste Ocean, atunci ar fi reuşit.
Jol privi spre cerul ce se înroşea, aruncând pete roşiatice pe pământ.
– Chiar credeţi, spuse el, încercând să-şi stăpânească emoţia, că nu murim dacă trecem dincolo?
Trec îi confirmă din priviri. Jol dădu să-l întrebe despre Cresa, dar chiar atunci, peste ei, dădu buzna un vulturan înalt, cu un cioc lung şi gros, şi aripile mari desfăcute larg, ceea ce însemna că abia aterizase.
– Trec, avem necazuri, tună glasul celuilalt.
Trec privi spre Jol, chipul i se înăspri, dar glasul încă îi era blând.
– Te aştept şi mâine, om-corb, acum mă cheamă datoria.
Jol privi speriat spre vulturanul cel mare cu cioc lung şi gros, apoi, se strecură pe lângă el şi o luă la fugă. Se temuse dintotdeauna de vulturani, căci ei conduceau Oraşul, iar uneori puteau fi nemiloşi. Când ajunse în stradă, o umbră lungă i se culcă la picioare. Jol privi umbra, apoi îşi ridică ochii, dar nu văzu nimic. Privi din nou pământul, dar umbra dispăruse.
„Umbra corbului”, spuseră corbii într-un glas.
În acest moment…
TERMINATI CU SUPOZITIILE, POZA E LUATA DE AICI. ARE SI DATE DE CONTACT DACA TOT VA PLACE SI E DIN BUCURESTI.
În care citiţi aberaţiile mele, eu scriu. Deja am ajuns să îmi doresc să termin o carte pentru Crina. Da, doar pentru că mă bate la cap, nu din alte motive. Aşa că nu mai râdeţi pe sub bănci. Până la a termina cartea, mă gândeam eu aşa… Aş vrea să vă arăt cum, dar nu pot.
Cum mă holbam eu ieri pe nişte bloguri cu specific SF-F, forumuri, etc, de fiecare dată îmi sare în ochi afirmaţia: „Prefer să citesc un autor străin, n-am încredere în români”. Şi cum mă gândeam eu aşa, îmi venea să întreb: „Scuze, dar câţi români ai citit?” Nu serios acum, asta este discriminare. A ajuns să fie rău şi pentru ţara ta că eşti al ei. Ok, plec în America, îmi schimb numele şi public peste doi ani la Tritonic, asta după ce oamenii se vor chinui să traducă cartea, că nah, acum sunt în America. De parcă asta mi-ar schimba cu ceva stilul sau sângele. Dar mna, acum eu ce dracu’ să mai zic? Nu citiţi fraţilor că n-aveţi ce.
Dar eu am să citesc. Am citit în ultimul an mai mulţi autori români decât mi-aş fi închipuit. Şi ştiţi de ce? Pentru că românii au început să scrie pe gustul publicului. Dar, dacă nu citiţi, nu aveţi de unde şti.
Aşa că, tot fiind la autori români, sunt cu ochii pâlnie pe unul. Ei, o să vă dezamăgesc, dar nu scrie fantasy. Însă, prezentarea cărţii mi-a plăcut la nebunie. Pe mine m-a convins să citesc. Să vă spun două vorbe:
Se numeşte Denis Meraru şi a fost ziarist – Ei, acum nu daţi cu parul, o să ne spună el, dacă o vrea, dacă mai practică sau nu meseria – Ideea e următoarea – înainte de-a ajunge la carte – J.K. Rowling, fostă ziaristă. S-a apucat de scris şi a ieşit Harry Potter. Să vă vând un secret? Să nu vi-l vând? Aş putea cere nişte bani, dar azi sunt de treabă pentru că mă grăbesc la scris. Aşadar, întotdeauna, ziariştii sunt cei mai buni scriitori. O să mă întrebaţi de ce. Iar eu ştiu şi răspunsul. Una e să fii ziarist, să fii obişnuit cu frazele scurte, la obiect. Asta face o carte bună citibilă. Nu bărbile scriitoriceşti. În ziua de azi cartea trebuie să poată fi citită repede, înţeleasă repede etc. Niciodată nu m-a dezamăgit vreun ziarist care s-a apucat de scris. Tocmai de aceea sunt convinsă că istorisirea lui Denis se ridică la aşteptările publicului.
Denis a început acest roman în urma unui articol scris de el: viaţa fetelor obligate să se prostitueze sau „traficatele”, aşa cum le numeşte autorul. Eroina principală ajunge în „pepinieră”, locul în care se întâlnesc atât „traficatele” cât şi târfele.
„Romanul „Pepiniera” este o poveste dulce-amară a unei fete – Mirela – care nu pare a sparge tiparele unui trai obişnuit. Abia după ce este forţată să se prostitueze un an şi jumătate la Istanbul, viaţa ei suferă „mutaţii” de ritm. Ajunge alături de alte 11 colege într-un adăpost pentru fete traficate sau prostituate, adăpost supranumit „pepiniera”. Proprietara „pepinierei”, doamna Iulia, este o altruistă incurabilă, care ţine la toate fetele fără discriminare şi orice păcate ar fi avut ele. Inamiciţiile dintre fete se manifestă şi prin crearea a două tabere – „coardele” şi „traficatele” – în care „coardele” sunt majoritare, cu nouă reprezentante” – aşa îşi începe autorul descrierea cărţii.
Pe mine una m-a fermecat şi abia aştept apariţia ei. Sper ca cei de la Polirom să nu dea cu băţul în baltă. Din punctul meu de vedere romanul are deja un real succes. Subiectul e actual, se întâmplă în zilele noastre şi se va întâmpla până la sfârşitul lumii. Este o poveste de viaţă, o alt fel de viaţă. Poate că unii dintre noi nu îşi pot închipui că fata aia care se prostituează o face împotriva voinţa ei. Mulţi nu ştiu ce se întâmplă în sufletul unei astfel de persoane.
Cartea a pornit de la un subiect real, dar s-a distanţat de realitate pe parcurs. Dar asta nu înseamnă că lucrurile povestite acolo sunt mai puţin adevărate. Eu zic că Denis merită încurajat. Chiar dacă romanul nu a apărut încă, dar o să apară şi autorul are nevoie de toate încurajările. Baftă, Denis! Îţi ţin pumnii. A, da, şi vreau neapărat cartea cu autograf 😉
Sigur, ţinem aproape, subiectul nu s-a terminat nicidecum. Sunt cu ochii pe tine.
Un nou fragment – MIERCURI O SĂ MORI!
Oana Stoica Mujea 