Să dansăm

Mă întreb câţi mai ştiţi câte ceva despre dansul sportiv. E vorba de cultură şi vă asigur că nu e deloc plictisitoare. Cine a văzut o singură dată un concurs de dans de acest fel, nu are cum să nu se fi îndrăgostit. O să vă rog şi pe voi să scrieţi pe blogurile voastre. E o campanie pe care aş vrea să o susţineţi toţi. Dacă cineva priceput se oferă să facă un banner rămân datoare.

 

Ei sunt Lisa şi Alex, doi tineri pentru care, jur, sunt în stare să merg şi la „Dansez pentru tine” dacă nu le obţin o finanţare. Hai, daţi şi voi o mână de ajutor.

 

„În perioada 13-15 mai 2011, Asociaţia Sportivă Total Dance Piteşti, împreună cu Centrul Cultural Piteşti, organizează cea de-a XXII-a ediţie a Concursului de dans sportiv Dansul Florilor. Competiţia va reuni la startul celor 36 de concursuri, peste 1400 de dansatori de la 60 de cluburi din ţară şi va fi oficiată de un prestigios juriu, format din 18 membri, din toate centrele participante.

Concursul Naţional Dansul Florilor este o competiţie care se desfăşoară anual pe mai multe categorii de vârste şi clase valorice la care participă dansatori de mare prestigiu din întreaga ţară, urmând a fi introdus, începând cu anul viitor, în circuitul Marelui Premiu al României.

Având în vedere tradiţia dansului la Piteşti (aici s-a organizat prima dată în România un concurs de acest gen), concursul nostru se bucură de o mare popularitate în România. Am pornit la prima ediţie cu 19 perechi şi am ajuns anul trecut să avem peste 700 de perechi participante.

Ţinând seama de tradiţia dansului sportiv românesc, vă invităm să fiţi alături de noi în organizarea şi desfăşurarea concursului nostru, pentru promovarea şi dezvoltarea sportului de calitate în rândul tinerilor.

În speranţa unei bune colaborări, vă mulţumim anticipat!

Preşedinte, Alfred Schieb”

Reclame

Noh, fără avioane între noi şi fraţii noştri

Iap, plec la Chişinău. Nu, nu ştiu nici eu ce lansez. La naiba! Cred că şi Parfumul şi Indiciile. Noap, nu s-a decis unde. Mă mută de la deal la vale. Bine că mă mută. Atâta timp cât mă mută se spune că încă sunt în cărţi 😀 Dar am obosit. Am obosit rău. Şi la ce program se anunţă cred că obosesc fără să mă mai deplasez undeva 😛

Ei, dar nu despre asta era vorba. Ideea e că am încercat să-mi rezerv bilet de avion cu plecare pe data de 3 şi sosire pe data de 4. Eu nu ştiu cum o fi la Chişinău, dar la România e naşpa. De ce? Păi ori plec de pe 4 până pe 7, ori de pe 2 până pe 5. Adică în nici un caz cum vreau eu. Doamne ajută că la Satu Mare şi Baia Mare avem avion în fiecare zi, că altfel nu ştiu cum supravieţuiam.

Până la urmă plec. Până la urmă lansez. Da, la Chişninău. Ce? Cum? Unde? De ce? Nici nu mai contează.

Am avut o zi infernală. Şi cu toate că mi-am jurat că o să arunc telefonul imediat ce mai sună cineva care are măcar o mică legătură cu vreo lansare, sigur că n-am făcut-o. Sper că Bogdan mănâncă, cu ghionturi, pentru că a reuşit să-mi strice şi îmbăierea de seară 😀

Şi ca să fie treaba bine pusă la punct, pe 5 se pare că o să am două lansări în Bucureşti. Asta e aşa să-mi ajungă pentru toată viaţa şi să mă las de scris. M-am prins eu. Aşa lucrează tritonicii. Nu iţi dau ei cu şutul, îţi dai singur pentru că nu mai rezişti. Ce oameni 😆

 

 

Bine, trebuie să vă mai anunţ ceva. Îl ştiţi pe Nea Costache. Ştiţi că a scris o carte. O carte care a început-o pe blog, pe numele ei „O viaţă împreună”. Deci, da… O carte care a încept pe blog şi s-a finalizat în tipografie. O să iasă la o editură universitară. Ceea ce e bine pentru debut. Ceea ce e bine pentru Nea Costache. Eu l-aş fi sfătuit să mai aştepte, dar ştiu cum e să vrei să-ţi vezi cartea ieşită de sub tipar. Să-i răsfoieşti paginile, să-i simţi mirosul, să-i mângâi coperta. Tot ce pot să-i doresc e mult noroc şi să-l rog să mă anunţe când are copertă. Să zicem şi noi de bine 😉 (adică eu şi celelalte două personalităţi ale mele).

 

Aş mai fi vrut să vă spun ceva, dar îmi e prea somn. Sau, la drept vorbind, nu sunt convinsă că vreau să vă spun. Până mâine mă mai gândesc.

 

Şi un mic anunţ: Dragii mei copii, ştiţi despre ce vorbesc. Cei care ştiu, desigur. Din vorbă în vorbă şi din gură în gură s-a dus vestea, în micul nostru cerc secret. Mai e puţin până la sfârşitul lunii, dar eu sunt bună (bine, nu sunt, dar sunt ocupată, na 😀 ) aşa că vă las până pe 15 martie. SILVANAAAA, mă bazez pe tine să-i anunţi şi pe ceilalţi? Merci! A, şi trebuie să vă fac de râs şi să vă spun că până acum am primit două texte. Na!

 

Noah, ăstea îs noutăţile. Adică o să mor.

Revoluţie, învestire şi prostie. Toate pe 21 decembrie

1 21 decembrie mayaş

Adică 21-12-2012. Ţinând cont că în România pe 21-12 se întâmplă atâtea lucruri, mă gândesc că mayaşii au greşit cu vreo doi ani sfârşitul lumii. Părerea mea e că a venit azi.

 

2 A fost revoluţie?

Petre Roman zice că a fost lovitură de stat. Aşa zic şi eu. Mă rog, nu că aş înţelege prea multe sau tocmai de aia. Că aveam opt ani şi jumătate când s-a petrecut. Nouă am împlinit pe douăzeci mai când au avut loc şi primele alegeri şi erau nişte cozi de ziceai că iar nu prindem raţia de pâine.

Dar trecând peste, ei bine, da, eram mică şi eram entuziastă că televiziunea are program. Ce vedeam eu la TV? Monştri. Nu, nu din ăia umani, ci din ăia fantstici. Abia când s-a anunţat că nişte bombardiere pornesc spre Piteşti m-am îngrozit. Bunica mea m-a luat şi m-a dus acasă. Pentru că eu eram convinsă că de sunt lângă ai mei nimic rău nu se poate întâmpla. Din întâmplare am avut şi dreptate. Mândră că sunt comunistă, neprinzându-mă de ceea ce se întâmplă, mi-am luat cravata şi decoraţiunile de şef de detaşament şi le-am agăţat în pomul de Crăciun. Mama era să moară de inimă. Atunci a urlat la mine: „eşti nebună, vrei să ne omoare?”. Nu, n-am priceput nici asta. – De asta ăia de nici n-au fost născuţi nu prea au ce să vorbească. Vorbesc din cărţi? Să fim serioşi, una e să trăieşti pe pielea ta, alta să citeşti sau să auzi poveşti. Mai e şi tâmpenia asta cu condamnarea comunismului, i-a să ne gândim noi câţi informatori de plăcere există în zilele noastre. Mulţi. Vă spun eu. Pe vremea comunismului, nu neg, erau şi din ăia de o făceau din plăcere, dar erau şi oameni terorizaţi care alegeau să informeze decât să fie torturaţi. O, da, ştiu, voi ăştia din ziua de azi sunteţi un fel de Rambo. Preferaţi să muriţi voi sau ai voştri decât să vă trădaţi vecinii. Hai sictir, sunteţi nişte mămăligi care speraţi că pupând în fund veţi trăi mai bine. Păi să trăiţi bine, cine nu vă lasă? Şi dacă voi credeţi că un comandant de navă nu era supus securităţii şi că nu făcea note de informare, sunteţi mai proşti decât mi-am închipuit, că de naivitate nu poate fi vorba. –

Ei da, şi ziceam că a fost revoluţia? Da, a fost. În Piteşti n-am auzit să se fi întâmplat mare lucru. Îmi amintesc că tata avea pistol la serviciu, dar nu putea ieşi cu el din Uzină. În schimba avea o furculiţă din aia mare cu doi craci, pe care a luat-o pentru a apăra Spitalul de copiii. Asta am înţeles şi mi s-a părut hilar chiar şi atunci. Important e că nu a avut de cine-l apăra, totuşi. Mă rog, pentru mine lucrurile s-au calmat după noaptea de 21, asta până pe 25 când am văzut împuşcarea în direct. Nu m-a impresionat atunci. Nu am lăcrimat, nu m-am bucurat. A fost o chestie destul de neutră. Mai târziu revăzând imaginiile am simţit un fior de tristeţe. Şi atunci, ca şi acum, mi s-a părut o mare tâmpenie. Nu cred că trebuiau ucişi. Dar cine să mă întrebe pe mine. Şi n-am priceput niciodată de ce oamenii au fost aşa fericiţi văzând doi oameni ciuruiţi. Oricum, au făcut mai mult bine decât au făcut cei din zilele noastre.

Ce e trist? Că ne îndreptăm tot înspre ce a fost. Şi cred eu că va fi mult mai rău. Măcar atunci eram mândră că fac parte din Republica Socialistă România. Azi, cu regret o spun, îmi e ruşine.

 

3 S-a învestit! Cel puţin scelerarea publică ar trebui să se oprească. Nu se va întâmpla. Dar îmi doresc aşa o linişte deplină. Doar că cinci ani nu vom avea aşa ceva, asta dacă nu va fi pe viaţă. De parcă îi pasă cuiva de părerea mea. Ha!

 

4 Cum trebuie să-mi fac bradul, să sting tv-ul şi să mă distrez, puteţi să mă daţi dispărută.

 

5 Şi o felicitare, vă rog să ţineţi cont de ea 😉

Ştiţi de ce avem nevoie?

Acest material, în mare parte, este un pamflet. Îl trataţi cum vreţi. Unele cuvinte sunt inventate de mine, iar greşelile sunt intenţionate. Crizaţi-vă la voi acasă!

 

Mai întâi vă întreb altceva: voi chiar credeţi că veţi mai vota peste cinci ani? Mai gândiţi-vă!

 

Ne trebuie totalitarism, iar în fruntea lui musai Elena Udrea. Dacă nu avem guvern cu Udrea chiar că mă supăr. Liberalii vor plânge iar în poala regelui, lăsându-se mângâiaţi pe cap şi primind bomboane. PSD-ul?! Ha, să fim serioşi, n-au nici o şansă. Bâzâie la TV şi nu se va întâmpla nimic. Îi spală obrazul lui Geoană şi cu asta basta. Sigur, PDL-ul râde a pagubă pentru ţară. Ne vom totalitariza şi apoi ne vom insituţionaliza. Iar în curând vom cânta odă conducătorului iubit.

Viitorul sună bine, nu? N-ai pe cine să crezi, n-ai pe cine să votezi. Poţi doar să te uiţi ca nuca-n perete şi să-ţi mai dai una în coaie, asta dacă le ai. Dacă nu, oricum eşti futut, tu ca cetăţean.

Şi cu asta am terminat cu tâmpenia asta de politică. Să trăiţi bine! Eu o să trăiesc oricum, dar să nu aud nici un pâs când nu veţi mai avea ce mânca. Eu de pomană nu dau.

 

Şi ca să treceţi peste asta, revin cu vechea mea obsesie. Stând o jumătate de oră la o barieră obsesia a revenit. La dracu’.

Primiţi cu Băsescu?

Asta s-a întâmplat acum, adică la 19:55, cu aproximaţie – în cazul în care găsiţi vreunul din ăia morţi, să ştiţi că n-am fost eu.

Erau vreo şase oameni, toţi îmbrăcaţi în portocaliu. Trei la trei. Trei doamne în etate bine şi trei neni nici, nici. Băteau la uşi şi încercau să intre în casele vecinilor mei. Nimeni nu i-a primit. Au bătut şi la uşa mea. Eu m-am uitat pe vizor şi am zis: „Ăştia sunt după bani”. Xreder priveşte prin acelaşi vizor şi-mi face cu ochiul. Deschide.

Una din doamne spune: „Suntem cu campania domnului Băsescu, ne primiţi o clipă?”.

„Mnu!”, zic eu categoric.

„Îl susţineţi pe domnul Băsescu?”, întreabă femeia.

„În nici un caz” zicem amândoi.

„Ei, voiam să facem un sondaj, dar dacă aveţi altă opţiune noi trebuie să v-o respectăm”.

„Exact aşa trebuie”, am spus. Iar doamna, cu alaiul, a pornit la următoarea uşă, unde, vecina, mai nervoasă din fire, iese şi urlă pe toată scara:

„Mai plecaţi dracului cu handicapatul ăsta de aici. Sunteţi peste tot în oraş, nu mai poate omul respira de Băsescu”.

Şi-a trântit aşa de tare uşa că s-au zguduit şi pereţii mei. Dacă aş fi plăcut-o măcar puţin pe vecina din faţa mea, bârfitoarea blocului, aş fi ieşit şi i-aş fi strâns mâna. Dar ţinând cont că n-am astfel de sentimente faţă de ea, şi nici nu vreau să-i strâng mâna, m-am abţinut. Dar am zâmbit în sinea mea gândindu-mă că noi am fost cam politicoşi.

Dar, în apărarea vecinei nebune, trebuie să vă spun că toată ziua pe centru se plimbă nişte puşti îmbrăcaţi în portocaliu. Ce fac ei? Habar n-am, m-am tot ferit să le apar în faţă. Şi dacă îi văd pe acelaşi trotuar cu mine, prefer să traversez.

Aşa că nu, nu primesc cu Băsescu. Alte oferte?

Cum se poate muri frumos în România

Şi cică să nu-ţi vină să pleci din ţară, că eşti incult. Aşa a zis domnul nostru preşedinte cu p mic, că nu-l merită pe ăla mare. Şi tot aşa îmi aduc aminte, cu indignare, când a scris Crina despre ce se petrece în spitalele din SM, şi cum au sărit toţi deontologii şi inteligenţii: „Nu e adevărat, spitalele sunt bune. Doctorii te pupă şi-n fund”. Doar că au uitat să spună că te pupă în fund după ce mori şi zic: „bine că am scăpat, acum să fugim acasă până nu apare altul”.

 

Din pură fâţâială am ajuns pe blogul lui Crivăţ (apropo, am cartea, miercuri o trimit), unde am citit o chestie şocantă (vă spun imediat). De acolo am intrat pe blogul lui Visurât, pentru că el era cel ce ştia mai cu seamă datele problemei. Aşa că m-am documentat înainte de-a veni aici să mănânc rahat.

 

Undeva în Deva a avut loc un accident. Un bărbat a ajuns la spital grav rănit (nu contează dacă el a produs accidentul sau nu). Şase prieteni de-ai lui s-au dus să doneze sânge, pentru că spitatul, pe semne, nu avea. Dar credeţi că au putut? Nuuu. Pe sistemul nu ai bască, doctorii nu au vrut să primească sânge de la nici unul din cei şase. Nici măcar pe bani nu au acceptat sângele străin în spitalul domniilor lor, pentru că aşa au vrut ei.

 

Nu ştiu exact ce s-a întâmplat cu omul acela, dar presupun că nu jubilează prin saloanele respectivului spital. Acum nu ştiu nici cât e vina doctorilor şi cât a legilor cretine care guvernează ţara asta. Dar avem Minister al Turismului, bă, că ăla al sănătăţii e în concediu de douăzeci de ani. Dar, oricum, şi doctorii sunt vinovaţi moral, dacă nu în alt fel. Pentru că aşa ceva i se poate întâmpla oricui. Şi stai ca boul şi vezi cum mori cu orele în timp ce ăia se câcâie pe ei că nu pot lua sânge de la nişte oameni care vor să te ajute pentru că sunt motive.

 

Nu numai că asta e ţara în care trăim, dar ăsta e şi sistemul de sănătate pe care trebuie să-l folosim, plătit tot de noi. Pentru că nu avem altul. Asta este, nu avem nici unde ne face o analiză ca oamenii. Acum eu nu zic că nu sunt şi doctori de bun simţ, dar, din păcate, atunci când ai o urgenţă, nu prea ajungi la cei de bun simţ. Ajungi unde apuci, că pe tine te doare şi n-ai timp să te informezi că s-ar putea să dai colţul.

 

Da, ştiu, sunt o nenorocită. Când în ţara asta e numai bine, pace şi armonie, m-am trezit eu să spulber vise. Ce idioată pot fi.

Pustiu e viaţă :D

 

Nu mai ştiu care spunea: „Fără poezie, viaţa e pustiu”, un actor, dar care? Am memorie scurtă, doar v-am spus. Iar propoziţia asta m-a bântuit toată ziua. Aviz unui prieten de-al meu: Ar trebui să-i scrii poezii, dar să nu le furi de la Dolea 😀

Pe de altă parte, azi am înjurat mult, foarte mult, aşa cum nu îi stă bine unei doamne, dar, categoric, o face să se simtă mai bine. Să vă povestesc.

Dacă până acum am fost într-un fel de acord cu măsura de-a se ridica maşinile parcate neregulamentar, azi mi-am schimbat total părerea. Ştiţi că Piteştiul are centrul pietonal. Să tot fie vreo cinci kilometrii. Nu, asta e ok. Aşa e de ani de zile. Sigur că dacă ai treabă în centru laşi maşina într-un capăt sau în celălalt şi o iei frumos la pas. Da, dar pentru asta chiar trebuie să ai unde să laşi maşina. Am căutat o jumătate de oră un loc de parcare, chiar şi la distanţă de parcarea de la intrarea pe centrul pietonal, chiar şi pe lateral, şi în paralel şi cum mai doriţi voi. După ce am făcut vreo zece ture fără să obţin nimic, m-am enervat, am oprit maşina pe o trecere de pietoni, lângă bordură, şi am tras aer în piept. Am vrut să urlu, dar nu aveam la cine. Stând acolo să mă calmez, o maşină tocmai a eliberat un loc de parcare. Nu vă spun cum a scârţâit maşina mea şi cum s-a înfipt acolo că nu are sens.

Ideea e că am căutat loc în parcările cu plată, puteam da şi 20 ron pe o oră, nu-mi păsa, eu trebuia să ajung undeva şi nu mai ajungeam. Păi fraţii mei gri, unde puii mei să parchezi dacă nu sunt parcări, că îs şi eu curioasă. Trebuia să mă sinucid ca să mi se facă o astfel de favoare? E bine că avem pasaj subteran pentru pietoni, dar o parcare subterană ce-ar avea? A, dacă nu sunteţi în stare atunci lăsaţi-mă în puii mei să parchez unde pot că mă apucă nervii capului.

Şi culmea, când plecam de unde plecam, am văzut cum era ridicată o maşină suită cu totul pe trotuar. Nu era în drum. Mai daţi-o în pizda mă-sii că nu sunt locuri de parcare, iar trotuarul e o alternativă cât de cât civilizată în lipsă de altceva.  

Plouă, Piţi urlă

 poze-animale-amuzante-pisici-caini-foame

Cum o fi să ţipi ca pisica la ploaie? Mă rog, eu n-am mai văzut pisici mieunind la ploaie, cred că al meu motan e mai special, mai trendy, vorba aia. Probabil el se crede cool. O fi, că n-am de unde să ştiu eu cum e atunci când eşti pisică. Dar vorba lui Vania: „Pisica-i tot un fel de om”. Aş putea scăpa uşor de Piţi raportându-mă la acest gen de crimă perfectă. Nu că i-ar păsa cuiva dacă l-aş strânge de gât. De trei zile încerc să port un dialog cu ăştia de la protectia animalelor, doar că eu vorbesc singură. Normal că nu-mi răspunde nimeni. De ce mi-ar răspunde? Zău aşa. Că dacă sunt de la protecţia animalelor asta nu înseamnă că le şi pasă. Vreau şi eu răspunsuri. Dar de unde. Totuşi e bine că vorbesc eu, altfel aş uita dracu’ şi ce sunete scot.

Au făcut un rahat ăştia cu poliţia animalelor şi dreptul animalului şi tot aşe. N-au făcut nimic. Au urlat atunci şi au tăcut pentru totdeauna. Frumos ne şade. Păi normal, avem lucruri mai importante de făcut. Cum ar fi să ne omorâm între noi. E chiar mişto. Ne înjurăm, ne dăm pumni, că doar suntem români, să nu cumva să ne dezicem că ar fi păcat. Îmi e milă şi silă, în acelaşi timp, de ţara asta. Cred că aş pleca fără nici un regret, dacă nu aş fi atât de fraieră şi nu m-aş gândi la alţii înaintea mea. Cred că azi m-am trezit scârbită. Scârbită tare. Îmi e silă de oamenii ce omoară animale, îmi e silă de mizeria verbală şi de tot ceea ce mişcă. Poate că de aia mi-am şi depus actele pentru a-mi cumpăra pistol. Îmi bag picioarele, în ţara nu poţi trăi dacă nu te poţi apăra.

Şi totuşi, eu vorbesc singură? Protecţia animalelor nu are nici o treabă cu mine? Or vorbi ei altă limbă sau eu? Tot ce e posibil. Om ajunge la un rezultat după ce va fi prea târziu.