Ultimul Papa (La Muerte del Papa) , de Luis Miguel Rocha

De la Tritonic citire:

 

Intriga:

 

Romanul Ultimul Papa combina fapte reale si fictiune intr-o povestire palpitanta centrata pe moartea misterioasa a Papei Ioan Paul I in 1978.  Relatari din presa din perioada respectiva constituiau un tablou incetosat a ceea ce s-a intamplat cu adevarat cu Sfintia Sa. Chiar si rapoartele din perioada respectiva erau controversate. Ultimul Papa s-a dezvoltat din aceste incosistente. Cartea lui Rocha dezvolta aceste teorii ale conspiratiei intr-un thriller incitant.  Povestea se constuieste pe doua coordonate, aparent fara legatura intre ele :

1978. Pe data de 29 septembrie, lumea se trezeste cu vestea socanta a mortii subite a lui Ioan Paul I, ales papa cu doar treizeci si trei de zile inainte. Reactia oficiala a Vaticanului reteaza orice speculatie in legatura cu cauza unui incident neasteptat: papa, spun ei, un om cu o sanatate subreda, a suferit pur si simplu un atac de cord.

           

2006. Sarah Monteiro, jurnalist, se intoarce acasa, la  Londra, in urma unei vacante. Acasa o asteapta un plic care contine doua documente ciudate: o lista de nume si un mesaj codat. Din acest moment, viata lui Sarah este in pericol. Se trezeste  in mijlocul unei conspiratii care implica conducatori religiosi fara scrupule, politicieni corupti si mercenari pregatiti sa-si vanda sufletele celei mai bune licitatii.

 

Povestea incepe in Vatican cand un cleric imbracat intr-o haina neagra se aventureaza prin camerele sacre ale Arhivelor Secrete . Cititorul este imediat prins de aceasta scena intriganta. Monseniorul se opreste pe moment pentru a pune niste hartii ingalbenite intr-un plic . Cand pleaca din Arhive, se intalneste cu un strain care il urmareste pana pe strazile Romei. Dupa ce e impuscat de catre strain, si inainte de a fi bagat intr-o masina, el reuseste sa introduca plicul intr-o cutie postala.  Intre timp , in orele diminetii aceleiasi zile, sora Vincenza prepara cafeaua pe care sa i-o duca noului Papa, Ioan Paul I, ales cu numai 33 de zile inainte. Atunci cand se intoarce 15 miunute mai tarziu sa ii dea Papei medicamentele, taviţa arginitie pe care o lasase in faţa usii este neatinsa. Dupa ce intra in camera pentru a il verifica , il gaseste pe acesta mort. Soarta misteriosului plic este scoasa din nou la lumina atunci cand Sarah Monteiro, o juralista in Londra, se intoarce din vacanţa pentru a gasi acel plic indesat in cutia ei postala. Paginile ingolbenite din plic conţin nume nefamiliare si un mesaj codat. Iniţial ea nu e preocupata de aceasta lista, pana cand un strain intra in casa ei , si isi da seama ca lista aceea a pus-o in pericol. Cand incearca sa afle seminfiatia listei , decopera ca aceasta contine de asemenea cheia pentru accesul la cel mai inalt nivel de coruptie din Guvern si Biserica. Lista include posibil si numele tatalui sau . fuge pentru a scapa de pericolul posibil , si se apropie de o figura fantomatica, pe numele sau de cod Raphael. El promite sa ii dezvaluie inţelesul ascuns al listei si motivul pentru care ea este implicata. Sunt prinsi intr-un vartej al terorii si al inselatoriei in timp ce incearca sa afle ce s-a intamplat in timpul scurtului regim al Papei Ioan Paul I si cine a beneficiat de pe urma morţii acestuia. Acţiunile CIA-ului si ale Mafiei italiene sunt uimitoare , acestea fiind implicate in politicile Vaticanului. Autorul asigura ca acesta implicare nu mai este aceasi si in zillele noastre. In aceasta poveste, organizaţia religioasa P2 are o putere extrema in interirul Vaticanului.

 

Cartea incearca sa dezvaluie ce s-a intamplat cu adevarat in cele cateva zile de conducere a lui Ioan Paul I, planurile cui au fost brusc distruse in acea noapte si cine a beneficiat de dispariţia lui. Ediţia spaniola a aparut impreuna cu o brosura de 30 de pagini scrisa de catre renumitul jurnalist si scriitor Juan Arias, fost corespondent pentru El Pais Italia, caruia guvernul italian i-a decernat Premio a la Cultura.

 

Volumul, deja tradus in 11 limbi, a devenit in august 2008 bestseller in SUA. Ultimul papa va fi editata in limba romana in anul 2009, de catre Tritonic Editorial Grup, completand colecţia PREMIUM.

 

 

 

Ultimul Papa nu ofera indicii. Constituie un indiciu in sine si lasa multe sa fie descoperite inauntrul cartii, inclusiv un epilog scris de omul care sustine ca l-ar fi ucis pe Papa Ioan Paul I in noaptea de 29 Septembrie 1978. Totodata, cartea arunca putina lumina asupra unei realitati intunecate care ne arata ca nu putem sti cu adevarat cine ne conduce. Cine are puterea reala ? Rocha afirma : “ Cand va ganditi sa va invinuiti presedintele pentru ceva, ganditi-va din nou, ganditi-va mai departe. E important sa avem o doza sanatoasa de scepticism atunci cand vine vorba de ceea ce aflam din stiri si din ceea ce ne spune guvernul nostru. Nu totul este alb si negru. Lumea in care ne aflam e mult mai complicata . “

Editia spaniola a aparut impreuna cu o brosura de 30 de pagini scrisa de catre renumitul jurnalist si scriitor Juan Arias. Arias a fost corespondent pentru “El Pais”- cel mai renumit ziar spaniol in Italia si la Vatican si a fost recompensat cu premiul “Castiglione de Sicilia” pentru cel mai bun corespondent strain si “Premio a la Cultura” din partea guvernului italian. In biblioteca Vaticanului a descoperit singurul manuscris in dialectul lui Iisus din Nazaret pe care discipolii l-au urmat timp de secole. Este autorul a numeroase carti si lucreaza in prezent ca si corespondent pentru “El Pais” in Brazilia.

Urmatoarea sa carte va fi lansata in  mai 2009.

 

 

Cel mai recent roman al sau, The Holy Bullet ( Bala Santa ) reprezinta inca un thriller rapid despre Vatican, amestecand faptele cu fictiunea si plecand de la teori infricosatoare , fascinante, dar plauzibile. De data aceasta intrebarea este : Care este adevarul din spatele asasinarii esuate asupra Papei Ioan Paul al II-lea care a avut loc in 1981? Cum a putut avea loc? Cine era acel om – Mehmet Ali Agca, cel care l-a impuscat si ranit serios pe Papa si care momentan e in inchisoare? Ce forte secrete controleaza Biserica Catolica? Volumul a fost tradus deja in 5 limbi.

 

 

 

Despre Autor: Luis Miguel Rocha s-a nascut in Portugalia, la Porto in 1976. Studiind stiinţe umane, a lucrat mai apoi in departamentul de producţie pentru televiziunea TVI. A petrecut mai apoi caţiva ani la Londra supervizand scenarii pentru diverse case de producţie britanice. In acest moment, scriitorul se dedica exclusiv scrisului si isi imparte timpul intre Porto si Londra. Primul sau roman, Um Pais Encantando, a fost publicat in 2005 . Traducerea spaniola a romanului, La Muerte del Papa, este o versiune usor modificata a originalului O Ultimo Papa. Pentru aceasta, autorul si echipa editoriala au lucrat impreuna pentru a face romanul sa se apropie de genul thriller. Traducerea spaniola a romanului La Muerte del Papa este o versiune usor modificata a originalului O Ultimo Papa.

 

Adresa sa de blog este http://www.luismiguelrocha.com/portal/

Adresa site-ului personal este http://www.luismiguelrocha.com/futuro.htm”

Jocul de-a arta

Citeam mai devreme – sigur, aţi putea spune că ştiţi deja – dar nu, citeam despre imaginaţie, despre cum au văzut-o filosofii, esoteriştii, teozofii etc, şi cum a ajuns imaginaţia să aibă un rol important. Uneori e pusă pe aceeaşi treaptă cu magia, magia minţii, nu vă ambalaţi. Ştiţi voi, dacă crezi cu adevărat poţi muta şi munţii din loc. Un filozof spunea că „Dumnezeu şi-a imaginat Universul”, fără imaginaţie nu l-ar fi putut crea. Alţii sunt convinşi că şi noi ne-am putea imagina şi crea universuri – v-aţi prins?

Ei bine, artă, neartă, nebunie a minţii sau nu, în ţărişoara asta dacă vrei să faci ceva vei fi hulit. Exemple sunt. Adică, nu îţi place pictorul – ca să nu zic scriitorul – e clar că nu îţi place nici ceea ce pictează. Pentru că am ajuns să confundăm omul cu opera lui – ce mă enervează chestia asta. Suntem oameni, toţi greşim, voit ori ba. Avem vicii, urâm, suntem sau nu credincioşi. Dar, părerea mea, cine sunt eu să judec omul, oare nu voi ajunge la o altă judecată mai importantă pentru sufletul meu? – al omului?

Dar ne-am obişnuit aşa să aruncăm cu insulte şi în om, şi în arta lui. E mai comod, mai simplu. Ce ne costă o insultă? O înjurătură? Nimic. Dar pentru a pătrunde în tainele unui tablou, unei cărţi, unei chestii – să nu-i zic operă – ce ar trebui să reprezinte arta, e mai greu.

De ce vă spun toate astea? Pentru că va fi ultima lansare a Reginelor pe anul ăsta. Voi veni eu cu detalii, iar la această lansare, voi avea să vă fac câteva mărturisiri. Genial mi se pare că aproape nimeni nu a înţeles. Că toţi au citit cartea cu ochii copilului. No, e bine şi aşa, nu zic nu, că de la un copil nu mă aştept să fie filozof, să vadă lumea prin alţi ochi decât prin cei ai basmului. Şi nu, nu vă voi vorbi despre regine, ci despre ceea ce aţi pierdut printre rânduri.

Ooo, ştiu, vor veni unii şi vor da cu pietre, dar deja m-am călit. Trăiesc într-o ţară de rahat, ar fi culmea să rămân sensibilă pentru eternitate. Cel mai mult mă intrigă ura asta între scriitori, artişi de toate felurile şi naţiile. Superioritatea unora. Eu vă dau vouă dreptul de-a fi cei mai tari, mi se rupe, zău aşa. Ălora de au tot timpul ceva de comentat, chiar dacă o fac în necunoştinţă de cauză, e simplu aşa. Ălora de se dau mari că l-au citit pe X şi pe Y, iar asta îi face mai deştepţi. Hei, nu degeaba a zis Iolanda Ştireanu că a văzut mulţi proşti care au citit sute de biblioteci. Dacă unii se rezumă doar la a citi pentru a se da mari, atunci cu ce se deosebesc ei de parveniţi? Poate mă lămureşte cineva că eu nu văd diferenţa. Dacă îl citiţi pe Goethe pe ritmuri de manele, nu m-aţi convins cu absolut nimic.

Oamenii nu sunt capabili de-a se raporta la ceea ce îi reprezintă. E ca şi cum aş citi eu acum un tratat de medicină doar pentru a mă da mare că am făcut-o. Ce sens ar avea? S-ar uita cineva altfel la mine? Probabil, dar tot din parvenism.

Eu mă abţin când nu îmi place ceva. Spun că nu e genul meu, poate că eu nu reuşesc să înţeleg, o fi o problemă doar a mea, acum ce rost are să dau în toţi cei care agrează acel lucru? Poate că neuronul meu nu poate asimila chiar totul sau nu pricepe. Se mai întâmplă, ce să-i fac? Să-l oblig să citească PHP şi MySQL, doar aşa, de dragul de-a o face? Păi ce e aia? Am luat-o razna? Eu nu, dar societatea asta a noastră, da.

Am văzut mulţi oameni care citesc cărţi grele doar pentru a se da mari, dar dacă-i întrebi ce au înţeles… mai bine să o lăsăm baltă. Până şi cititul a ajuns o formă de grandomanie. Eu ştiu întotdeauna că dacă nu îmi place ceva, nu îmi place. Dacă Poetica lui Aristotel mi-a plăcut la nebunie, Retorica pur şi simplu nu mi-a oferit nimic. V-am spus doar că duc totul până la capăt, dar la fel de bine puteam să mă gândesc la un soare fierbinte care îmi moleşeşte toate simţurile. Bine, sunt o cretină, n-am priceput Retorica. Îmi pare rău, dar nici nu o reiau, nu găsesc motivul pentru care ar trebui să o fac. Şi dacă, până la urmă, aş înţelege-o, cu ce v-ar ajuta pe voi, ăia de daţi în stânga şi în dreapta? Nu, serios. Bine, citiţi din grandomanie dacă asta vă place, fără să vă raportaţi la ce puteţi duce, la ce vă place, la ce vă face să vă simţiţi bine. Dacă lectura a ajuns obligatorie doar pentru a-ţi arăta superioritatea, fă aşa, ce-mi pasă mie? Dar dacă tot ciţiţi şi nu aţi ajuns să vă puneţi întrebări existenţiale, atunci lăsaţi-o baltă, serios, ascultaţi o manea sau priviţi o telenovelă, acolo nu-i nevoie să-ţi pui mintea la contribuţie.

Degeaba încearcăm unii dintre noi să facem că nu avem cu cine.

Hei, nu mi s-a întâmplat nimic, doar mi s-a năzărit aşa. Cred că azi am deschis altfel ochii şi am văzut toată căcănăria din jurul meu. Din păcate, majoritatea nu sunt în stare să se respecte nici pe ei, ce pretenţii să mai am eu sau oricare altul. Nasoală ţară, nasoală gândire… din păcate 80% din gândirea populaţiei e OTV-istă: adică scandal, scandal, scandal. Populaţie cretinoidă, asta este.

No, m-am descărcat. Acum pot să privesc liniştită spre soare.

Tot acasă e mai bine :)

Am fost, am venit, dar încă sunt în perioada de recuperare. Ce recuperez? Păi voi credeţi că a fost odihnitor? Habar nu aveţi ce durere cumplită de picioare am. Cel puţin, de data asta, am ajuns unde nu am fost data trecută. Dar vă povestesc eu cu subiect şi predicat când îmi voi reveni. Sigur, cu poze şi toate cele. Oricum, am ajuns la Mini-Europa, asta chiar nu trebuie ratată, dar dacă nu e nimeni să îţi spună, nu ai de unde şti. Puteţi să aruncaţi şi voi un ochi. Atât m-a enervat că România era reprezentată doar de Palatul Mogoşoaia, de parcă doar atât am avea. Trist. Dar, ca să ştiţi că am răzbunat toţi românii, am apăsat pe buton şi imnul ţării noastre a răsunat în tot parcul. Uite aşa, de rea 😀

Încă nu mi-am revenit, aşa că mă puteţi considera a fi în covalescenţă. Şi vreţi să vă mai spun ceva? În Belgia e mai cald ca în România… eu mă întorc 😛 O, da, am văzut şi Anglia din avion, dar asta e o poveste lungă cu mulţi nervi şi cinci ore de zbor, o escală şi alţi nervi. Mno, şi am văzut iar Parlamentul Europei, că îmi fusese dor tare de el. Probabil că următoarea mea plecare în Bruxelles va fi mai lungă, cel puţin o săptămână. Sunt prea multe de văzut, iar centrul capitalei Europene e cât Piteştiul, ce să mai vorbim de restul. Aşa că se impune o vizită mai lungă.

Şi nu am făcut cumpărături, pentru că le-am lăsat pe ultima zi nedîndu-mi prin cap că e 1 Mai şi ăia închid tot. Cică mai erau magazinele indiene deschise. Dar, până una alta, nu regret lipsa cumpărăturilor. Mini-Europa a meritat să uit de magazine. Şi nu, n-am adus nici ciocolată 😛 De data asta doar m-am holbat şi am făcut un milion şi ceva de poze. Da, da, voi veni cu detaliile.

Oricum, pentru cunoscători, Bruges e naşpa vara. Au pus în parc tot felul de tiribombe şi rahaturi colorate. Au stricat oraşul cu tâmpeniile alea. Unde mai pui că te călcai în picioare. Doar printre străduţe nu era nici ţipenie de om. Ceea ce îmi demonstrează că nu contează naţionalitatea când e vorba de fiţe. Majoritatea turiştilor au pierdut esenţialul oraşului, că nu centrul e lumea lui. Dar deh… Aşa că, dacă vreţi să vedeţi Bruges în toată splendoarea lui, duceţi-vă toamna. Nici oameni, nici gălăgie, nici tiribombe ce nu îşi au locul într-un orăşel ale cărui clădiri datează încă de la 1600 iarna 😛

Cu mai multe poveşti voi reveni zilele ce urmează, acum vreau să recuperez toate orele alea de nesomn şi să încerc să visez sau nu. Şi, desigur, trebuie să mă pregătesc sufleteşte pentru prezentarea de la liceu.

Poate îmi spune şi mie Tritonicul dacă am carte până marţi sau mă duc cu mâna în buzunarul blugilor mei rupţi 😀

P.S: Îi mulţumesc domnului Ştireanu pentru invitaţie şi Corinei, în mod special, pentru ospitalitate.

Mesaj din New York

ROBERT HORVATH NEW YORK
DEMNITATEA ROMANIEI
Istorie cu jumatati de masura la ICR New York Stimate domnule editor Grigore L. CULIAN,
Ma numesc Robert Horvath, sunt de profesie cineast, absolvent al Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica Bucuresti (IATC) si am lucrat la multe studiouri din Romania, indeosebi la Televiziunea Romana. Actualmente, imi continui activitatea la studioul meu de film,cu sedii in Manhattan (New York) si Tokio. Sunt cunoscut, de asemenea, in calitate de grafician, ilustrator si pictor.
In data de 20 martie 2008 a avut loc, la Institutul Cultural Roman din New York, un eveniment dedicat special Holocaustului din Romania din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial. La aceasta manifestare a participat si o delegatie din Romania, remarcandu-se prezenta d-lui general Mihai Ionescu, directorul Muzeului Holocaustului din Bucuresti. Pentru ca adevarul istoric a fost prezentat unilateral si subiectiv, am avut o interventie pe care, in cazul ca o considerati pertinenta, va rog sa o publicati in ziarul Dvs. Redau mai jos interventia mea de la acest eveniment. Cuvintele sunt traduse din limba engleza, deoarece la ICR din New York este inca interzisa folosirea limbii romane!
Doamnelor si Domnilor, Deoarece v-ati referit in expunerea Dvs. la necesitatea ca generatiile viitoare sa afle adevarul despre tragedia Holocaustului si pentru ca astazi copiii invata la scoala ca romanii sunt vinovati de genocid, as vrea ca ei sa afle si faptul ca romanii au fost aceia care au salvat intreaga populaltie evreiasca de pe teritoriul actual al Romaniei. Asistam la un fapt poate unic in istoria celui de al Doilea Razboi Mondial, anume acela ca un om s-a opus presiunii germane, salvand mai mult de jumatate milion de oameni de la pieire. Acest miracol romanesc se datoreaza in primul rand pozitiei intransigente si plina de curaj a maresalului Ion Antonescu. In al doilea rand, mai trebuie tinut cont si de caracterul specific al societatii romanesti din perioada respectiva. Ma refer aici la Ion Bratianu, Iuliu Maniu, la partidele istorice, la Regina Elena, la Dr. Lupu, la Patriarhul Nicodim, la Mitropolitul Balan, la intreaga Biserica Ortodoxa Romana si la multi altii care au pus umarul la salvarea evreilor. Cred insa ca factorul principal il reprezinta mentalitatea, psihologia si omenia romanilor.
Care sunt faptele istorice? Dupa inceperea razboiului, se desfasoara foarte rapid operatiunile militare in Basarabia si Bucovina de Nord, unde este masacrata populatia evreiasca si unde fortele romanesti coopereaza cu cele ale germanilor. In curand, in spatele frontului, apar comandourile germane specializate in operatii de “curatire” si, paralel, incep deportari de familii intregi din populatie evreiasca, dincolo de Nistru, in Transnistria. Pentru mine, moartea chiar si numai a unui singur om nevinovat reprezinta o tragedie, dar trebuie sa iau in consideratie si statistica.
Pentru ca subiectul este foarte controversat, las la aprecierea audientei sa deduca adevarul – din diferite surse. Una dintre ele ar fi “Enciclopedia Iudaica”, o lucrare de referinta, in care se mentioneaza cifra de 40.000 de morti, plasand Romania pe locul 10, ca vinovatie, in timp ce raportul Dvs., al Comisiei, se refera la 420.000 de victime, Romania ajungand pe locul 2, imediat dupa Germania. Tinand seama de paritatea po***tiei, Romania devine, nici mai mult, nici mai putin, prima “Killing-machine” din istoria celui de al Doilea Razboi Mondial!
In aritmetica Comisiei se adauga si Ardealul de Nord, acolo unde populatia evreiasca a fost decimata, numai ca, atunci, Ardealul de Nord se afla sub controlul maghiar. Dumneavoastra mai treceti cu vederea si alte fapte: ca toti barbatii evrei in putere au fost incadrati in Armata Rosie, ca o mare parte din poppulatie a fugit in interiorul Rusiei si ca foarte multi evrei au murit de moarte naturala sau de boli contagioase (tifos), de care a suferit intreaga popopulatie, inclusiv Armata Romana.
Responsabilitatea Guvernului Romaniei in aceste evenimente este mare, dar este greu sa fie separata de responsabilitatea germanilor.
Ma voi ocupa in continuare de momentul crucial, anul 1942, care este sters cu buretele sau distorsionat ca semnificatie istorica. Mihai Antonescu, Ministrul de Externe, se intalneste cu Hitler, in acea toamna, si ii comunica hotararea de a nu-i preda pe evreii din Regatul Romaniei. Vreau sa va mai amintesc, domnule general Mihai Ionescu, doua documente semnificative, pe care sper si cred ca le cunoasteti: la o saptamana de la aceasta intalnire istorica, Ion Antonescu declara, intr-o sedinta a Consiliului de Ministri: “Nu voi face jocul rasist al germanilor si ii voi slava pe toti evreii mei”; dupa alte doua saptamani, la o alta sedinta a Consiliului de Ministri, Ion Antonescu declara: “Eu mi-am dat cuvantul sa asigur viata si libertatea evreilor si ma voi tine de cuvant”. Toamna lui 1942 pecetluieste pentru totdeauna salvarea unei intregi populatii de la moarte, condamnata la “solutia finala” de catre Hitler.
Ma voi referi acum la Raportul Comisiei Holocaustului, lucrare unde o reala tragedie este folosita pentru anumite interese politice. In 2002, Guvernul Romaniei, bazandu-se pe documentele Arhivei Nationale si in conjunctie cu toate documentele primite de la Muzeul Holocaustului din Washington, DC, decreteaza, fara echivoc, ca pe teritoriul Romaniei nu a avut loc Holocaustul. La mai putin de doi ani, insa, Guvernul Romaniei isi schimba pozitia, infiintand o Comisie care, bazandu-se pe exact aceleasi documente, decreteaza ca in Romania a avut loc un genocid de proportii inimaginabile. Comentariile sunt de prisos!
Vreau sa mai spun asistentei ca Raportul Wiesel de cercetare a crimelor Holocaustului reprezinta un atac fara precedent la adresa demnitatii romanilor. In concluzia raportului se spune: “Romanii sunt vinovati de genocid, chiar daca in anumite regiuni au supravietuit evrei”. Inainte de a intra in fondul problemei, doresc sa mai remarc ca “anumite regiuni” reprezinta, de fapt, Romania de baza, Romania esentiala, adica in actualele ei granite. Raportul arunca o vina colectiva, acuzand de genocid intreaga populatie romaneasca. Aceasta idee de vina colectiva apartine ideologiei fasciste si/sau comuniste, aruncand vina – reala sau imaginara -
catorva asupra unei intregi colectivitati nationale, rasiale sau sociale. Iar o vina colectiva nu are ce cauta in discursul unei democratii! Se merge atat de departe incat se spune ca majoritatea populatieii romanesti a sprijinit Holacaustul!
Ma intreb: oare cum a fost posibil asa ceva, cand faptele din Bucovina si Basarabia au fost foarte putin cunoscute de populatietie. Eu personal am plecat la 32 de ani din Romania si nu am auzit niciodata despre aceste evenimente. Romania este prezentata in acest material ca o tara fascizata si complet rasista. As vrea sa-i amintesc domnului general si cercetator istoric faptul ca fascismul a fost lichidat in Romania cu ocazia rebeliunii legionare. Fragmentul care m-a intrigat profund este urmatorul: “Holocausul isi are radacini adanci in istoria si cultura romana”! Aceasta constatare aduce un atac frontal Istoriei Romaniei si nu scapa de aceasta
decapitare niciun om politic, niciun partid istoric, niciun moment al istoriei si nici al monarhiei. Deci, Istoria Romaniei este prezentata de Comisie in primul rand ca o istorie a antisemitismului. Acelasi tratament i se aplica insa si Culturii Romanesti.
Nu scapa de “atentia” noii inchizitii nicio personalitate culturala, de la Alecsandri, Eminescu, Kogalniceanu, Hajdeu, Slavici etc., iar in epoca moderna nu scapa nici Emil Cioran, Noica, Mircea Eliade. Asadar, in opinia Comisiei, Cultura Romaneasca nu este importanta prin valentele sale universale, ci numai prin caracterul ei rasist si antisemit. Cu alte cuvinte, Mihai Eminescu si ceilalti piloni ai Culturii Romanesti sunt, nici mai mult, nici mai putin, vinovati pentru cauzarea Holocaustului. Cruciti-va, doamnelor si domnilor, cruciti-va, domnule general!.
Concluzia acestei Comisii a dat o unda verde unei adevarate “vanatori de vrajitoare”, avand ca victima cultura si limba nationala. Atentia este in primul rand indreptata asupra lui Mihai Eminescu si a lui Mircea Eliade, fiind orchestrata din birourile presedintelui Institutului Cultural Roman (ICR), d-l Horia Roman Patapievici.
Avand la dispozitie un buget de cateva milioane de dolari, avand sub control edituri si reviste culturale, el si ciracii sai au pornit un atac delirant indreptat impotriva a tot ce este romanesc. D-l Patapievici spune in clar: “Eminescu, ca poet national, si intreaga cultura nationala nu-si au locul sub zodia internationalismului”. Sau: “Daca vreti sa intrati in Europa, trebuie sa va debarasati de Eminescu”. Daca nu credeti, ma voi referi la seara dedicata “Luceafarului poeziei romanesti”, desfasurata la Consulatul General al Romaniei din New York si boicotata de Institutul Cultural Roman New York, condus de d-na Corina {uteu, ai carui angajati nu au avut
decat curiozitatea de “a baga capul” la acest eveniment care a durat 6 sau 7 ore.
Aceasta manifestare a avut loc prin bunavointa Consulului General al Romaniei la New York, d-l Pietro Lucian Pavoni, caruia trebuie sa-i exprimam sincera gratitudine. Nu pot sa nu adaug faptul ca nu mi se permite (de doi ani!) sa particip la activitatile
ICR New York, deoarece am cerut sa se vorbeasca si romaneste la manifestarile organizate de Institut (pentru participarea din aceasta seara, a trebuit sa mi se dea o derogare speciala de la Washington!).
Vreau sa mai adresez cateva cuvinte doamnelor si domnilor din spatele meu, care striga, cu inversunare, sa nu fiu lasat sa mai vorbesc si sa fiu dat afara! Daca Dvs. mai sunteti azi in viata, aceasta i se datoreaza maresalului Ion Antonescu si – in primul rand – omeniei romanilor. Este greu pentru mine sa inteleg cum multi romani accepta orice compromis, inclusiv acest raport degradant. La fel, nu pot sa inteleg cum multi evrei, in loc sa fie recunoscatori si sa le arate gratitudine celor care le-au salvat viata, stau si asteapta sa le mai dea inca o palma. Un adevar spus doar pe jumatate seamana cu o minciuna. Pe fundalul unei tragedii adevarate,
aici la un atac fara precedent la adresa Istoriei si Culturii Romanesti. Daca vrem sa ne recastigam demnitatea, trebuie sa spunem adevarul
intreg. Va multumesc pentru rabdarea si atentia Dumneavoastra.