Viaţa ca o tablă de şah

De asta îi place lui Vali Badea şahul, pentru că seamănă cu viaţa. Şi cum să zic eu că nu are dreptate? Pentru că are.

Am aflat unul de celălalt datorită altora, evident. Cum ar fi Ciutacu sau Lilick. Or mai fi fost şi alţi oamenii care ne-au îndemnat să ne băgăm în seamă. Bine, recunosc, eu sunt o lady, Vali şi-a călcat peste orgoliul incomesurabil şi m-a apelat. Şi recunosc, ca de fiecare dată, că am fost destul de reticientă în ceea ce-l priveşte. – Acum iar o să îmi zică două de dulce pe mess, dar asta-i viaţa 😀 – Un puşti anti Băse, am gândit atunci. Aşa şi? Cu ce e el mai special faţă de alţii? – Sigur că nu e un puşti, pentru că mi-a atras atenţia în privinţa asta –

Şi curând am descoperit din online aşa: se crede arogant, neimpresionant, eu chiar sunt dar nu mă laud. Se crede mai inteligent decât media. Nici asta nu m-a impresionat, pentru că na, toţi se cred mai deştepţi decât media. Iar pe net nici nu e aşa dificil să pari astfel. Dar totuşi m-a incitat, pentru că în creierii nopţii – şi vorbim de ore matinale, 3, 4 – aveam discuţii politice. Adică el vorbea. Că eu eram la ora de studiu. Şi până la urmă am zis că „puştiul” s-ar putea să nu se laude şi chiar să aibă o inteligenţă peste medie – probabil de aia tot insistă să-mi arate creierul lui 😀 -.

Aşa că atunci când am auzit că vine la Bucureşti am zis că-i musai să văd cu cine puii mei vorbesc.

Că drumurile vieţii şi norul buclucaş (apropo, încă n-au apărut ochelari de nor?) nu ne-au dat posibilitatea să ne vedem la Bucureşti, nu fu bai. Pentru că, printr-un semn divino-ateist domnului i s-a stricat maşina în Piteşti. Şi aşa am reuşit duminică seara să-l duc la o ciorbă 😛

Ce am constatat? Omul chiar e arogant şi chiar e genial (facem un club al aroganţilor, material am avea). Nu vorbeşte pe lângă. Ştie întotdeauna despre ce vorbeşte. E un pic narcisist. S-ar putea să fie şi mai mult. Şi mi-a făcut o mare onoare 😀 Da, m-a lăsat să-i port, câteva secunde, ochelarii. O să vă întrebaţi şi ce mare lucru? Păi, în primul rând că m-a forţat şi în al doilea rând că el nu îşi dă ochelarii nimănui. Şi ar mai fi şi al treilea. E obsedat de obiectul ăsta. Are vreo sută de perechi şi le ţine cu sfinţenie. Nu, nu are probleme cu vederea, dar v-am zis că-i obsedat 😀 Şi aşa i-am dat autograf, pe ochelari. Nu e ingenios?

Şi pentru că mi s-a părut mie că ar mai merita o cafea, luni, imediat ce m-am eliberat din alte cele, l-am dus la Librăria Mea şi i-am arătat unde se întâlnesc bloggeri piteşteni. Se aude Geocer? Cu ocazia asta Vali a zis că şofez bine, chiar dacă luni eram pe maşină de închiriat cu a cărei frână nu mă puteam obişnui deloc. Dar i-a plăcut lui că nu sunt fricoasă şi că mă bag. Şi încă am fost cuminte că n-am vrut să omor omul prin Piteşti 😛

Concluzia? Peste doi, trei ani Ciutacu se va confrunta cu unul mult mai arogant decât el. La genialitate îi las mai mult, că încă e „puşti”. Dar mai avem unul în devenire. O, Doamne, şi-i place fizica cuantică. Şi recită din Shakespeare în limba lui maternă.

Să mai ziceţi voi că prin românica nu mai sunt şi tineri de valoare. Ba iată că sunt. Cam puţini, dar buni.

Şi aşa m-am ales cu un nou prieten genial 😉

 

UPDATE: La Prwave, cărora le doresc „La mulţi ani şi viaţă lungă!”, a apărut un nou episod din „Inocentul”. Despre asta vă va spune imediat şi Lala.

 

 

Reclame

Jocuri şi jocuri

Între timp Lucia Verona m-a binecuvântat cu o recenzie mişto în Săptămâna Financiară, iar cei de la Diva cu un interviu. Le mulţumesc tuturor.

 

Revin, dar plec! Vorba aia, vin să vă salut, dar nu am timp să stau. Timpul ăsta se suceşte şi se împleteşte pe lângă mine, că nu mai pot să-l prind din urmă, în timp ce el mă tot împinge înainte. S-au întâmplat bune şi rele. Între un joc de şah cu un vechi prieten şi un poker american cu mai mulţi prieteni, am uitat să mai jucăm whist. Dar i-am bătut la table. Cam de asta m-am ocupat zilele astea, mai precis de duminică până acum câteva ore când mama m-a sunat terminată spunându-mi că puiul nostru de ciobănesc a fost călcat de o maşină. Aşa se întâmplă în viaţă. Ce să faci?

Am început duminică cu un joc de şah care s-a transformat într-o noapte de şah. Pe când ceilalţi se străduiau să ducă la capăt un whist cu ţipete, nervi şi râsete, eu şi un vechi prieten ne-am bătut pe muţeşte până spre dimineaţă.

 

Luni am făcut cam tot aia, dar de data asta adunându-ne pentru un poker american pe beţe de chibrit. Din zece am rămas două fete, eu şi o amică. Ea a învins. De fapt mă plictisisem şi eram ofticată că n-am mai apucat să joc un whist. Azi am continuat cu tablele. Rar mă bate cineva la table, aşa că se înţelege că am câştigat. Preconizăm că la noapte vom juca whist până dimineaţă. După care iar nu ne vom mai vedea vreo doi ani. Cam aşa ne distrăm odată la doi ani, atunci când ne vedem. Fără întrebări, fără a ne aminti, fără a intra unul în viaţa celuilalt. Aşa a fost de când ne-am cunoscut. De fapt a fost un fel de zeu al jocului. Ne unim doar pentru a juca diverse şi pentru a uita câte o săptămână de capul nostru. Asta se întâmplă şi acum. Doar că de mâine fiecare îşi va vedea de viaţa lui şi vom mai vorbi atunci când vom fi toţi liberi într-o anume perioadă. Cine ştie când?

 

Acum vă las rugându-l pe Vania să publice o recenzie pe Club, pentru că eu nu mai am timp de capul meu până mâine. Dacă nu o vrea să publice el sau nu o avea ce, presupun că voi reveni eu cu o părere despre povestea Anei Veronica Mircea, chiar înainte de-a pleca. Apoi o să-şi dea şi altii cu părerea, dar îmi permit şi eu puţin că de aia am citit.

Ne auzim… într-o zi!

PRIMA ŞI ULTIMA ZI – V –

Dupa ideea lui Mihai

Totul aici

Cerul se întuneca, iar ceaţa groasă prindea pământul în braţele-i apoase. Un cuc stingher cântă de nouăsprezece ori. Şahul îşi ridică privirea. Ceva în el se declanşa. Se ridică şi alergă spre ferestrele mari. Nimic. O linişte diabolică se aşternu peste pământ. Nu, nu era normal. Oamenii de gheaţă nu se dădeau niciodată bătuţi aşa de uşor. Stângul şi Dreptul tremurau din toate închieturile. Nici lor nu le mirosea bine.

Uşa se deschise şi se trânti de perete. Şahul tresări. Degetele lui se transformară în pumni, iar chipul i se înnorşi.

– Vreau să-l văd mort pe neghiobul care a trântit uşa! ţipă el.

Dar bărbatul din uşă nu îl băgă în seamă.

– Mărite, mărite, se întâmplă ceva. E prea multă linişte şi a început să ningă.

Şahul se scărpină în bărbie.

– Am decis, toţi cei care îmi aduc veşti proaste vor fi îmbrăcaţi în smoală.

Stângul începu să se bâlbâie:

– Mă…mă… mărite, păi cu el ce facem, îl ucidem mai întâi şi apoi îl băgăm în smoală sau invers?

Şahul simţi că îşi iese din fire.

– Poate că şi prostia ar trebui pedepsită într-un fel, gândi el.

Stângul ridică rece din sprânceană.

– În fine, decretă şahul, ucide-l pe neghiob şi adu-mi-o pe sălbatica aia.

– A?

– Femeia lui Şarah, urlă Şahul.

 

*

Şarah era în mijlocul oamenilor săi. Reuşise să îi strângă într-un loc retras pe care il arătase Aissa. Oamenii stăteau tăcuţi prin colţuri întunecate. Un bătrân cu ochi albi precum gheaţa murmura ceva. Iar Şarah stătea alături de sfătuitorul său.

– Şahul crede că a prins-o pe femeia mea, şopti Şarah.

Sfătuitorul dădu încet din cap.

– Eu zic să ai grijă la Aissa. Puterea cere de la sine putere, nu te va lăsa în viaţă.

– M-am gândit la asta, recunoscu Şarah. Tocmai de aceea, după ce îl ucide pe Şah, va trebui să pui mâna pe ea.

– O omor?

– Nu, ce sens ar avea? După ce oamenii tatălui ei mi-au omorât femeia, singura pentru care mi-aş fi dat sufletul, cred că merită să vadă cum e să fii protejata lui Şarah.

Sfătuitorul zâmbi acru.

– Bătrânul a chemat zăpada.

– Bine, atunci vom lupta pe propriul nostru teren.

 

*

Aissa îl privi pe bătrânul său tată cum îşi îmbracă armura. Avea de gând să atace el înainte ca oamenii gheţii să se regrupeze sau să le vină ideea de-a ataca. Femeia nespălată cu plete aurii înclăiate de nămol, privea pierdută prin cameră. Stângul intră, destul de atent pentru a nu-i scăpa uşa şi de-a nu avea aceeaşi soartă ca a bietului gardian.

– Stăpâne!…

– Sttt!

Aissa îl privi pe Stângul şi îi oferi cel mai cald zâmbet al său. Bărbatul se pierdu.

– Oamenii sunt gata? ţipă Şahul.

Stângul se dezechilibră pentru o clipă.

– Da, stăpâne!

– Atunci să mergem… ăăă, se întoarse spre femeia speriată şi murdară. Împinge-o şi pe aia.

Aissa privea scena de parcă ar fi fost în faţa unor actori proşti, fără nici un sens. Gândul ei era în altă parte. Puterea. În curând puterea avea să fie a ei.

 

*

Ningea. Şahul era convins că neghiobul de Şarah chemase iarna. Dar avea să-l învingă şi cu propriile-i arme. Nu avea de gând să se lase speriat de un neghiob om al gheţii. Revoltă îşi dorise, revoltă avea să-i dea. Şi să te mai gândeşti că puterea nu e bună. Dintr-o dată Şahului îi veni pofta de-a se juca de-a stăpânul lumii. Oh, dar el chiar era stăpânul lumii. Zâmbi în barbă. Poate că fulgii de nea îl înnebuneau, dar puterea îl făcea să simtă cum zboară.

Îi făcu semn Stângului să-i predea femeia. Mâna lui mare se înfipse în părul ei încâlcit. Şi totuşi, le spusese să o spele. Dar nu mai conta. Încerca să zărească ceva prin ceaţa rece, dar nu vedea decât umbre întunecate formate din noaptea ce abia se lăsase. Îl strigă pe Şarah:

– Femeia ta e la mine, dacă o vrei vino s-o iei, şi râse sumbru şi strident.

Dar nu se auzea decât vântul ce şoptea din depărtare şi, uneori, câte un fulg ce ateriza pe vizierele soldaţilor.

Aissa privea spectacolul de la fereastră. Era calmă. În curând totul avea să-i aparţină.

– Puterea atrage după sine putere, se auzi glasul vrăjitorului.

Aissa nu tresări.

– Mă aşteptam să apari până la urmă, Imothepus. Întotdeauna apari ca să strici bucuria omului.

 

*

Când oamenii gheţii năvăliră, soldaţii Şahului mai întâi se închinară, abia apoi se avântară în luptă. Şahul privea distrat, ţinând-o încă pe femeia lui Şarah. Era pe jumătate dezbrăcată, iar frigul devenea năpraznic. Simţi cum femeia i se înmoaie în mâini, dar nu spuse şi nu făcu nimic. Dacă Şarah o voia, trebuia să moară. Atunci ea se întoarse spre el şi lama rece îi pătrunse pântecul. Femeia râse. Şahul îşi privi rana, sângele. Nu simţea durerea, doar furia. O aruncă pe femeie şi dădu ordin să fie ucisă. Dreptul îi tăie capul fără să întrebe ce s-a întâmplat. Stângul încerca să îşi salveze stăpânul. Dar cuţitul rece ce îi intră în spate îl făcu să se prăbuşească.

– Aissa, şopti Şahul.

Aissa trase cuţitul dintre omoplaţii Stângului şi cu o viteză uimitoare îi luă gâtul Dreptului. Apoi se aşeză lângă Şah, calmă, impasibilă, de parcă nimic din toate astea nu se întâmplaseră.

– Ştii, tată, Imothepus a avut mereu dreptate, puterea atrage după sine putere, iar eu o vreau.

Şahul îşi dădu ochii peste cap, durerea devenea insuportabilă.

– O, nu, n-ai să mori.

Şarah apăru lângă ei alături de alţi doi bărbaţi.

– Ţi-am rezervat aceeaşi soartă pe care mi-ai rezervat-o tu mie.

Şahul încercă să se târască pe pământul îngheţat. Şarah îl privi chinuindu-se, apoi îl ridică pe umăr şi porni spre palat.

 

*

Liniştea se lăsase din nou. Doar glasul Aissei blestemând se mai auzea.

– Şarah, ai să mi-o plăteşti. M-ai păcălit.

– Ce facem cu ea? întrebă sfătuitorul.

Şarah îl privi pe Şah. Încă mai avea de trăit, dar nu mult.

– Va trebui să înveţe că viaţa e frumoasă şi fără aur sau crime fără rost. Încătuşaţi-o, o luăm cu noi.

Imothepus apăru de niciunde.

– Ce ai de gând să faci, Şarah?

– Eu n-am nevoie de putere, vrăjitorule. Eu pot trăi la fel de bine şi mâncând din rădăcina unei plante şi bând roua dimineţii.

Vrăjitorul clătină din cap.

– Atunci…

– Da, spuse Şarah. Lumea e liberă.

 

*

Când cucul cântă de doisprezece ori, Şahul îşi găsi sfârşitul. Spânzurat în faţa celor ce îi fuseseră fideli. Aissa urla de mânie şi blestema ziua în care s-a născut, iar lumea simţi cum se eliberează de sub jugul nedreptăţii.

P.S: Aştept idei noi

PRIMA ŞI ULTIMA ZI – IV

După ideea lui Mihai

Stătea întins în falduri de mătase. Trei dintre soţiile sale îi ţineau de urât. Îmbrăcate sumar, dar cu chipul acoperit, ca nu cumva cineva să le fure privirile, îl dezmierdau în fel şi chip. Strugurii se scurgeau în gâtul lui, aşa cum sentimentul puterii absolute îi curgea prin vene. Şi totuşi, acum ce mai urma. Cucerise totul. În curând, revolta avea să ia sfârşit. Şarah avea să fie mort, iar el era singurul stăpân al unei lumi întregi. Putea la fel de bine să şi moară. Visul i se împlinise. Acum avea tot ceea ce îşi dorise vreodată. Dar, în curând, avea să se instaleze plictiseala.
– Dăm legi, îi spuse el Stângului. Cei care fură vor fi ucişi, cei care violează vor fi violaţi, iar cei ce ucid îi facem mercenari.
– Veţi lupta împotriva celor pe care-i conduceţi?, se contrarie Dreptul.
– Şi ce o să facem? Oricum ei plănuiesc să scape de sub puterea noastră. Ce altceva mai avem de făcut. Dacă nimic crud nu ne mai întâmplă pe lume, mă voi plictisi groaznic şi voi începe în a vă ucide pe voi.
Uşa se deschise brusc. Şahul fu pregătit să dea ordin ca cel ce a trântit uşa să fie ucis, pe loc, acolo, dar când făptura aceea gingaşă îi căzu la picioare, furia i se diminuă.
– Femeia lui Şarah, spuse mândru soldatul.
 Era interesant, într-adevăr. Femeia lui Şarah în faţa lui. Cu hainele rupte. I se vedea un sân. Un sân perfect. Chipul îi era rebel, iar părul nespălat de luni, dar, totuşi, îmbietor. Şahul o privi cu poftă.
– Spălaţi-o! Ce să fac cu ea aşa?
Cele trei soţii ale sale se ridicară şi porniră spre femeie. Soldatul, cu un rânjet tâmp, le împinse.
– Mai repede, mai repede, stăpânul are nevoie de distracţie.
Trânti din nou uşa în urma lui. Cucul cântă de şaisprezece ori. Ploaia cădea tot mai tare. Urlete furibunde se auzeau de peste tot.
Şahul i se adresă Dreptului.
– Vreau să-l omori pe cretinul ăsta.
– Care din ei?, ironiză bărbatul.
– Soldatul care a trântit uşa. Lege: de acum în colo, cine va îndrăzni să intre fără să ciocăne şi va trânti uşa, va fi torturat, apoi va fi ucis încet, atât de încet, încât să-i scârţie mintea. Iar lovitura de graţie i se va aplica brusc, trândindu-i-se o uşă drept pe cap.
Dreptul notă, dar chiar atunci uşa se deschise brusc şi se izbi de perete. Şahul îşi dădu ochii peste cap.
– Aissa?
Dreptul privi spre şah, apoi spre copilă.
– În cazul ei nu se aplică, mormăi suveranul.
– Tată, Şarah a evadat.
– În sfârşit, gândi şahul, o veste bună. Şi aşa începuse să resimtă o plictiseală cumplită.
 
*
Coridorul secret nu era aşa de strâmt precum s-ar fi aşteptat el. Din contră, era mai degrabă o cameră a comorilor. Aissa furase mult de tatăl său. Şi, din câte îşi dădea seama, avea să îi fure şi viaţa. Până la urmă de ce s-ar fi oprit din a face asta? Aşchia nu sare departe de trunchi. Atât învăţase. Atât văzuse în viaţa ei, atât ştia să facă. Iar el, el cât avea să aştepte? Nu prea conta. Avea haine, mâncare şi apă, şi timp pentru a-şi pune planul la cale. Unul serios. Unul care să scoată lumea de sub orice dominare.
 
*
Aissa ştia exact ce are de făcut. Aşa că avea să înceapă cu o treabă simplă. Trebuia să înceapă de undeva, aşa că planul ei era gândit de la cel mai mic şi nesemnificativ detaliu. Încă puţin şi lumea avea să îi cadă la picioare. Dar, până atunci, Iamasia avea să vadă cum e să fii îndopată ca o scroafă.
Intră în bucătărie. Iamasia dădea indicaţiile pentru mâncarea prinţesei:
– Nu prea multă sare, nu prea mult piper, prea multă verdeaţă. Lasă oul ăla acolo unde e. Prinţesa nu are voie ouă…
Aissa zâmbi. Le făcu semn celor doi soldaţi să o urmeze.
– Minunăţia ta, urlă Iamasia, vrei să îţi miroase părul a mâncare? Treci în camera ta.
Aissa zâmbi malefic. Le făcu semn celor doi să o prindă, iar ei nu stătură pe gânduri.
– Aissa, ţipă femeia, ce faci?
Dar fata nu avea de gând să-i răspundă. Înşfăcă prima pâine ce îi ieşi în cale şi i-o îndesă în gură.
– Mestecă, Iamasia. Mestecă, că o să ai mult de mestecat.
 
*
Ora optisprezece. Aissa intră în camera secretă. Şarah se plimba de colo-colo, în culmea disperării.
– Unde ai fost?
– A trebuit să hrănesc pe cineva.
– Nu vreau să ştiu ce înseamnă asta.
– Nu, aşa este, nu vrei să ştii.
– Ea a ajuns la şah?
Aissa zâmbi.
– În curând. Mă duc să-i spăl pletele murdare, şi îi făcu cu ochiul.
– Mai avem fix un ceas la dispoziţie până să ne punem în mişcare, îi reaminti Şarah.
– Mai mult decât suficient.
 
*
Imothepus dădea grav din cap.
– Va fi prima şi ultima zi a domniei tale, dacă  nu slăbeşti frâiele şi nu le redai liberatea.
Şahul privi la gloata aceea ce încerca să-şi salveze stăpânul. Stăpânul evadat.
– Şarah va veni de bună voie, femeia lui e la mine.
– Şarah va veni doar pentru a-ţi vedea leşul împuţit.
Şahul râse strident.

PRIMA ŞI ULTIMA ZI III

După ideea lui Mihai
Ceasul mare, din mijlocul oraşului, bătu de doisprezece ori. Lupta era tot mai aprigă. Oamenii gheţii nu aveau de gând să cedeze, în schimb, şahul, nu avea de gând să-i omoare. Însă:
– La noapte, îl spânzurăm pe Şarah. Hmm… la fereastra iatacului meu.
– Da, Mărite, îşi chirci Stângul spinarea. Aşa vom face.
– Până atunci, cugetă şahul, răniţi-i uşor, îi omorâm după decesul lui Şarah. Îmi place să-i strivesc ca pe muşte. Dacă mor, îl ucid degeaba pe nefericitul ăla.
– Nu, Mărite, puse Dreptul, nu îi vom ucide. Nu până când cucul nu va cânta din nou de douăsprezece ori.
Şahul zâmbi.
– Vreau o narghilea. Şi repede.
Stângu şi Dreptul se îmbulziră spre uşă. Zidul îi întâmpină ca mai apoi să-i împingă violent.
– Idioţi, contemplă şahul.
 
*
Imothepus o privea rece. Parcă arunca fulgere din ochi.
– Aissa, nesăbuito!
Fata nu se mişcă din fotoliul moale. Nici măcar nu se clinti. Chipul îi era impenetrabil, iar urechile încercau să asculte tăişul spadelor.
– Se vede că eşti născută din acelaşi ou.
– Imothepus, dacă eu sunt nesăbuită, atunci, tu, ca slujitor al şahului, cum te consideri?
Vrăjitorul tăcu. O pată de lumină îi luă privirea pentru o clipă.
– Ce ai de gând să…
– Taci, cine îţi dă ţie dreptul să îmi urmăreşti paşii?
– Aissa, puterea va conduce mai departe spre alte şi alte războaie. Oare când o să înţelegeţi tu sau tatăl tău?
 
*
Şahul îşi expusese deja marele plan în faţa fiicei.
– Şi, în felul ăsta, râsese el, nimeni nu va mai încerca vreodată să îmi submineze puterea. Nimeni nu îşi va mai dori să se răscoale…
„Eşti bătrân, tată!”, gândi ea. „Va trebui să cedezi ceea ce ai obţinut”.
În mintea ei, deja, încolţise sentimentul puterii. Şi cine putea să îl urască atât de mult pe şah şi să-l omoare fără nici un regret, dacă nu Şarah? Apoi, şi Şarah avea să-şi găsească sfârşitul. Gata, venise timpul ei. Se săturase de bone care să-i spună când să mănânânce, când să se îmbrace sau când să vorbească. Putea fi stăpâna lumii printr-o lovitură simplă.
Coborî treptele temniţei. Gardienii erau adormiţi. Reuşise să toarne somniferele în mâncarea lor, iar acum se putea mişca în voie. Îşi trecu degetele pe barele de metal ale temniţei. Şarah tresări. Ea zâmbi. Degetele ei păreau să mişte gratiile din toate sudurile.
– Şarah, îţi dau o şansă o la viaţă.
Şarah se întinse pe banca din lemn.
– Tu îmi dai o şansă?
Ea continuă să îşi plimbe mâinile pe fierul înnegrit de vreme. Cu graţie, băgă mâna în buzunarul rochiei albe şi scoase cheia. Şarah se repezi spre ea. Dar Aissa era cu mult mai rapidă.
– Nu, nu, nu, dacă îţi voi da drumul, o voi face după regulile mele pe care va trebui să le respecţi.
Cucul cântă de paisprezece ori. Şarah se lăsă pe bancă, îşi duse capul în mâini şi oftă.
– Ce doreşti, Aissa?
 
 

 

PRIMA ŞI ULTIMA ZI – II

După ideea lui Mihai
Partea I
Cucul cântă de şapte ori. Nerăbdarea şahului se citea pe chip. Se plimba prin camera împopoţonată cu fel de fel de lucrui culese de prin războaie. Lumina intră sfioasă pe ferestrele înalte. Dar era o lumină rece, gri. Un fel de premoniţie a unei zile proaste. Şahul îşi strânse degetele în pumni: „Negociază de un ceas, doar le-am spus să-i ucidă, rând pe rând, ca pe nişte brute. Şi, aşa cum ar fi fost de aşteptat, ar fi trebuit să aud urletul lui Şarah sub imperiul torturii”.
Uşa se trânti de perete făcând un zgomot infernal. Şahul tresări, deja era prea mult pentru o singură zi. S-a întors pe vârfuri. Chipul îi era roşu de mânie. În faţa lui îi zări pe cei doi sfetnici: Stângul şi Dreptul, cum îi numea el, pentru a nu se mai obosi să le reţină numele.
– La dracu’, de câte ori să vă spun să nu mai izbiţi uşile de pereţi. Nesăbuiţilor!
Bărbaţii s-au aruncat la picioarele lui, sărutându-i, cu patimă, saboţii de mătase, cu vârf curbat şi ieşit în afară.
– Idioţi, murmură şahul, depărtându-se de Stângul şi Dreptul. Ce s-a întâmplat?
Unul din bărbaţi se ridică. Glasul şi trupul îi tremurau, poate de emoţie sau, poate, de spaimă.
– Mărite, poporul oamenilor de gheaţă a cedat.
În minte şahului se instală o linişte covărşitoare. Un sentiment blând îi gâdila întreg trupul. Se lăsă purtat de gânduri calde şi blânde. Deschise fereastra şi lăsă aerul rece să-i explodeze în faţă. În sfârşit, stăpân peste toată lumea. Era tot ceea ce visase o viaţă întreagă. Să unească întreg pământul sub o singură stăpânire, a sa. Un râs isteric îi ieşi pe buze, dar nu dură mult. Glasul bătrânului vrăjitor îl opri:
– Iuminias, nesăbuinţa ta a ajuns şi la urechile mele. Puterea aduce cu sine duşmani, duşmani care vor vrea să-ţi ia această putere.
Şahul înghiţi în sec. Îl ura pe Imothepus. El era cel ce încă îi mai putea înnegri gândurile. Scoate din el toate furiile şi toate frustrările.
– Ieşiţi, ţipă şahul la cei doi sfetnici.
Trânti fereastra.
– Prea multă răceală dintr-o dată, concluzionă şahul.
– Prea multă nebunie, boscorodi vrăjitorul. Lumea nu e făcută să se supună unui singur suveran.
– De parcă, mârâi şahul, cineva i-a întrebat pe ei.
Imothepus bătu cu pumnul în masă, făcându-l pe şah să se înroşească de mânie.
– Puterea e a mea, Imothepus.
– Dar până când?
Şahul se aşeză. Privirea-i era rece.
– Până când am să mor.
– Atunci, îţi prevăd o moarte rapidă.
Vrăjitorul plecă trântind uşa în urma sa. Şahul simţi o durere apăsătoare în creier: „Oare ce trebuie să facă un suveran pentru a nu i se mai trânti uşile în cap?”
 
*
Aissa cobora încet, precaut, treptele ce duceau spre temniţă. Era timpul să-l cunoască pe duşmanul părintelui său, bătrânul Şarah. Două gărzi luminau celula, ţînând în mâini torţele cele mari. Aissa le zâmbi. Întinse mâna şi îi smulse unuia dintre ei torţa.
– Sunteţi liberi.
Bărbaţii se măsurară din priviri, dar nu o împiedicară. Era mai bine să plece. Toţi ştiau cât de crudă putea fi Aissa.
Fata se apropie de gratiile reci. El era acolo. Ţinându-şi capul, plin de sânge, în palme. Ea zâmbi.
– Şarah, în sfârşit.
Glasul ei îl ademeni. Îşi întoarse privirea. Aissa rămase surprinsă. Nu era deloc bătrân, aşa cum şi-l închipuise ea. Şi, cu toate că faţa îi era brăzdată de răni, încă arăta bine.
– Aissa, vestea răutăţii tale s-a răspândit în toată lumea, dar nimeni, niciodată, nu mi-a vorbit despre frumuseţea ta.
Aissa se încruntă.
– Şarah, eu sunt cea ce îţi va fi călău. La noapte, când cucul va cânta de doisprezece ori.
 
*
Şi cucul cântă de nouă ori. Dimineaţa era la fel de rece şi neprimitoare. Iamasia, o femeie înaltă şi corpolentă, îi servi micul dejun micii ei prinţese. Vestea ajunsese şi la urechile ei, dar, niciodată nu discuta cu Aissa problemele tatălui ei.
– E o zi urâtă, spuse doica, în timp ce aranja bucatele pe masă. Nu îţi vine să dai nici un câine afară.
Dar Aissa nu o auzea, gândul ei era departe: „Şi acum, că am cucerit lumea, ce o să mai facem? Cu ce gânduri mă voi trezi mâine de dimineaţă? Ce plictiseală. Cel puţin, tata, mi-a dat voie să fiu călăul lui Şarah. Dar, cine ştie, poate că de mâine legile se vor înăspri, şi poate voi avea mai multe motive de distracţie. Sau, poate, va fi o răscoală…”
– Domniţă, strigă un oştean, adăpostiţi-vă. Oamenii gheţii s-au răsculat.
Aissa zâmbi în colţul gurii: „Ai grijă ce-ţi doreşti…”