Șarama

Când ziua începe a se îngîna cu noaptea este ceva normal, dar când lucrul acesta devine permanent este clar că e o problemă. Cartea destinului a fost furată și era întunecată se apropie. Atâta timp cât destinul nu se mai scrie lumea începe să moară.

Mâna invizibilă e neputincioasă, nu mai poate scrie în Șarama. Destinul fiecărui om a fost scris dinainte, acum nimic nu se mai poate schimba. Însă gemenii Sior și Sirona au păcălit dintotdeauna Mâna. Deciziile lor au fost mereu imprevizibile, iar Mâna a fost nevoită de multe ori să rescrie. Așa că ei sunt singurii care pot amâna sfârșitul lumii.

Dar nu numai destinul lumii e în mâinile lor, ci și tronul care a aparținut de drept părinților lor. Sior și Sirona sunt orfani și nu beneficiază de armate și aliați pentru a-și putea lua ceea ce le aparține de drept. Iar când unchiul Sorian află că gemenii sunt în viață pornește un adevărat măcel.

Cei doi sunt nevoiți să se bazeze doar pe ei, pe bătrânul bețiv al satului în care au crescut, pe o pasăre pheonix care e pe jumătate om și pe zeița morții.

Bătălia nu se dă doar pe pământ pentru că și zeii sunt împărțiți în tabere.

Și mai este un secret. Cei doi nu pot învinge decât împreună. Numai că drumurile lor se despart.

Este o poveste ca orice altă poveste. Poate tristă, poate veselă. Dar vă garantez că nimic din ceea ce v-ați aștepta să se întâmple nu va fi așa. Iar finalul este cu totul neașteptat. Tot ce trebuie să faceți e să citiți și să trageți singuri concluziile.

Șarama este cartea destinului și așa va rămâne până la sfârșitul lumii.

Anunțuri

Mi-am amintit de Şarama

Voiam să scriu istoria, pe larg, a arkuzilor pentru a o posta pe Dinastii, dar m-am răzgândit, dându-mi seama că Mitologia va fi ultima carte din serie şi că cititorii nu prea cunosc zeii principali. Măcar pe ăia mari, vorba aia 😀 Aşa mi-am amintit de Şarama – cred că cei de la librărie o mai pot face rost. Mi-am amintit că această carte, a cărei acţiune se petrece la mult, mult timp după Dinastii, a beneficiat de aceeaşi mitologie. De fapt, în Şarama, arkuzii ajunseseră să fie doar o mână de oameni ascunşi undeva în fundul pământului şi pentru prima oară în istoria lor zbuciumată aveau parte de un rege, ci nu de o regină. E? Tare nu? De ce cărţile mele au acţiunea cu fundul în sus? 😀 No, după Şarama m-am gândit că ar fi interesant să scriu mai mult despre arkuzi, pentru că în Şarama cred că mai existau doar vreo cinci elfi cu totul 😛 Oricum acolo nu au avut vreo importanţă.

Totuşi, de ce dracu’ mi-am amintit de Şarama ţinând cont că am făcut tot posibilul să uit de ea? Ştiţi voi, din cauza editurii. Abia aştept să treacă perioada de contract să îmi iau cartea înapoi. Mai sunt doi ani, hai, răbadre, cum au trecut trei or mai trece şi doi.

saram12

 

saram21

Avantaje… sau nu!

Ideea e următoarea: Sunt un om privilegiat. Păi să vă spun. Când eram în spital, ţinând cont că pe mine s-a testat un nou tip de anestezie totală, abia venită de peste oceane (n-am priceput exact care oceane), a trebuit să fac analize complete de tot. Printre acestea s-a enumerat şi raza la plământ. Ok, raze… doi plămâni. Când ies eu de acolo, tipa aia, disperată, începe:

– Dumnezeule mare, ai o scolioză atât de urâtă… Şi a început să îmi spună ce voi păţi dacă nu fac recuperare. Ce să recuperez, nu m-am prins. Eu eram nervoasă, plictisită, sătulă de toate cretinismele de analize. Aşa că, la un moment dat, ţip la ea:

– Bineee, dar plămânii cum îs? Că eu fac o anestezie specială, breee. Dă-o dracu’ de scolioză.

– Bine plămânii, zice ea. Dar ai o scolio…

Cam asta a fost ideea în sine. Femeia rămăsese blocată pe scolioza mea.

După ce m-am operat, m-am dus şi la doctora aia cu scolioza. Dacă vă spun că aia a început la fel, de ziceaţi că mor atunci şi nu gata. Adică nu mai aveam nici o şansă. Ok, ok, fac exerciţii din alea idioate. Gataaa!!! Apoi, gagica, cu un umor negru bine dezvoltat începe: nu mai ai voie să cari (bifat ok), nu mai porţi tocuri (să mori tu!), dacă vrei un copil opţiunile sunt următoarele: aaa, poţi rămâne paralizată; bbb, prin cezariană nu rămâi paralizată, dar stai nouă luni în pat (să mori tu, iar!). Mă rog, astea sunt cretinisme. Însă, mişto este că mama nu mă lasă să-mi car nici propria geantă. E tragico-comic. Cum să vă explic. Închipuiţi-vă două femei într-un mall, una trage de geanta celeilalte, iar ailalată, adică cea deposedată, se luptă din greu pentru bunul ei. Şi începe mama:

– Să vină Xreder să o ducă la maşină!

O, Doamne, să-i spună cineva că îmi pot duce singură GEANTAAA!!! Sunt disperatăăă!

Aşa trăiesc eu de când cu scolioza.

Mama: Unde te duci?

Eu: La cumpărături.

Mama: Să o iei pe Katy cu tine şi să te ducă până în casă.

Oh, să îi spun să mă şteargă şi la fund. Cu toate astea, mulţumesc, am voie să mănânc singură. Adică pot duce singurică lingura la gură. Ce minunat 😛

După ce azi, am avut examen (da, l-am luat, ho), am fost la Mall, am făcut, am dres, m-am certat cu X pe o plăsuţă, ajung acasă şi intru la Trexel. Ştiam eu că mi se pregăteşte, dar nu eram chiar convinsă. Bine, recunosc, m-a sunat Crina de dimineaţă. Da, m-a trezit, că aşa o apucă pe ea sunatul 😆 Glumesc, eram trează. Ce de detalii. Şi îmi zice că a citit la Trexel şi s-a râs. Eu repetam pentru examen, aşa că n-am apucat să intru, şi nici de râs nu îmi ardea că eram cam palidă 😀 Aşa că am intrat pe seară. Hehe, ştiţi de ce m-am bucurat? Să vă explic. Am o fină, e mare, anul cinci la facultate. Nu a fost înnebunită după Stăpânul cu inele, dar după ce a citit Şarama, mi-a zis că e mult mai mişto decât tot Tolkienul pe care l-a citit ea. Sigur, nu sunt de acord. Tolkien e un geniu al literaturii de gen, apropo a apărut cartea „Copii lui Hurin”, îmi e lene să pun accent pe „u”. V-o recomand, eu mai am puţin şi o termin, bestială. Aşa că, atâta timp cât soţia lui Trexel se trezeşte la cinci pentru a mai apuca să citească din cartea mea, păi nu pot decât să sar în sus de bucurie. Nu îmi aduc aminte ca mama să se fi trezit la ora aia pentru mine. Mai repede mă striga din dormitor:

– Mai trăieşti?

– Cred, răspundeam eu ca din cavou.

– Ei, mai rezişti până la şapte, îmi răspundea ea după care adormea subit.

Aşa că vă daţi seama cât sunt de fericită.

Doamna Trexel, vă mulţumesc! Şi vă pup! Şi sunteţi minunată!

Bilanţ de cărţi

Aşa, aşa. Crina îmi dă idei, probabil că s-a gândit ea că nu pot fi gata cu povestea lui Mihai în seara asta. Nu de alta, dar mai am de corectat, mai am de scris şi altceva. Ce mai, mai am şi altă treabă. Şi, printre picături mai scriu câte ceva, mai citesc sau mai arunc un ochi la TV.
Aşadar, facem un raport de cărţi. Adică: ce am început şi voi continua. Ce am început şi dracu’ ştie dacă se va realiza. Ce s-a modificat, ce nu s-a modificat. Şi de ce vorbesc în dodii şi Crina nu înţelege – logic, pentru că vorbesc în dodii 😀
Începem cu începutul? Păi cum altfel? A, se poate şi altfel, mi-a zis mie Bogdan Hrib: „Mai ştiu eu un nebun care după zece volume în ultimul scria „şi aşa a început””. Ceea ce înseamnă că eu sunt celălalt nebun 😀
Începutul: Am început cu trilogia „Stăpânul”. Desigur, aşa cum unii dintre voi ştiu, nu am publicat decât volumul I, „Răpirea zeilor”. Nu, nu am nici eu idee de ce nu am insistat mai mult. Am terminat celelalte două volume, sigur că am făcut-o, dar, pur şi simplu mi-a fost greu să-l refac pe primul, mai ales fiind prima mea carte şi, la celelalte două, se vedea deja ameliorarea. Am zis eu atunci că nu se face. Primul volum varză şi restul de la bine la mai bine. Cumva, nu ştiu cum, am renunţat la idee. Şi totuşi, acum parcă îmi vine să mai lucrez puţin la primul volum şi să văd dacă-l pot publica pe vreo stradă 😛
După un milion şi ceva de cuvinte, scuze, două şi ceva 😀 , însumate în cele trei capitole ale „Stăpânului”, a urmat „Şarama”. Majoritatea o ştiţi. Cel mai tare m-a mirat că tot Chişinăul o citise. Ce? Care e problema? Şarama e vedetă la Chişinău. Că în România nu a avut loc 😉 Măcar acolo, cine sunt eu să mă supăr? 😛
Ce am scris după? Hehe, antologii. Ştiţi ceva? Nu ştiţi, dar vă spun eu. Habar nu am cum e cu proza scurtă. De aia prefer romanele, de aia mă joc cu voi pe blog, pentru a încerca să învăţ şi secretul unei variante scurte. Aşa s-au născut şi antologiile. Apoi au urmat interviurile, hai că de alea şiţi. După care, m-a izbit. O serie de nouă cărţi, aia Regală, care acum nu mai e regală, dar pe acolo. Nouă cărţi cu dinastii, întâmplări mai mult sau mai puţin fantastice, dar cu aventuri şi nebunii, iubiri şi tragedii din plin.
În timpul ăsta. Adică între cele două cărţi din serie, am scris „Colecţionarul de vise” şi „Dincolo de oglindă”. De colecţionar aţi mai auzit câte unii. Alţii l-aţi mai şi citit. Cu „Dincolo de oglindă”, doar Vania s-a familiarizat cât de cât, că nu sunt convinsă că a terminat-o. Ceea ce e mişto la asta cu oglinda e, că pe lângă partea uşor fantastică, jumătate din carte e povestea vieţii mele. Hehe, câte poveşti aş mai avea de scris inspirate din viaţa mea, din, din, din…
„Crima perfectă” sau, aşa cum m-am gândit ulterior „Marea cacealma”. Încă e în proces de gândire titlul, oricum, acţiunea e aceeaşi. Cartea nu e terminată, desigur. Cine să o termine printre atâtea proiecte şi să nu uitaţi că trebuie să-mi fac şi lucrarea de diplomă, da?
Ok. „Imperiul celor şapte ape”, un fantasy şi nu prea. Mai mult o poveste gen „Inelul libelungilor”. Nu ştiu, fac planuri şi planuri la partea asta de vreo doi ani, ceva nu e unde trebuie, aşa că încă mai aştept acel zvâc.
„Sărutul Morţii”, hai că despre asta ştiţi. E ficţiune, dar nu e fantasy. E vorba de o asasină de prin anul 1100, pe acolo. O poveste ce îmbină puterea, iubirea şi crima. Desigur, întrebarea e cine va învinge: dragostea sau partea criminală? Sunt pe la jumătatea drumului şi aici 😉
„Corbii”, şi din asta ştiţi câte ceva. Cred că e cea mai bună idee pe care am avut-o din 2005 până acum. Da, da, de aia m-am oprit din publicat. Gata, vă ajunge.
Şi ajungem la ultima idee pe care am avut-o în timpul ăsta. Un horror, pe care nu ştiu dacă să-l fac serie sau roman. Serie: „Horrorscop”, iar fiecare carte să aibă un alt titlu, alte personaje, sau, acelaşi personaj principal şi acelaşi principiu de urmat. Un fel de Buffy pentru cine a văzut filmul, cam aşa să arate şi cartea. O serie care pare fără cap şi coadă. Dar, desigur, se va sfârşi. Adică, în fiecare carte trebuie înfruntat… o, nu, mi-a venit ideea 😀 Pentru fiecare zodie câte o carte, şi termin cu a treisprezecea. Noroc că vă mai scriu vouă, că mă lămuresc şi eu.
Următoarele cărţi, scrise printre serii, vor fi unele poliţiste, da, o serie. Nu, nu vă dezvălui nimic. Poate şi un thriller din ăla dur. Vom vedea.
Şi ca să fie treaba bine înţeleasă, încă mai aştept un autor care vrea să scrie un roman în colaborare, o să mor şi nu o să vrea nimeni? 😀
Ok, ăsta e bilanţul cărţilor. Mulţumită, doamnă?  

Tot pe drum

Gata, gata, nu vă înghesuiţi. Zilele astea au fost zilele Şaramei. Cum adică cum? Vă spun eu cum. Toată lumea caută: „Şarama, Oana Mujea, Eminescu” sau „Şarama, Eminescu” sau altfel, dar ideea e aceeaşi. Hei, opriţi-vă, nu am scris numai Şarama. Aia e doar o carte. Cu un prim volum destul de stângaci. Mă rog, volum doi e super mişto. Dacă mi-a plăcut şi mie, ştiu eu ce zic. Dar am mai scris, zău aşa. Da, corect, nu prea aţi auzit de restul. Ştiu. E o problemă. Cella le-a citit pe toate şi Mioara, o prietenă pe care nu am mai auzit-o de ceva vreme. Cred că şi Bebe şi Voicunike, dar nu sunt prea sigură. A, să nu uit de Arhi. El sigur le-a citit.
Şi gata, adică gata cu câte trei mailuri pe zi de la aceeaşi persoană. Oameni buni, primesc în jur de treizeci de mailuri cu aceeaşi întrebare: „Când apari în librării?”. Dumnezeule, puţină răbadre, zău aşa. Îmi cer scuze, dar am renunţat să mai răspund pentru că nu mai ştiu nici eu ce să zic. Nu, nu e vina voastră, dar, pur şi simplu eu nu mai ştiu răspunsul. Aveţi răbdare, azi, de la Bucureşti poate voi veni cu veşti bune, poate nu. Nu ştiu. Dar oricum: AVEŢI RĂBDARE! 😀
Sigur, mă simt flatată că mă băgaţi în seamă, dar şi ruşinată că nu am făcut mai multe pentru voi. Adică că nu am ieşit mai repede pe piaţă, că nu m-am zbătut mai mult. Dar s-au schimbat multe. De acum voi lupta cu fiecare fir de păr. O să lupt pentru a reuşi, promit.

Pana marti…

Să ieşim din nebunia momentului creat. O noapte grea cu nervi adunaţi a dus la ce a dus. Bun, acum nu mă scuz că nu am de ce. În plus, iar nunţi, iar tărăboi. Iar nervi. Timp de scris când, dacă eu mă duc să mă distrez? Mă rog, vorba vine. Că o să stau bosumflată la masă. Numai aşa, să se întrebe lumea de ce sunt supărată. Na 😀
Acum, să vă dau o poveste, să nu vă dau. Să mă apuc să inventez, să nu mă apuc. Habar nu am nici eu. Cred că nu e cazul, mai scriu puţin la arkudă, până să mă duc să-mi aleg rochia şi toate cele. Că de, nu mă pot duce la nuntă în blugi, cu toate că tare aş vrea.
Până una alta, Cella, pregăteşte-te. Mai am puţin şi termin. De termin forţat şi scap de arkuda asta că mi-a mâncat zilele. Doar nu o să sufăr singură, o să suferi cu mine. Aşa că o vei citi prima. Vezi? În materie de suferinţă nu sunt egoistă, împart cu toată lumea.
Culmea e că îmi place să scriu serii. Pentru că aşa mă apropii de personaje. Ştiu scriitori care se plictisesc. Nu pot scrie mai mult de două sute de pagini care să implice aceleaşi figuri. Eu sunt pe invers. Pot să scriu despre acelaşi personaj până îmi sar dracii şi îl omor. Dar îmi sar greu şi nervii ăia. Că nu degeaba am păstrat personajul Yassunei. Şi nici degeaba nu îl voi păstra poate până la final. Poate moare, poate nu. Oricum, mai apropiată sunt de zână. Cum am făcut, cum n-am făcut că pe ea am târât-o în fiecare volum. Cu arkudele a fost mai greu. Nu am reuşit să mă ataşez de nici una atât de mult încât să le păstrez de la un volum la altul. Poate de aceea mi-a fost şi atât de greu să scriu despre Fraã, a treia regină arkudă din poveste. Pur şi simplu nu am nimic în comun cu personajul ăsta. Desigur, şi Sirona face parte din neam. Dar cu Sirona a fost altfel. Eram nebune amândouă în perioada aia, iar ea mă definea pe mine ce-a de-atunci. De câte ori a fost ea bolnavă, rănită, am fost şi eu în realitate. Normal, eu nu auzeam voci, dar mi le-aş fi putut crea cu uşurinţă.
Acum am descoperit o chestie super tare, eu scriu şi Vania mă parodiază. Sincer, aş vinde Şarama la pachet cu Tenebre. Adică originalul şi parodia. Altfel parcă nici nu are sens. Nu credeam vreodată că o să-mi placă să fiu parodiată. Şi iată că sunt încântată. Acum, parodia nu îmbină mai multe poveşti: Our, Din sângele Iarei, aş putea spune că, fără să vrea, Vania a parodiat şi regina arkudă. Desigur, datorită lui Our. Că Our nu e o poveste independentă. Mai am un volum până ajung la Regele pitic, acela fiind personajul în cauză, care, în cele din urmă, e nevoit să se întoarcă pe tron. Da, poveste lungă. Au murit toţi regii pitici, iar Our se plimbă prin lume – moştenitor fiind – în căutarea „căpăcelii”.
Mă întreba Vania odinioară dacă la fel de dilău e şi în roman. Sigur că e la fel de dilău. Toţi îşi consumă dramele, numai el se amuză. Cum să mai îmbătrâneşti când eşti ironic până dincolo şi pus pe glume tot timpul? Nu mai ai cum, zău aşa. Mai mişto va fi când Our va face alianţă cu dwarfii, nu de alta, dar sunt cam la fel trupeşte. Hehe, Our are multe prostii în cap, cum ar fi zeii. El crede în zeii lui, ăia muritori, cum ar fi fostul regel Vallon cel Bărbos. Dacă vă puteţi închipui că în vremurile în care zeii se arătau uneori fiinţelor pământene, piticul refuza cu încăpăţânare să le acorde vreun statut. De aia şi spuneam că singurul personaj din regina arkudă care îmi e aproape cât de cât e piticul. El face diferenţa dintre minţile tragice ale celorlalte personaje şi realitate. E o pată de culoare. În primele două volume nu prea a fost nimic amuzant. Totul e o continuă tragedie. Mă rog, mai are Yas unele momente de ironie, dar Our e cireaşa de pe tort. De aia îmi place mie Our. A reuşit să detaşeze situaţia dramatică. Abia aştept să scriu Regele pitic, cred că va fi cel mai haios volum din serie.
Şi ca să vă amuzaţi totuşi, căci, până marţi, veţi avea timp, poftim povestea:
BILET DOAR DUS
 
Când trăim ştim că întreaga noastră existenţă va fi un mister. Niciodată nu ştim ce se va întâmpla mâine sau în ce fel ne vom trăi restul zilelor. Nu ştim ce se află dincolo de cer sau dincolo de praful depus pe pământ. Şi-atunci când aceste secrete există, ştim că trebuie să continuăm. Ştim că putem afla ce se află în lumea pe care noi nu o vedem. Dar dacă într-o zi lumea nu ar mai avea secrete? Dacă într-o zi aţi afla că sunteţi singurul de pe pământ care ştie tot? Atunci ce sens ar mai avea viaţa? Dacă ai şti dinainte cum să ţi-o trăieşti, ce secret ar mai ascunde?
Ziua de mâine, pentru mine, nu e nici un mister. Ştiu că mă voi trezi în acelaşi pat vechi, lângă aceeaşi sticlă de whiski, cu aceleaşi gânduri de sinucidere. Apoi voi sta toată ziua în pat, bând din otrava de culoarea ceaiului, voi visa o femeie frumoasă şi voi adormi la loc. Când mă voi trezi va fi deja ora prânzului, dar eu nu am nimic de mâncare, aşa că o aştept pe bătrâna de deasupra să bată la uşă şi să-mi aducă aceeaşi budincă cu gust de ou clocit, dar în lipsă de altceva… Seara mă va prinde lângă aceeaşi sticlă de whiski privind de la fereastra apartamentului meu luxos, un apus rece ce se lasă printre clădirile înalte.
Ziua de poimâine va fi la fel, tot aşa şi următoarea, şi următoarea, până când voi cădea în comă alcoolică şi voi uita de toţi şi de toate.
Zilele ce vor urma nu vor avea secrete pentru mine, nici măcar moartea nu mai e un secret. Nici norii sau praful nu mai deţin misterul. Ce am să fac mâine? Acelaşi lucru, până când infinitul mă va cuprinde. Dar cea mai mare problemă a mea e ce am să fac după moarte. Dacă sticla de whiski nu va veni cu mine, probabil că mă voi plictisi groaznic.
Azi e duminică şi, ca de obicei, îmi iau proteinele din băutură încă de la prima oră. Ca de obicei, azi voi sta nemâncat, pentru că bătrâna de deasupra va sta toată ziua în curtea cimitirului jelindu-şi fiul şi soţul. Aşadar, mă voi aşeza în faţa ferestrei şi voi privi trecătorii, maşinile, şi fumul propagat de acestea.
Telefonul sună. Iată misterul, mă gândesc cu groază. Nu a mai sunat de săptămâni întregi. Vreau să se oprească. Nu mă intereseză cine e. Nu vreau să ştiu asta. Vreau doar să beau şi să dorm.
Telefonul continuă să sune. Mă simt deprimat. Probabil că e mama care îmi recomandă cu căldură un psihiatru. Da, poate că aş avea nevoie să ies din zilele astea care se petrec mereu şi mereu în acelaşi mod. Poate că am din nou nevoie de mister.
Da, cum să nu? Ce mister mi-au adus banii şi faima? Ce mister mi-a adus viaţa? Niciunul. Pentru că banii nu reprezintă nimic, faima nu reprezintă nimic, nici măcar dragostea nu reprezintă nimic. M-am săturat de toate astea. Gândurile de sinucidere cel puţin îmi dădeau fiori, odată. Acum nimic nu mă mai convinge să am vreun fior. Nici amintirile acelor zile nu mă mai încântă, nu îmi mai dau mistere. Ele s-au dus. Acum, eu singur am rămas.
În mintea mea simt încă poezia zilelor trăite pe scenă. Încă simt aplauzele, glasurile înfrigurate, gemetele plăcerii. Uneori văd cortina trăgându-se şi publicul primindu-mă în aplauze. Aud chiar textele. Îmi şuieră în urechi. Dar cel mai des mi-o amintesc pe ea, în rochia diafană prelingându-i-se pe trup şi jucând cu înflăcărare. Mi-o amintesc căzându-mi în braţe şi prefăcându-se moartă. Cred că iubeam momentul ăla. Era plăcut s-o simt în braţe la sfârşitul fiecărui spectacol. Apoi, râdea şi îmi punea veşnic aceeaşi întrebare:
„ Când ai să începi să mă simţi vie?”
Ce a vrut să spună? Nu am ştiut niciodată. Ştiu doar că în ziua în care a murit, am simţit-o că trăieşte. Oare unde am fost până atunci? Şi unde sunt acum?
Sunt îngropat în apartamentul meu şi într-o sticlă de whiski ce pare că nu se mai sfârşeşte niciodată.
Telefonul sună din nou. De data asta sunt pregătit să răspund. Mă îndrept încet, cu paşi mărunţi, înfricoşaţi, spre aparatul ce ţipă mânios, spărgându-mi timpanele îndopate de băutură. Poate că ar trebui să mă şi droghez, mi-am dat seama imediat ce am ridicat receptorul.
– Yan?! îmi zburli auzul glasul mamei.
Am luat o gură de whiski, pentru curaj, şi i-am răspuns pe cel mai firesc ton posibil.
– Da, mamă.
– Te caut de două săptămâni. Nu eşti de găsit niciunde, începu să vorbească repede pe un ton certăreţ. Îmi fac griji pentru tine. Crezi că nu îmi pasă? Aşa mă tratezi după ce m-am chinuit să îţi dau viaţă…
Continuă să vorbească în felul ăsta la infinit. Deja ştiam fiecare replică. Uneori aveam impresia că o repeta zi de zi, pentru că, de fiecare dată, era mai convingătoare. Probabil că stătea ore în şir în oglindă, spunând aceleaşi replici răsuflate, ca un actor ce joacă doar o singură piesă întreaga viaţă.
Şi atunci mi-am dat seama. Chiar eu jucam acelaşi rol de… trei sau patru săptămâni. Nu mă puteam opri. Ba chiar îmi făcea plăcere. O viaţă pe care o ştiam de dinainte. Dacă stau să mă gândesc nu e chiar aşa rău.
– Da, mamă, am replicat fără să aud nici un cuvânt.
– Aşadar, continuă ea, te vei duce la doctorul Smith.
O, Doamne! Era un ordin, iar eu spusesem „da” cu prea mare uşurinţă. Într-o zi va trebui să învăţ să ascult. Sigur că asta trebuia să fac. Acum ştiam că nu are rost să mai opun rezistenţă. Din moment ce spusesem „da”, păi aşa avea să rămână.
– Mâine, la douăzeci, o auzii din nou.
– Da, mamă. Aşa e perfect.
A închis telefonul fără alte cuvinte. Asta însemna că este nervoasă rău, dar nu îmi păsa. Încă mai aveam jumătate din sticla de whiski şi o zi de stat în casă. Ce rost avea s-o irosesc pe asemenea prostii? Restul zilei mi l-am petrecut aidoma celorlalte. Şi da, mă simţeam fericit.
 
*
Nu îmi amintesc prea bine când m-am trezit faţă în faţă cu doctorul Smith. Nici măcar nu ştiu cum m-am târât până acolo. Ziua de luni am pierdut-o complet, cu excepţia şedinţei la psiholog. Niciodată nu m-am simţit mai mahmur ca atunci, nu că asta ar mai conta. Dar trebuie să înţelegeţi exact în ce impas mă aflam. Trebuie să ştiţi că situaţia era de-a dreptul disperată.
– Aşadar, continuă doctorul după ce vorbise vreo douăzeci de minute fără să aud vreun cuvânt. De ce ai părăsit teatrul?
Da, aceeaşi întrebare mi-o punea şi mama. De parcă lucrurile nu ar fi fost evidente. Am surâs numai la gândul că voi da acelaşi răspuns iar şi iar. Acelaşi răspuns pe care il dădeam minţii mele în fiecare clipă din zi. Dar de ce aş face-o? Mister. Aşa că am schimbat brusc răspunsul:
– Pentru că aşa am vrut. Sau e greşit să faci un lucru pe care ţi-l doreşti cu adevărat?
– Tu nu ţi-ai dorit asta, Yan. Ce ar fi să încercăm să fim corecţi faţă de noi?
– Ştii, doctore? Nu trebuie să îmi vorbeşti la persoana a doua. Mă simt bine doar Yan.
I-am simţit crisparea din priviri, dar şi-a revenit imediat ca un adevărat profesionist.
– Bine, Yan. Ce ar fi să îmi povesteşti experienţa asta din punctul tău de vedere.
Punctul meu de vedere nu prea mai exista. Sau dacă exista era undeva înnecat în alcool.
– Punctul meu de vedere, îngânai. Păi, nu prea ştiu. Să vedem. Alice a murit de-a devăratelea. Lumea mea s-a sfârşit, iar voi vă băgaţi nasul în viaţa mea.
– La cine te referi când spui „voi”? mă inteorgă el pe un ton atotştiutor.
– La tine şi la sticla de whiski, evident. La tine şi la mama. Nu înţeleg de ce dracu’ nu mă lăsaţi în pace. Nu am nevoie de psiholog, nici de sfaturi, nici de cineva să îşi facă griji pentru mine. Sunt bine, pentru Dumnezeu. Sunt mai bine ca niciodată.
M-am oprit din urlat şi l-am privit pe Smith. Stătea în spatele biroului neclintit, de parcă nici nu mă auzise. Mă enerva calmul acela placid, prefăcut, fără pic de sens. Mă enerva până şi figura lui rotundă, şi ochii de un negru sclipitor.
– Bine, spuse doctorul. Bine. Cel puţin dai drumul furiei.
– Furie?! Te înşeli domnule „ eu le ştiu pe toate”. Nu e vorba de furie. E vorba de viaţă. Iar a mea îmi place aşa cum este.
– Să înţeleg că băutura a devenit noua ta viaţă.
– Nu, domnul „Whiski” e cel mai de preţ prieten al meu…
– E normal. Doar te face să uiţi.
– Să uit? Nu, în nici un caz. Mă face să îmi amintesc mai bine. Ştii ce e distractiv doctore? Mi-am dat seama că nici măcar nu o iubeam. Eram doar obsedat de a mă culca cu ea. Cel mai tare m-a enervat că a murit înainte de-a o face. Şi cel mai rău îmi displace… Dar ce contează? Nimic din ceea ce fac nu mai contează. Viaţa mea îşi joacă rolul fără mine. Eu nu mai exist, dar ea, da. Ea există, sticla mea de băutură există, fereastra din apartamentul meu există. Ce mai vrei de la mine?
– Eu nu vreau nimic, Yan. Dar ar trebui să te întrebi ce vrei tu de la tine? Vrei să ajungi un alcoolic ce colindă străzile? Un actor de doi bani? Cam ce ţi-ai dori?
Am râs. A fost un râs isteric, involuntar şi plin de amărăciune.
– Vreau să ajung în rai cu sticla în mână.
– O, dar asta nu e o problemă. Dacă o ţii tot aşa ai toate şansele.
– Mulţumesc! Acum mă simt mai liniştit. Pot să plec?
Doctorul mă privi pe sub gene.
– Să pleci? Dar poţi face ce doreşti, nu eşti prizonier.
– Bizar, dar eu aşa mă simt, am spus în timp ce îmi culegeam haina de pe jos şi mă îndreptam spre lift.
Nu ştiu clar cum am ajuns acasă, sau cum m-am trezit abia miercuri. Clar este că am mai pierdut o zi din viaţă fără să ştiu nimic. Şi apoi, miercuri, când m-am trezit totul părea schimbat.
Am pivit pe fereastră. Ciudat, dar în afară de o bătrână ce îşi plimba câinele de „marcă”, cum îmi place să-i numesc, nimeni altcineva nu se mişca pe stradă. Nici o maşină, nici o bandă de cretini, nici un tip îmbrăcat din cap până-n picioare de la Versace. Apoi mi-am rotit privirea prin încăpere. Camera arăta la fel, doar lumina de la firma alăturată lumina verde pereţii albi. Cu siguranţă că luni nu fusese acolo. Firma, căci la ea mă refer. Sau a fost?
Nu mă mai simţeam mahmur, ceea ce nu era chiar bine pentru că începea să revină misterul. Nu mai voiam mister. Îmi plăcea să retrăiesc ziua de ieri la nesfârşti, era chiar bine. Dar simţeam că de data asta ceva avea să se întâmple.
Am căutat sticla de whiski sperând că asta mă va ajuta să îmi înving temerile. Dar sticla nu era acolo şi nici în altă parte. Dispăruse pur şi simplu, iar mintea începea să mi se limpezească. Am încercat din răsputeri să caut un înlocuitor al băuturii, şi spirtul ar fi fost bun, dar nu exista nimic de felul acesta care să mă ajute să uit, să îmi înnec mintea. Doar o ţigară rătăcită din timpul ultimei repetiţii ce a avut loc la mine acasă.
M-am repezit spre ţigară ca spre o soluţie salvatoare. Atunci am leşinat. Am simţit o lovitură în moalele capului şi am căzut.
I
 
Probabil că era după amiază când simţurile mele au devenit reale. Eram afară în mijlocul unui soare ce ardea puternic. Sticla de whiski era şi ea acolo, dar goală. Numai Dumnezeu ştie cum am ajuns în acea grădină, în singura băltoacă ce se afla pe o rază de patru sau cinci kilometri. Eram fleaşcă din cap până-n picioare şi miroseam a băutură de la o poştă. Poate de aceea nici nu mi s-a părut ciudat când am văzut fiinţele acelea micuţe, îmbrăcate în verde, ce îşi dădeau coate şi boscorodeau.
Mi-am şters ochii până la epuizare, dar când i-am redeschis fiinţele acelea erau tot acolo. Simţeam că vălul de băutură plecase din capul meu, dar pe de altă pare, eram sigur că încă mai rămăsese suficientă încânt să văd ceea ce văd.
Una din creaturile acelea pitice, cu barbă şi ochi bulbucaţi a venit lângă obrazul meu şi mi-a zâmbit mişeleşte. Apoi a spus:
– În sfârşit.
Ce o fi vrut să însemne asta. Am închis ochii şi mi-am zis că e momentul să nu mai beau. Da, asta trebuia să fac imediat ce aveam să găsesc drumul spre pat.
Am redeschis ochii cu speranţa că piticania cu „ În sfârşit” a dispărut, dar m-am înşelat.
– Ok, îi spun cu jumătate de glas încercând să omit deliberat durerea de cap şi starea de vomă. Poţi să pleci, acum mă simt bine. Mulţumesc!
Piticania a ridicat din sprânceană şi a început să râdă.
– Să plec? Dar abia am reuşit să te cărăm până aici, iar tu vrei să plec?
– Nu vreau să vorbesc cu tine, m-am răţoit eu. O, Doamne, am început să vorbesc cu ceva ce nici nu există.
– Cine nu există, întrebă piticania?
– Tu. Evident, tu nu exişti.
– Ah, serios? făcu el la mine mărind ochii anormal de mult. Atunci nu pot să fac nici asta, spuse croindu-mi una peste ochi.
Jur că lovitura a fost mai reală decât m-aş fi aşteptat. Am simţit usturimea degetelor lui subţiri şi lungi.
– Mda, am confirmat. Dar la dracu’ data viitoare încearcă să te abţii. Mă doare.
– Foarte bine, spuse el rânjind misterios. Era şi cazul. Eu sunt Spir.
– Napoleon.
– Credeam că te cheamă, Yan.
– Las-o baltă, îi spusei încă încercând să înţeleg ce mi se întâmplă.
Încă îmi era clar că sunt beat, dar pe de altă parte în afară de durerea cumplită de cap nu aveam alte simptome. Vedeam, simţeam, şi la dracu’, îl şi auzeam. Trebuia să scap de aici şi să mă întorc în pat.
– Eu bine, Spir. Îmi pare bine că te-am cunoscut, dar aş vrea să mă întorc în patul meu.
– Hmm, făcu piticul în timp ce se trăgea de barbă. Tu chiar nu înţelegi, nu-i aşa? Nu există cale de întoarcere.
– Bine, mă bucur, acum, pa-pa.
Piticul râse atât de tare încât mă făcu să rămân pe loc cu mâinile în cap.
– Pa? Unde crezi că pleci?
– Acasă.
– Lumea ta nu mai există. Înţelegi? Şi nu ai cum să te întorci. E ireversibil. Şi cu asta am terminat.
– Şi eu care credeam că beau prea mult. Ascultă piticanie, lasă-te de băutură, o să începi să vezi pitici. Îţi jur.
– Spiriduşi, spuse piticania nervoasă. Noi suntem spiriduşi.
Îmi mai frecai încă o dată ochii. Dar fără nici o speranţă.
– Spiriduşi, repetai ca o casetă proastă. O, Doamne, cu ce am greşit?
– Nu ai greşit cu nimic, mă asigură Spir. Doar că avem nevoie de ajutorul tău.
– O, serios?! Chiar nimeni nu vrea să mă lase în pace?
Spiriduşii îşi încrucişară privirile. Cei ce stăteau în spatele lui Spir erau mai tineri, unii chiar erau ceva mai înalţi. Dar toţi purtau aceeaşi costumaţie verde, cu saboţi ciudaţi, cu vârful ascuţit, şi căciuliţe ce le lăsau urechile lungi să le iasă în afară.
Într-adevăr, semănau cu spiriduşii din poveşti. Dar cât de reali erau nu puteam spune la acea vreme. M-am hotărât să mă târăsc mai încolo de mocirlă. Până la urmă eram suficient de ud ca să îmi dau seama. Mi-am scuturat hainele şi m-am ridicat în picioare. Diferenţa dintre mine şi creaturi se văzu imediat. Nu erau mai înalte decât glezna mea, aş fi putut să le strivesc cu o simplă lovitură de picior, dar mi-am dat seama că oricum eram mort, nu voiam să fiu şi mai mort de atât.
– Cum dracu’ am ajuns aici?
Spir rânji în barbă. Semăna oarecum cu Smith ăla, atotştiutor.
– Noi te-am adus.
– De ce?
– Ţi-am spus, avem nevoie de ajutor.
– Hmm, şi după mă pot întoarce acasă?
– Nţ, făcu spiriduşul. Nu există cale de întoarcere.
„ Să vezi ce se va enerva mama”, gândii aproape bucuros.
– Atunci să vă duceţi la dracu’. Dacă nu mă întorc acasă, nu vă ajut.

Să analizăm puţin

Azi am avut o discuţie interesantă despre Şarama. Nu, nu e un ziarist sau un om important, ci doar un cititor care a ţinut neapărat să îmi pună nişte întrebări. Ulterior, m-am gândit, or dori şi alţii să mă întrebe. Dacă un singur om are o frământare, e posibil să o mai aibă şi altul. Până la urmă ne compunem cam din aceleaşi gânduri, doar că nu le exprimăm diferit. Discuţia a fost mai mult decât interesantă, aşa că am decis să o redeau, desigur, din ceea ce îmi amintesc. Şi îmi amintesc destul de bine.
Am fost întrebată cum mi-am construit personajele şi ce am simţit vis-a-vis de ele. Hehe, cred că e o întrebare de un milion de dolari, doar că nu mi-l dă nimeni.
Personajele Şaramei au fost construite pe parcurs. Nu am avut nici cea mai mică idee despre cum vor evolua. Dacă vor rămâne sau nu personaje principale. Ideea mea a fost simplă: să pun în prim plan cartea destinului, în nici un caz personajul. Desigur, pe parcursul poveştii, Sirona s-a ridicat. Şi-a scos capul şi a devenit un personaj îndrăzneţ. Am urât-o pe Sirona, ştiţi de ce? Seamănă prea mult cu mine. Şi cunoscându-mă, ştiu bine cât pot fi de încrezută, nepăsătoare, fără inimă şi ironică. Aşa că Sirona s-a dezvoltat aproape singură, ieşind cumva din partea mea întunecată. Personajul ei nu are meritul condeierului, pentru că s-a ridicat singură. Asta este diferenţa. Nu a fost genul de personaj pe care condeiul să-l ţină în frâu, şi-a făcut de cap.
Când Ingvarr a murit, a fost dorinţa mea. De ce? Am crezut că Sirona îşi va reveni, va găsi o altă cale de-a lupta. Am crezut că va suferi. Nu a fost aşa. A suferit, oarecum. Dar nu a suferit aşa cum aş fi văzut eu lucrurile. Nu, din contră. Când l-a întâlnit pe sir Hollow s-a reîndrăgostit. Desigur, diferenţa dintre cei doi e de la cer la pământ. Ingvarr era un prinţ, moştenitor al unei împărăţii. Era puternic şi ar fi putut s-o apere în caz de nevoie. Fawr sau Hollow, din contră. Era un suflet damnat să trăiască în corpul unei păsări. Prea rar era om. În cazul ăsta, el era cel ce avea nevoie de ajutor. Iar Sirona avea nevoie de asta, pentru că, de ce să nu recunoaştem, personajul Sironei, nu îşi doreşte altceva decât să-şi arate supremaţia asupra celorlalte personaje. Tocmai din acest motiv, gemănul ei, Sior, rămâne cumva un personaj umbră, şters. Un personaj frustrat de puterea sorei, femeii. Un personaj inimos, dar care are mereu nevoie de ajutor. Cu toate că, se dovedeşte, el este cel care pune capăt unui război printr-o alianţă nefirească. Adică el e cel care se sacrifică în final.
Aţi putea spune că nu e adevărat, că Sirona pierde şi a doua şansă de-a fi fericită alături de bărbatul iubit. Aiurea. Sirona nu şi-a dorit niciodată asta. Ştiţi de ce? Pentru că Sirona ştia că prin suferinţă devine martiră. Avea mult mai multe de câştigat suferind, decât trăind alături de Hollow până la adânci bătrâneţi. E vorba de jocul puterii, joc pe care Sirona îl cunoaşte foarte bine şi profită din plin de fiecare clipă ce ar putea fi în avantajul ei.
Sior e exact invers. Nu ştie să profite de suferinţă, el îşi doreşte doar fericirea. Nu poate concepe o viaţă de martir, pentru că el e clădit altfel. Nu ştie să fie rău, să profite. El ia ceea ce i se oferă, aşa cum e normal să fie. E un om cu bune şi rele, dar, mai presus de orice, cu o conştiinţă nepătată.
M-a întrebat cititorul dacă atunci câns Sirona i s-a dăruit păsării, a făcut sex.
Da, a făcut sex. Or fi trăit ei înainte de Evul Mediu, dar tot sex se chema şi atunci. Indiferent cum o spui.
El a fost intrigat: „Cum, printre stânci?”
Ei, iete, ce să-ţi spun, acum mai conta pe unde. Din păcate nu era nici un hotel în drum. Printre stânci, printre morminte, ce contează? Fata a profitat din plin de naivitatea unui om blestemat să trăiască în trupul unei păsări. Ea a învăţat de la Niara arta războiului, a dansului, a manierelor, dar nimeni nu a învăţat-o credinţa. Sirona e fost liberă până la capăt, crezând doar în ea şi atât.
Bine, bine, îmi spune cititorul. Dar până la urmă, tot dă dovadă de umanitate iertându-şi tatăl.
Nu, lucrul ăsta e interpretat greşit. Sirona nu a avut de gând să-l ierte. A făcut-o pentru că ştia, că altfel, nu va merge mai departe. Să zicem că a dat dovadă de umanitate, dar nu pentru rege, ci pentru Sior. Sior avea nevoie să ierte toate greşelile şi avea nevoie să creadă că şi Sirona o făcuse. Da, poate că, până la urmă, Sirona s-ar fi sacrificat pentru fratele ei, cu toate că nu aş fi convinsă sută la sută.
Desigur, pe cititorul meu l-a intrigat Sirona. Ştiu că şi pe Gyuri Deak l-a intrigat. Şi el a analizat-o după ce a citit cartea, ajungând destul de aproape de adevăr, căci Gyuri are ochiul format. Dar pentru cititorul simplu, Sirona e exact ceea ce pare. Nici nu am vrut să fie altfel. Nu am vrut să fie analizată şi întoarsă pe toate părţile. Am lăsat personajul în grija sorţii. I-am oferit liberul arbitru în ceea ce îl priveşte pe cititor. Unii au descoperit-o, alţii nu. Tocmai de aceea v-am şi relatat această mică parte a discuţiei. Pentru că Sirona nu e un personaj oarecare, cu suişuri şi coborâşuri. E un personaj format din mai multe părţi. Şi doar fiind foarte atent cititorul o poate descoperi. Acum, cel puţin, ştiţi exact despre ce e vorba.
Am fost întrebată şi despre Tio, personaj pe care chiar condeiul îl acuză şi-l scoate de sub acuzaţie. Un personaj controversat. Ce rămâne în aer. Cititorului îi e greu să-l cunoască. Drept să vă spun şi autorului. În complexitatea lui, Tio, la fel ca Sirona, nu a ţinut cont de doleanţa condeiului. Şi-a format singur caracterul şi şi-a jucat singur cartea. Fiecare decizie i-a aparţinut. Eu neputând să nu mă supun. Uneori, personajele devin mai puternice decât condeiul. E un lucru greu de înţeles pentru cel ce nu a schiţat niciodată un personaj. Dar mă puteţi crede pe cuvânt. Sunt personaje care aproape că îl gâtuie pe autor. Şi oricât şi-ar dori autorul să le pună în faţă un anumit drum, ele, căpoase, urmează tot drumul pe care-l au în minte. Aţi putea spune că nu sunt logică, că sunt nebună. Ei bine, nu, nu e aşa. Sunt logică. Ştiu ce spun. Persoanjele încep să trăiască, iar autorul nu li se poate opune. Ei, da, pentru fanii „Stăpânului”, da, Tlaloc a fost cel care şi-a luat libertatea de-a face ce doreşte. Dar de asta s-au prins cititorii. Doamne, cât de departe mi se pare a fi cartea aia. Cât timp, câte speranţe. Iar acum vorbesc despre nişte personaje aproape moarte. Cine ştie, poate că vor reînvia într-o zi. Poate în acelaşi timp cu mine.

 

Tiptil prin pădure

Our muşca cu poftă dintr-un codru de pâine. Agriph mergea înainte, alături de alţi doi centauri, deschizând drumul.

– Vrei să te mişti mai repede? ţipă centaurul la pitic.

– Eu n-am patru picioare, replică piticul indiferent.

Cu toate astea, centaurii se opriră. Dintr-o dată, totul se întunecă. În schimb, Our vedea foarte bine. Agriph, din cauza beznei, nimeri cu capul într-un copac.

– Tăntălău, mormăi piticul, în timp ce mesteca.

Agriph îşi duse mâna la cap şi dintr-o dată îşi dădu seama că vede stele verzi.

Our preluă conducerea.

– În stânga, puteţi observa copaci, în dreapta, tot copaci.

Agriph intră iar într-un copac. Our miji.

– Desigur, şi în faţă tot copaci, am crezut că-i evident.

– Futu-i, bomăni centaurul.

Piticul avu un deja-vu. „Iete-te la ăsta, se crede Vania”, aşa că omise să-i spună că un alt copac era chiar în faţa lui.

*

Între timp, zâna îşi dădu seama unde a fost încarcerat vrăjitorul. Încă mai avea pulbere magică. Creaturile alea mici nu reuşiseră să i-o fure pe toată. Reuşi repede să scape din celula de bambus şi, tiptil, se îndreptă spre vrăjitor.

Vania dormea şi, ca orice vrăjitor ce se respectă, vorbea în somn.

Dacă o combin pe Filomela cu Marcel, iese masacru. Mai bine îl scap pe Xreder de blondă. Dar dacă o combin pe Crina cu piticul? Futu-i, nu s-au inventat zarurile, c-o dădeam la soartă.

*

Agriph era plin de vânătăi, spre satisfacţia lui Our.

– Eu cred că tu mă iei la mişto, protestă centaurul.

„Hopa, zise Our în gând, ăsta ştie cuvinte ce nu s-au inventat”.

– La dreapta, strigă piticul.

Centaurul, desigur, luă pomul în plin.

– Ori vorbeşti frumos, ori te trezeşti cu un atac cerebral, zise piticul. Poate şi cu un Alzheimer, ca să fie treaba treabă.

Agriph se ţinea de cap cu ambele mâini. Dacă n-ar fi fost elfa, şi-ar fi băgat picioarele, dar era aproape îndrăgostit.

– Cu faţa aia, a ta, bombăni Our, nici dracu’ nu o să se mai gândească să-ţi ceară mâna.

– Băga-mi-aş! – mormăi Agriph. Piticul avea dreptate.

*

Crina se rătăcise, dar, cel puţin, îşi crease o armă dintr-o cracă căzută.

– Să vă văd, piticii dracului, bombăni ea, agitând arma incertă prin aer.

Tocmai atunci, o siluetă lăptoasă, îşi făcu apariţia.

– Tu ce dracu’ ai de înjuri în pădurea mea?

Crina n-o băgă în seamă, ba chiar bombăni în continuare.

– Creaturi cretine, cred că dacă se joacă de-a fantomele o să urinez pe mine.

*

De la atâtea lovituri, centaurul chiar urină pe dânsul.