Lala vs Anastassia

Vă aduc din nou la cunoştinţă că Lala are o poveste de spus aici. Pentru că nu vreau să uitaţi prea repede. Nici nu trebuie să vă grăbiţi să o citiţi. Episoadele vor fi săptămânale. Aşa că aveţi la dispoziţie o săptămână să tot rumegaţi. Şi aşa cum a făcut Lucia, puteţi veni şi voi cu sfaturi despre ce aţi vrea să se întâmple. Ar fi intresant. Şi promit să şi ţin cont de părerile voastre.

 

Dar să ne întoarcem la ceea ce spuneam în titlu. Şi o să încep cu o întrebare pe care mi-a adresat-o cineva în timp ce, cu emfază (a se citi afectare), povesteam despre „Sărutul Morţii”. Întrebarea sună cam aşa: „De ce Anastassia nu-şi face blog?”. Iar răspunsul e simplu. Ea există deja pe facebook şi va exista mereu acolo, dar blog nu-şi poate face şi asta o să vedeţi doar citind romanul. Nu, nu moare sau moare? Nu ştiu. Dar asasinii guvernamentali nu îşi fac bloguri. Ar fi ciudat. În plus Ana e un personaj ce trece prin viaţa mea acum. Ea nu va mai reveni, sper eu, niciodată. Pentru că trebuie să recunosc că am început să o urăsc. Mai mult, am început să-i dau dreptate Lalei. De când a apărut Anastassia s-au schimbat câteva chestii şi în mine.

Eu cea pragmatică, realistă, raţională etc, am fost învinsă şi încă mai sunt, de un personaj. Un personaj calm, îndrăgostit, aiurit, uman, la dracu’. Aşa că nu-mi mai place personajul ăsta şi o vreau pe Lala înapoi. Lala care apare şi în această carte şi are o sută şi ceva de pagini doar pentru ea. Lala care s-a născut din Ingrid… ehee, aici să vă văd.

Ingrid, o să ziceţi, cine e Ingrid? Ingrid e personajul pe care eu l-am perceput cam 80% a face parte din mine. Nu e personajul meu, ci al Ivonei Boitan din romanul „Cu sânge rece şi albastru”. Ingrid care mi-a dat o stare de bine şi mi-am dorit instantaneu să fiu ca ea. Şi foarte mult timp, în proporţie de 80%, aşa cum am spus, am şi reuşit. Dacă n-aţi citit cartea ar trebui să o faceţi. Ingrid este dragostea vieţii mele 😉 Şi cam aşa s-a născut Lala. Puţin din mine, puţin din Ingrid, puţin din ea, Lala este personajul care mă completează cel mai bine. Pentru că de cele mai multe ori e raţională. Alte ori acţionează la nervi, dar asta fac şi eu. Deci, cum spuneam, ne completăm reciproc foarte bine. Suntem cam pe aceeaşi lungime de unde, iar acolo unde e ea pur şi simplu, fără a avea nici o influenţă de la mine, recunosc că mi-aş dori să fiu şi eu. Adică să fiu întru totul Lala.

Anastassia a apărut ca o nevoie de schimbare. Poate. S-au a apărut din alte raţinuni. Pentru că în primele două începuturi de manuscrise, Anastassia a fost mai mult decât Lala. Dar ceva s-a schimbat, iar Anastassia s-a reinventat. Într-un fel îmi place că am un personaj atât de uman. Cu trăiri atât de intense. Dar problema e că mi le transmite. Şi dacă până acum aveam nevoie de trăirile ei, acum am decis că nu mai am. Că nu mai vreau ca Anastassia să facă parte din personalitatea mea. Anastassia trebuie să facă parte din personalitatea ei. Şi pe mine să mă lase cu Lala, pentru că, de ce să nu recunosc, cam începusem s-o „trădez” pe Iolanda, pentru cea care vrea să fie femeie.

Şi chiar dacă încă mai există Anastassia în gândul meu, Lala primează. Vreau ca Lala să primeze pentru că ea, cel puţin, ştie exact ce vrea, ca şi mine. Pe Anastassia nu te poţi baza, m-am prins eu, e cam instabilă emoţional. Aşa că Lala e viitorul.

Sper ca Anastassia să nu citească postul ăsta. Dar nu prea văd cum ar putea, ţinând cont că e ocupată să treacă nu ştiu ce graniţă 😉

 

Bine, dacă n-aţi înţeles nimic e cu atât mai bine. Nici nu s-a dorit asta 😀

Văduve, parfumuri şi pistoale

Momentan vă semnalez trei apariţii pe bloguri, îmi e foarte greu să fac adun toate ziarele de prin ţară, aşa că dacă vreunul din ziariştii prezenţi la evenimente citeşte acest blog, îl rog să lase şi un link. Desigur, eu le-am mai găsit, dar lenea e mare. Totuşi e sâmbătă, iar eu sunt cu capul în nori. Iar Anastassia Marinescu mă aşteaptă să-i continui povestea. Şi de-ar fi doar asta. Dar până mâine seară vreau să scriu şi o piesă de teatru. Păi nu?

Aşadar, despre văduvă au scris: Mădălina pe care nu o cunosc; Răzvan din Curtea de Argeş şi Ada pe care abia acum încep să o cunosc. Ştiu că a semnalat şi Crivăţ, găsiţi voi unde, zău aşa. Dacă mai sunteţi lăsaţi linkuri că vă adun eu, mai greu dar o fac.

 

Şi aşa cum spunea Canguru’, aseară ne-am întâlnit. Au fost prezenţi la apel cu Văduva după ei: Geocer, nelipsit. Ioana, care mai chiuleşte, dar a scris despre carte 😉 ;  Ema, copilul trupei, Valive, pentru prima oară, sper să mai vină. Remus care-mi dedică te miri ce pe blog 😛 , proaspătul blogher Xreder, iar când noi am plecat venea ca o floare Dan Badea.

 

No, şi la final mă gândeam să vă las şi o melodie să nu vă simţiţi singuri. Sau poate să vă simţiţi singuri. Cum doriţi voi 😉

Îl poţi ucide pe cel pe care-l iubeşti?

Întrebarea din titlu mai aşteaptă, pentru că am de făcut nişte anunţuri importante:

 

1 Am donat pentru Daniel Răduţă. Mă aştept ca şi alţii să o facă, pentru că e vorba de viaţa unui om. El are nevoie de ce a mai rămas uman în noi. Chinezu, de asemenea, are o iniţiativă în ceea ce-l priveşte, aşa că vă rog să intraţi şi să vă informaţi.

 

2 Am reuşit, în sfârşit, să mai trimit şi eu ceva la „Cenuşa de trandafir”, recunosc că am o lene teribilă, dar iată că m-am forţat şi aş vrea să citiţi şi să-mi răspundeţi. Acolo, nu aici.

 

3 Dacă nu-i dau lui Vania link o să scad în Zelist şi o să mă sinucid 😀 Tot nu pricep ideea cu Zelistul. Adică îmi explică cineva de ce sunt toţi obsedaţi de chestia asta? Că mie nu-mi pasă. Mă simt bine fără, oricum n-am intrat decât o singură dată acolo. Aşa că… Zău că o duc bine şi fără asta.

 

Şi acum să trecem la ceea ce vă spunem. V-am povestit de thriller-ul pe care-l scriu: „Sărutul morţii”. V-am dat câteva indicii. Inclusiv că asasinul meu e îndrăgostit. Că un viitor asasin e îndrăgostit de aceeaşi persoană ca şi asasinul principal. Că serviciile au luat-o razna şi nişte crime îngrozitoare se petrec în ţara cu cele mai multe servicii secrete. (Staţi calmi, abia am reuşit şi eu să mă prind care e legătura între crime şi Anastassia – eu tot nu ţin minte cum a apărut în Somalia). Bine. V-am spus că apare şi Lala, ca personaj secundar, şi Stelian Munteanu, şi Sofia Matei, şi mama 😀 … Nu, mama nu apare.

Dar am rămas la problema Anastassiei. Vânată de serviciile secrete şi cele militare şi cele foarte secrete, ea nu face decât să se gândească la domnul ’cela. Adică nu e bine. Serios. Puii mei, e un asasin. Nu are timp de tâmpenii. Mă rog, adevărul e că nici nu prea le face tâmpeniile. Doar că-i cam piere pofta de ucis. Şi cu toate astea nu prea are de ales. Ori ea, ori ei. Iar ea nu e pregătită să moară. Nu până nu îşi aminteşte ce s-a întâmplat în cei cinci ani care i-au fost şterşi din memorie. Şi când îşi va aminti va fi şi mai nasol, pentru că atunci chiar o să vrea să-i omoare pe toţi.

În fine, crima din Bucureşti o zguduie, şi îşi dă seama că ori ia arma în mână, ori îşi sapă singură groapa şi-şi trage un glonţ în cap. Dar are o problemă, e îndrăgostită. Şi aici intervine nebunia. Pentru că Anasatassia se gândeşte să-l ucidă. Crede ea că astfel va scăpa de o problemă şi va reveni la ceea ce e ea de fapt.

Acum acţiunea se complică, pentru că nici el nu stă în banca lui şi după ce o vede (sau i se pare că o vede) ucigând un om cu mâinile goale, începe să facă săpături şi s-o caute. Cumva, serviciile află de existenţa lui şi îşi pun în cap să-l prindă şi să încerce s-o şantajeze, cu toate că sunt sceptici. Doar o cunosc de mai bine de zece ani şi e cam greu de şantajat. Le trece şi lor prin cap că e un asasin, antrenat de ei, care ar putea să nu reacţioneze în nici un fel. De obicei ea nu reacţionează la sentimentalisme.

Aşadar Anastassia trebuie să decidă: îl omoară? (cu toate că ştie că el nu are nici o vină), îl lasă în viaţă şi îşi „taie” ea venele (doar teoretic, desigur) sau îl salvează? Bine, şi dacă-l salvează, până la urmă ce va face? Şi-l va scoate din minte pentru totdeauna? Lăsându-l să zburde. Sau îl va păstra pentru ea?

Acum să nu uităm esenţialul, cu toate că nu contează absolut deloc, dar există. El e însurat. Bine, şi ea e măritată, dar nu se pune, doar soţul e un agent pus pe capul ei şi a mai încercat şi s-o ucidă.

No, acum să vă văd. Ajutaţi-mă să scriu romanul ăsta. Daţi-vă cu părerea. Aleg eu ce-mi convine, desigur 😉

A, şi ţineţi cont şi de faptul că asta e totuşi o acţiune secundară. Că oricât ar fi ea de dusă cu pluta, tot e în pericol. Şi tot trebuie să ucidă. Şi câte şi mai câte. O nebunie totală. Să nu mai spun de crime. Criminalul din Indicii a fost şi va rămâne mic copil. Aici vorbim de sadism adevărat. Şi vă rog să mă credeţi că asta îmi ia mult timp de gândire. Trebuie să fiu sadică până-n măduva oaselor. Pe partea cealaltă mă gândesc şi cum ar fi normal să se poarte un asasin pus faţă-n faţă cu amorul. Hai, hai, vreau idei.  

Dacă asasinul e îndrăgostit?

Ei, se mai întâmplă. Personajul din „Sărutul morţii” s-a sucit puţin. Şi acţiunea s-a sucit ceva mai mult. S-au sucit multe la drept vorbind. Au apărut trei personaje principale. Iar cel al Anastassiei e povestit din punctul ei de vedere, la persoana întâi.

Şi se întâmplă aşa în mare: serviciile secrete din Europa, cam din toată, o urmăresc. De ce? Nu vă spun. Oricum, personajul meu total insensibil… bine, încă e insensibil, doar că am îndrăgostit-o 😀 Mi se părea normal să aibă şi ea un punct slab, ţinând cont că îi omorâseră şi ultima rudă de gradul zece, iar din punctul ăsta de vedere o durea fix. Da, o să ziceţi, dar Mihai Marinescu, soţul? Ei, hai, chiar ea să nu se fi prins că era căsătorită cu pictorul doar pentru ca el să poată raporta unde trebuie?

Asta e o parte. Fuga Anastassiei. Dorinţa de-a nu muri inainte ca omul ăla să afle că ea îl iubeşte, prostii din astea.

Intriga doi. O puştoaică antrenată să ucidă, aşa cum fusese şi Anastassia la vremea ei, se îndrăgosteşte de acelaşi bărbat. Dar cum o face e mai interesant. Să vă spun cum? Hai să vă spun. Puştoaica, din când în când, îşi confunda propriile sentimente cu ale Anei (aşa o alint eu 😀 ). Da, vă daţi seama ce ciudat se simte mai ales că nu o cunoaşte nici pe ea, nici pe el. Dar ea se îndrăgosteşte.

Între timp, în ţara cu cele mai multe servicii secrete (unde să fie asta?!) se petrece o crimă. Ce legătura are crima cu cele două? Şi cum ajunge un agent din „Celula neagră” românească să ancheteze cazul? Şi aşa avem trei personaje principale.

Yap, Opus Dei sunt tot acolo. Mai e şi Boris un personaj sinistru dar care sigur va prinde la cititor pentru că, în esenţă, el e tipul bun, într-un sens destul de sinistru.

Bine, e o acţiune destul de complicată. Cu multe intrigi, multe personaje secundare, multe acţiuni secundare, care se leagă la un moment dat. Şi, presupun eu, multe pagini. Îl veţi întâlni în cartea asta şi pe Stelian Munteanu, dar şi alte personaje din „Somalia, mon amour”. Personaje pe care le-am răpit puţin din cadrul lor 😀

Şi ţinând cont că am avut o noapte albă, atât de albă încât mă doare şi acum capul, am avut timp să-i găsesc melodia care i se potriveşte. Cel puţin primei părţi a poveştii. Pentru că, totuşi, debutează cu o asasină care nutreşte sentimente la o vârstă destul de înaintată pentru o primă iubire adevărată. Sau cel puţin aşa i se pare ei. Bine. Avem slăbiciuni. Avem crime. Avem personaje telepate sau cu alte astfel de capacităţi. Avem chestii reale multe, dar va trebui să le descoperiţi singuri. Nu o să fie greu, pentru că la sfârşitul cărţii voi scrie bibliografia. Sigur, cartea în sine e o fantezie, dar cu multe elemente reale presărate.

Am înnebunit de tot dacă ţineţi cont că citesc despre mafie, despre GRU (serviciul secret militar rus 😉 ) şi alte asemenea. Să nu vă mai povestesc despre arme. Cred că după ce termin cartea asta îmi voi putea da cel puţin un doctorat în arme.

Dar gata, am zis şi aşa prea mult. Vă anunţ că această tentativă de roman a ajuns pe la cincizeci de pagini şi sunt abia la început. Oh, şi uitasem ce e mai important. De fapt sunt două lucruri importante. Una din acţiunile secundare pornesc de la o idee combinată, o discuţie sădicuţă dintre Xreder şi Remus. Iar a doua este că un pilot profesionist mă învaţă nişte chestii (teoretice) ce vor fi folosite în nişte urmăriri cu maşina. Dar nu sunt chestii comune, o să vedeţi voi despre ce e vorba.

Aşa, şi ziceam că prima parte are şi o melodie:

Acum să trecem la chestii serioase

Încep prin a vă spune că în curând, adică peste vreo zece minute, clubul va avea o nouă recenzie, de data asta una poliţistă.

Merg mai departe spunându-vă să aruncaţi un ochi la Lucia fix aici şi să vă gândiţi pe cine şi cum propuneţi.

Spun, de asemenea, că susţin mişcarea violet. Mai ştiţi că într-o perioadă mi-a ieşit părul mov 😀 ce s-a mai râs atunci 😆

Şi urmează să vă dau copy/paste un comunicat Tritonic. No, trebuie să trec peste nebunia cu Martin şi să revin pe pământ. Dacă totuşi vreţi să îmi daţi o mână de ajutor, spunându-i lui Aspoiu că poate comenta nestingherit, e un pasaj mai jos din ceea ce se vrea a fi un thriller, adică „Sărutul morţii”. Puteţi comenta textul la modul de ce vă place şi ce nu. Vă jur că e scris de mine. Gata cu joaca.

Vine comunicatul:

 

“Vă invităm în perioada 21-31 ianuarie la „Târgul de carte, muzică, film” de la ExpoMall MegaFun, centru expoziţional amplasat în incinta AFI Palace Cotroceni.

 

Ziua Tritonic – 23 ianuarie 2010

 

Tritonic vă invită la dezbateri şi sesiuni de autografe, alături de autorii noştri, în data de 23 ianuarie, începând cu ora 16.00

 

Ora 16.00: Dezbatere despre tinerii scriitori români cu Adrian Suciu (autor „Sex cu femei”) şi Leonard Ancuţa (autor „Control”)

Ora 17.00: Lansare şi sesiune de autografe CD Mari actori români cu Mircea Albulescu

Ora 18.00: Dezbatere – Romanul poliţist românesc în secolul XXI.

Invitaţi: George Arion (scriitor şi publicist, autor „Detectiv fără voie” şi „Crime sofisticate”), Oana Stoica-Mujea (autoare „Indicii anatomice”), Răzvan Dolea  (jurnalist, istoric şi co-autor „Blestemul manuscrisului”) şi Bogdan Hrib (editor şi scriitor)

 

EXPOMALL MEGAfun, primul spaţiu profesionist dedicat târgurilor, expoziţiilor cu vânzare şi organizării de evenimente de promovare, situat într-un centru comercial şi disponibil pe toată durata anului, îşi va deschide oficial porţile în data de 21 ianuarie 2010 la AFI Palace Cotroceni, cel mai mare şi mai modern mall din România şi din Europa de Est. AFI Palace Cotroceni este situat la intersecţia dintre Str. Vasile Milea şi Bulevardul Timişoara, având o suprafaţă închiriabilă de aproximativ 76.000 de metri pătraţi.”

 

UPDATE: sa-mi fie ruşine, uitam ce-i mai important, mâine apare în „Curierul zilei” ceva despre mine. Ceva legat de ce veţi citi mai jos. De ce în engleză? Vă povestesc cu altă ocazie 😉 Oricum, îi mulţumesc unei persoane speciale pentru şansă. Aranjarea in pagina arata mult mai bine, dar deh…

 

Written by Oana Stoica-Mujea

Translated by Shauki Al-Gareeb

 

 

Lady Helena

 

 

            Characters: Lady Helena: ex-warrior on the lands of Greece, now arrived on the border between life and death on the banks of the Styx river.

            The feminine spirits’ choir.

 

            The scene: scenery half-illuminated. A fragile bridge crosses the river, and somewhere to the right of the scene there is half of a boat and a dark figure.

 

            First Act: Monologue: Helena stands near the bridge, dressed in man’s clothing, her sword at her girdle and her long loose-flowing hair on her back.

 

HELENA

(Looking to the dark figure)

You have always been ugly at your soul, but the mighty Gods are even uglier. Hear what they say, to tax the death. Like during a lifetime there aren’t enough payments.

(She pulls her sword and looks at it)

 

When you die on the battlefield, no one thinks to let you have a coin. To pass beyond in a dignified way. To be able to pay Charon in a dignified manner. But he, the villain, blinded by the metal shine, no, he does not agrees to cross me beyond without a gift.

 

As I don’t have any gift, because neither have I died dressed in chain mail, nor have I possessed any other precious gems, what does the villain think to ask me for? Precisely the sword which has been useful for me in the battle.

 

Yes, I understand anyone once arrived here would give anything not to struggle between life and death. And death hurts. And when you begin to feel the pain, you realize that being alive you cannot feel deep cut in your arm or a fiery blow.

 

But death hurts much worse. And I understand that when Athene descended telling me that life it’s just another beginning,  trying to persuade me to return again on the Earth. Only that I cannot embrace the life. No, I won’t forever be able to do it. For Charon wants by all means to be paid and he considered to take my sister sword.

 

(She hugs the sword)

I won’t give it, but what does he know? What does he know about this metal coming to me, as a hope in pain. As a sister in happiness. As it fell from the brave’s girdle who attacked us by that time. And as it shone in the light of the mid-day sun, when I picked it yearningly I was only a child by that time, but it, my sister in battle and in life, gave me greater good.

 

How could Charon know, living mainly between shadows and pains, how the attackers came, and how the men ran, oh, those cowards, leaving us behind to defend ourselves. And then, as cut loose by the Gods, it fell near my feet and the sad and his empty sword adopted me.

Whom did I have in this world? My father, definitely not, certainly not he who had fallen in the battle right before the servants and my elder brothers tailed off. Just an old woman. My mother, who looked at me terrified. And what could I have done? I picked it up, I looked at it and I loved it the way it loved me too. Oh, how faithful it has been to me! Together, we have never lost any battle, and many have tried to kill us.

 

(She puts the sword back in its scabbard)

Well, Athene asked me, as ironical as she could be, than how could I die? It’s hard to remember when Styx river threatens you with its terror. But I know everything as it happened yesterday. Was it yesterday? I don’t think so. I have been waiting here for much too long time for only one day to have passed. And yet, time does not pass here. It only stays and penetrates your soul, spies you and gives you that kind of pains which you cannot feel them on the Earth. And yet, I know. I have been betrayed. And I have died far away from my home. Away from those being near me both in life and in war. And all these because of a poison and a servant who must have been felt threatened.

 

Threatened by whom? Still the Gods may the fire burn them! Villains who stay hidden in their shadow. Athene, I think, must have cursed me when I gave birth to a baby. For she wanted greatness and we, the women, to fight on her behalf.

 

I told the servant that I would give him my son to take care of him when I would go to fight or when I should work using my arms. But she, the Goddess of Vanity, sneaked in the poor fool’s mind and told him that she cursed me. She did cursed me, but look I died right before her words fulfilled.

 

My servant, the poor fool, he did believed what he was told. Athene must have told him that my son would kill me, that boxes full of gold lay in the dungeon which I had filled with armours and if he ran in the world with my baby, anything which I had ever possessed would belong to him when the curse would be fulfilled.

 

But the poor fool, in his poor thinking, what did he think? To kill me in order to get my estate why would he wait for the curse to fulfill? Therefore, he drew me in the trap, away from my home, in a desert field, uncultivated by anyone. The poison, I think, must have been put in my water, and so I have found my humanly end.

 

As if it matters anymore.

 

But when you are given to suffer, you do it till the end. For even in this world I cannot find relief. Charon even yelled at me: “If you don’t pay me, you shall feel the greatest pain. Because the bank of the river is for those who are half-dead. And you shall feel both the stabbing of the living and of those who do not live their lives any longer.” And then, the shameless, the bastard of the great Gods, thrown here in forgetting, what did he think? To ask me for my sword. But how could he understand, he, a poor shadow of a godly offspring. A mistake born from hatred, brought on Earth between the shadows. Only that metal tinkling and its vivant shining makes him startle.

 

And now the fool waits in his shadow cone. I might give up. But I won’t. Finally, I’m sure, someone may find my abandoned body. And maybe a mercy person would give me coin to leave for the new life.

 

(She walks irritated on the bank).

Oh, what pain. All come and go, then he comes back and casts glances at me. And I have the impression that he smiles somberly from under his black hood for rain. This pain… The madness which ripens in my mind.

 

(She jerks abruptly)

Oh, and now I have visions. I see skeleton-like riders coming on their black horses which throw flames from their nostrils and surround me. I shall not give up! No, I shall not give you my sword! Don’t try to steal it from me. I shall fight as I have never fought during the time. And I will die endlessly if it is necessary, the same way, with my sword in my hand. Actually, at my girdle. But it shall not leave me. Is all I have got from the life I had. It is everything that binds me to the Earth. To kindness, friendship and the tears which I allowed to pour on its metal.

 

(She falls on her knees. A figure dressed in black approaches the bank and climbs in the boat)

Oh, he laughs at me again. Soul after soul begins its new life. And I stay here.

 

(She stands up. Stoutly)

I shall not give up. It is it that I believe in my sword that I wear at my girdle. In the end you will ask me to leave this bank, you godly spoiled child! And then, in my madness, I shall not feel the desire to leave it. If I face greater pains, how many could touch me?

 

(She laughs madly)

Pain, madness, hear what he says. As if I didn’t have them on Earth. Pains and madness saw me off to the truth. And it is only then when you see clearly through the smoke curtain offered by the Gods. It is then when the pain knees you and the madness raises above all.

 

Though it is only this way, I tell you, you shall open your eyes. And the truth. Oh, the truth… Where is it hiding now?

 

(Something is falling down. Helena looks to the that spot)

It seems to be a parchment.

 

(She approaches and picks up an old paper having a coin tied on its end)

What a strange thing. It seems to be a note. But for whom? And how could it get here? And this coin?

 

(She holds it tight in her palm and looks around)

No, it is not fair to steal it. It might not belong to me. Maybe it is not mine. Shall I read the note? I am not in the mood. Who would write me on this forgiven land between the two worlds?

 

Or shall I dare? Maybe I should. To cast just a glance. If it is not for me, I shall seal it back and leave it where I have found it. I won’t make a big harm. Just to peep a little.

 

(She unfolds the paper and begins to read. In the beginning voicelessly, and going on louder and louder)

“Dead Helena…” it seems to be for me. Still, there are too many Helena born in the world. And yet I shall read till I can realize something. “I see you and deplore your unfair destiny…” Oh, destiny. It seems to be for me. But it is not only me having this destiny. “As an old servant, but more as a God, I admit that I was wrong when I agreed to be part in Athene’s deed. Now, with my eyes in tears, I sent you the coin which will bring you to the most beloved river. Start then to Lethe, the river of forgetting and complete beginning. Accept this new life gift and go with your sword to rest.” Shall I dare to believe that it belongs to me?

 

(She looks again around her)

But there is no one around and Charon is not back.

           

(She raises the coin to be seen by Charon)

Here, you villain child of the shadow, of the death and pain, this is your payment. You shall carry me to Lethe, otherwise if I approach I shall tear your head of your body and throw it into the Styx for all those tormented by you and captured in black waves to enjoy the revenge.

 

(The boat approaches the bank. Helena climbs in)

Yes, let’s go. Here is your payment, and do not dare to look at me. My new life begins, and this, my old sword, shall be always with me.

 

THE FEMININE SPIRITS’ CHOIR

 

And so, poor Helena, carried through pain,

begins a new life in the forgetting desire.

She by herself fought against the time ghosts.

She by herself defended her people and her children.

And now, after a century, she found relief.

Life begins right now. Long live forever the mighty Helena!

            May she live!

            (The darkness falls on the scene. The curtain drops)

SĂRUTUL MORŢII – Fragment

FUGIND

 

Alerg. Glonţul aproape că m-a nimerit. A trecut la un milimetru de urechea mea stângă. Îl invidiam pe urmăritorul meu. Trăgea aproape perfect în timp ce alerga. Nu se clătina deloc, iar suflul său abia de se auzea. E drept, plouă! Însă urechile mele prind orice sunet, oricât de mic ar fi el. Pot percepe chiar şi o ramură ce cade, un pas străin, un oftat, orice. Iar respiraţia lui e aproape perfectă, de parcă ar merge liniştit pe bulevard alături de iubită. Uneori, presupun, se gândeşte să o sărute, abia atunci respiraţia îi accelerează, dar îşi revine imediat. Ca un robot. Mult prea calculat. Aproape că-mi îngheaţă sângele în vene. Trag două guri de aer şi cotesc după primul bloc ce-mi iese în cale. Ştiu că n-am nici o şansă în faţa lui. Ar trebui să dispar pur şi simplu, asemeni unui magician, iar eu nu ştiu să fac asta.

Îl aud, nu are de gând să se lase. Nu se grăbeşte. Ştie că în curând voi ceda. Ştie că sunt disperată. Îmi simte furia şi disperarea, ceea ce înseamnă că m-a încolţit. Strâng din dinţi. Maxilarul mi se contractă, muşchii îmi ies în evidenţă, iar ochii ies din orbite. Încerc să mă liniştesc, dar paşii lui calmi, apăsaţi, siguri, îmi fac pielea să mi se zbârlească. Duc mâna la centura ce îmi atârnă uşor pe talie. Doar un cuţit. Am pierdut puşca, am pierdut pistolul şi mi-a rămas doar afurisitul de cuţit. Nu pot lupta corp la corp cu el. Ştiu că nu pot. Şi el ştie, altfel nu s-ar juca cu mine de-a şoarecele şi pisica.

Picioarele mi se mişcă din nou. Alerg. Strada spre care pornesc e aglomerată şi întunecată. Doar uneori câte un participant… Mă opresc. O înmormântare. Sunt în mijlocul unui cortegiu funerar. El e acolo, în urma mea. Îl simt. Nu-mi pasă. O lumânare se ridică deasupra capetelor plecate.

„Anastassia! Anastassia!”, cineva mă caută. Cineva care mă cunoaşte şi vrea să mă ajute. Cineva mă strigă. Mi-a invadat mintea. Urmez lumânarea. Dau din coate fără a-mi păsa că lovesc sau nu pe cineva. Pe unii îi împing, simţindu-mi palmele înflăcărate. Aş vrea să-i lovesc. Nu ştiu de ce. Nu înţeleg. Furia din mine se revarsă asupra lor. Asupra tuturor. El e în urma mea, iar lumânarea, cu pâlpâirea aceea a ei bolnăvicioasă, îmi deschide drumul.

Sunt conştientă de lama cuţitului ce-mi străpunge pielea. Sângele se scurge. Ochii copilului se opresc asupra palmei mele. Sângele îl intrigă. Aproape că vrea să urle, să spună cuiva, dar îmi întâlneşte privirea şi tace. Arunc ameţită o privire înapoi. E acolo. Îl simt. Vânează.

Aproape că ies din mulţime când simt două perechi de mâini prinzându-mă. Vreau să fug, vreau să lovesc, dar trupul nu răspunde la comenzi. Lumina se stinge. Lumânarea dispare.

 

*

– Şapte şi douăzeci, am auzit lângă urechea mea.

Paşi. Două perechi. Un bărbat şi o femeie. Nimeni cunoscut. Nu sunt paşii urmăritorului meu. Respiră greoi amândoi. Mă privesc. Probabil că-şi pun întrebări. Sau vor să-mi pună întrebări. Nu îi simt prea răbdători. Dar eu nu mă grăbesc. Nu dau semne că m-aş fi trezit. Glasul ei se ridică în aer.

– Anastassia Marinescu!, oftează. Un alt mit spulberat.

– Nu e vina ei, zice bărbatul. Uneori nu poţi îndura.

– Eşti prea blând, Boris.

Boris. Îl ştiu pe Boris. Tac. Dacă cineva ştie cu siguranţă că m-am trezit, el e acela. Nu vrea să-i spună. Nu îi poate spune. Nu ştiu de ce. Dar asta nu mă frământă acum. De ce nu i-am recunoscut paşii? Am stat mai mult timp lângă Boris decât lângă oricine altcineva. Îi ştiu fiecare respiraţie, fiecare mişcare… Anestezie. Mă ţine sub anestezie. Mă ţine în viaţă. Ce vrea ea de la mine?

– Când crezi că se va trezi?, întrebă femeia.

Boris face câţiva paşi. Sunt sigură că s-a dus la dulapul cu medicamente şi pregăteşte o seringă, trage serul apoi acoperă acul. Se întoarce spre ea, ştiind de acum că femeia şi-a pierdut răbdarea şi-şi va lua o pauză. Îi zâmbeşte, încercând să-şi ascundă ironia. Pune seringa pe masa sterilizată. Am auzit-o cum a atins plasticul. Un sunet simplu, abia perceptibil. Boris şi-a încrucişat mâinile în dreptul pieptului şi s-a lăsat uşor pe măsuţă, sprijinindu-se.

– Peste trei ore.

Femeia dă cu palma în masă. Nu are răbdare. Se îndreaptă spre uşă, dar nu iese imediat.

– Ăsta-i numărul meu de telefon. Las un băiat la uşă. Sună-mă imediat ce îşi revine.

O bucată de hârtie taie aerul. Un foşnet. Degetele lui Boris ce o înghesuie în halat. Nu are de gând să o sune vreodată.

Uşa se trânteşte. Sunt sigură că am tresărit, dar trupul mi-a rămas inert. N-am fost atentă, încercând să mă ascult pe mine, am uitat să-l ascult pe el. Acul ce mi-a intrat în venă m-a luat prin surprindere. Am vrut să ţip, dar mâna lui mi-a astupat gura.

– Uşor, uşor, vino spre lumină.

Ochii mi s-au deschis brusc. Lumina m-a orbit. I-am închis la loc şi am luat-o uşor. La început i-am zărit barba lui Boris. Am tresărit. Încet-încet m-am obişnuit cu lumina. Aceeaşi veche aripă de spital. Cea pe care o foloseam noi, asasinii. Cea secretă. Cea pe care lumea o credea nefuncţională. Am privit în jur. Doar laboratorul lui Boris, la fel ca întotdeauna.

– Încearcă să te mişti, mă sfătuieşte Boris. Nu ai mult timp la dispoziţie.

Nu m-au schimbat. Sunt în aceiaşi pantaloni de piele, acum rupţi, sfâşiaţi. Bluza subţire abia se mai ţine într-o bretea. Îl surpind pe Boris holbându-se la sânii mei. Râde.

– Hai, fată, te bag sub duş.

Nu zic nimic. Boris m-a văzut goală de multe ori. Nu am false pudori. Nici el nu mă doreşte în adevăratul sens al cuvântului. Alung gândul ăsta. Doar simpla prezenţă a cuvântului „sex” în capul meu, şi întreg trupul îmi ia foc, făcând durerea de nesuportat. Deschid gura pentru a-l ruga pe Boris să dea apa mai caldă. Dar nu iese nici un sunet. Nu intru în panică. Mă întind singură spre robinet. Boris vede mişcarea şi mă ajută. Îi fac semn din ochi că acum e bine.

– Vei putea vorbi în scurt timp, nu-ţi face griji. În mai puţin de o oră. Am fost nevoit să te sedez bine, aşa că m-am asigurat că nu vei putea ţipa. Am vrut să auzi. Asociaţia vrea să te judece. Ai dat greş pe semne.

Mâna mi s-a strâns în pumn şi cu toată puterea am lovit în gresia albă. Să îi ia dracu’, nu greşisem cu nimic. Au vrut să o fac. Vor să mă elimine. Am mărit ochii. Nu m-am gândit până acum la asta. Nu am gândit deloc limpede în ultimul timp. Vor să mă elimine. Ăsta e purul adevăr.

– Ei da, zice Boris întizându-mi prosopul, vor să te elimine.

Dau din cap cu disperare. Ce trebuie să fac? Unde să mă duc? „Mihai Marinescu”, îmi invadează Boris mintea. Dau din cap în semn de negaţie. Niciodată. Nu el. Nu din nou.

Îmi aleg din hainele pe care Boris mi le-a pus la dispoziţie. Aleg o pereche de blugi şi o bluză. Caut din priviri centura pentru arme. Boris mi-o dă. O pun peste talie. Goală. Doctorul îmi face cu ochiul şi deschide unul dintre sertarele cu medicamente. Arme. E uşor să lucrezi cu Boris, îţi dă întotdeauna ceea ce doreşti. Mă aplec pentru a-mi alege arma.

– Pizda mă-sii, mă aud spunând pe un ton răguşit. Uimirea mea e legată de grenada ce aşteaptă tăcută să i se tragă cuiul. Boris urăşte grenadele. O iau şi o pun la centură. Apoi îmi aleg pistoalele şi muniţia. Piesa de rezistenţă este parpalacul lung de piele.

Boris îmi face cu ochiul, deschide uşa şi îl loveşte în cap pe cel ce avea misiunea de-a ne păzi. Un bărbat tânăr. Dar nu foarte tânăr, cu un chip şters. Asociaţia îşi alege mereu astfel de chipuri. Pentru a nu putea fi uşor de recunoscut. Chipuri comune.

– Şi tu?

Boris mi-a sărutat fruntea. Barba lui deasă mă incomoda mereu, dar acum îmi place. O simt altfel. Îl simt pe el altfel.

– Te vor ucide.

Ochii lui albaştri s-au cufundat într-ai mei.

– Oricum ar fi făcut-o. Acum fugi. Îţi jur că ne vom revedea.

Nu îmi permit să plâng sau să-mi arăt sentimentele. Niciodată nu mi-am permis. Îi trimit o bezea de pe vârful degetelor şi mă fac nevăzută. Nu e momentul să-mi pun întrebări. E momentul să-mi găsesc un loc sigur.

Brrr….

Sunt foarte, foarte întoarsă pe dos, din foarte, foarte multe puncte de vedere. Aşa că n-am chef de frecuşi de icre. Şi pentru asta vă las cu nişte sâni mari, care fac parte dintr-un text minuscul din Sărutul Morţii.

Iertare, dar deja am o săptămână de nervi intenşi. Parcă toate se sparg în capul meu şi nu vreau să zbier pe blog, de fapt, nu vreau să zbier deloc.

Şi dacă textul vă enervează, atunci citiţi aici, aici şi aici. Poate găsiţi ceva pe placul vostru. E pentru toate gusturile şi toate vârstele.

 

„Mă văd pe mine cu ochii minţii, intrând în camera ei de la etajul şapte. Era înghesuită ca toate camerele asasinilor, dar a ei părea mai luminoasă. Niciodată n-am înţeles cum a proiectat acel dulap care se agăţa pe perete, se făcea pat, măsuţă de cafea sau chiar o masă ceva mai mare unde se putea mânca. Era cea mai ordonată fiinţă pe care am cunoscut-o vreodată. Atunci stătea în faţa ferestrei pe care o rază de soare, rece, o mângâia duios. Era doar în bikini, lăsându-şi sânii mari, fermi, să capteze răceala soarelui. Avea ochii închişi, iar părul blond îi acoperea sfârcurile.

O văzusem de multe ori aşa înaintea unei misiuni. Stând acolo aproape goală, cu trupul cărnos, bine făcut, puternic şi totuşi mlădios. Am dorit-o din prima clipă. Motivele fiind multiple. Semăna cu mama. Nu că mi-aş fi dorit vreodată să fac sex cu mama, doar că întotdeauna mi-a plăcut să-i ating pielea moale, să o mângâi, să o dezmierd. Iar ea îmi amintea toate astea, în plus, adusese sexualitatea. Acel sentiment ce te gâdilă din capul pieptului până în sex. Transpirasem. Pistolul mi-a căzut din mână, iar ea a tresărit. O clipă am crezut că mă va prinde în braţele ei, că mă va săruta, că mă va mângâia, că mă va ridica în al nouălea cer. Dar, pentru prima oară, ea mi-a cerut să plec. Şi fără a mă întoarce să-mi iau pistolul, fără a privi în stânga sau în dreapta, am pornit pe hol cu paşi apăsaţi, dar deloc hotărâţi. Am ajuns la lift şi-am tras aer în piept. M-am întors pe călcâie şi am luat-o la fugă.

Uşa camerei ei era deschisă, iar ea, aplecată, deasupra pistolului pe care-l lăsasem să-mi scape. L-a ridicat şi fără să mă privească mi l-a întins. Dar eu am închis uşa. Am trântit-o. Lăsând sunetul ăla infernal să-mi bubuie în urechi. Doar că abia târziu mi-am amintit de el. Un sunet ca o bombă cu ceas abia declanşată.

Mi-am înfipt mâinile în chipul ei şi am sărutat-o. Ea nu s-a opus. Şi-a lipit trupul de-al meu şi pe lângă buze şi sânii noştri s-au întâlnit.”

O zi nebună în ploaie

Păiii, da. Am fost la bunica. Am fost la cumpărături. Am fost la librărie. Am fost să cumpăr un… nu ştiu ce e ăla. În fine…

Aşadar, pentru piteşteni: mai sunt două exemplare din Indicii Anatomice la Librăria Eminescu. Aia din centrul centrului. N-au putut să verifice dacă sunt şi la Casa Cărţii, dar presupuneau ei că nu prea multe în orice caz. S-au vândut cam bine mi-a zis vânzătoarea. Dar cine se grăbeşte primeşte. Nu vă mai spun că mi-am cumpărat zece cărţi azi căutând de fapt doar una singură. Aşa am ajuns la: Dragi bloggeri piteşteni şi cititori, cum puii mei citesc eu „Cronica unei morţi anunţate” dacă nu se găseşte niciunde. Doar la Librăria Mea n-am ajuns să o caut. Mâine. Dacă nu ce ne facem? Cine mi-o împrumută? Ţineţi cont că am mers pe jos prin ploaie, da? Că centrul pietonal e pietonal 😀

Vă mai spun că aici puteţi citi despre doi ori bestseller. S-ar putea să fiţi interesaţi, mai ales că am şi trei zile de lansări. Că celelalte două nu le ştiu. Dar le-om afla dacă se îndură cine trebuie 😉 Mai la noapte, tot aici, puteţi citi despre cocoşat, dacă vă interesează. Şi ar fi bine să fie aşa, pentru că eu vreau trafic. Ne-am înţeles? Good.

Acum dacă vă spun că am dat în mintea copiilor sper să mă înţelegeţi, tocmai mă voi apuca să citesc o carte funny pentru ăia mici. E ca la desene, abia aştept 😀

Şi după cum v-am spus, cu Sărutul Morţii nu mă grăbesc. După cum mi s-a spus, subtil ce-i drept, dacă mai trimit vreun manuscris până în martie voi fi ucisă. Nu m-am hotărât dacă e bine sau rău. Dar mă mai gândesc. Altceva ce mai vreţi? Nu v-am spus că n-am chef de bloggerit? Sunt prea concentrată în nişte cărţi. Plus că o idee de teatru mă bântuie. Dar nu va fi nici aia prea curând pentru că nu e bătută în cuiele neuronale. Dacă o fi să mai vreau să vă comunic ceva, o voi face.

Forţa fie cu voi!