Păi aşa te mai simţi şi tu scriitor în ţara asta

V-am spus că Deva îmi dă premiu pentru „Regina Elfă”, adică Biblioteca Judeţeană Deva – mai precis:

Mă sună domnul director Sebastian Bara şi îmi spune că îmi dă premiu.

Hmmm, zic eu, gândindu-mă imediat la Lala, dar nu, nu era Lala, iar eu nu puteam gândi când îmi tot spunea „regină Elfă”, adică io regină elfă. Hmm. Adică premiul e pentru cea mai bună carte pentru adolescenţi a anului 2009. A, deci mi-am revenit, adolescent=regina elfă. Am priceput.

Condiţiile? Cazare şi trei mese gratuite. Rili? În România? Sigur nu sunteţi din Deva Anglia sau Franţa?

Nu, nu, în România. Rili?

Da, da, în România se întâmplă asta. Adică scriitorul e tratat ca om – Doamne – şi în loc să-şi plătească el premiul, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, mai primeşte şi cazare şi mâncare. Adică un scriitor chiar merită chestia asta?

Aşa se pare. Şi nu sunt Liiceanu. Adică se poate. Şi da, mă simt mândră şi nu numai.

Domnului director o să-i mulţumesc personal că nu cred că e cititor de bloguri. Oricum, ca să ştiţi că luni plec iar, dar mă întorc, din păcate pentru unii. Adică marţi. Asta nu înseamnă că nu ne mai auzim, doar că între timp mai am şi alte treburi. Pur şi simplu eu nu-mi dau seama cum am reuşit să-mi aglomerez sâmbăta şi duminica într-un asemenea hal. Oi fi greşit eu cu ceva 😀

Ok, eu risc!

Ei bine, aici, Bogdan Hrib spunea, pe bună dreptate, că autorii români sunt puţini şi nu scriu pentru că nu au încredere că pot trăi din scris. Ei bine, eu sunt dispusă să risc. Adică chiar sunt dispusă să o fac. Pot să scriu, pot să scriu mult. Dacă am liniştea şi înţelegerea necesară, ei bine, pot ajunge şi la şapte mii de cuvinte pe zi. Serios, fără să mă vlăguiesc, pentru că o fac cu drag, cu suflet. De la şapte mii de cuvinte în sus, ei da, atunci s-ar putea să mă vlăguiesc. Dar asta contează prea puţin atunci când faci ceva cu suflet. Şi există, aici, în sufletul meu există şi suflet şi voinţă şi tot ce vreţi voi. Aşa că sunt dispusă să risc. Chiar vreau să văd dacă pot trăi numai din scris. Dacă nu se bagă nimeni, iată că o fac eu. Da, fără să consider că e un sacrificiu, o durere, o nebunie, doar o plăcere. Vreau să dovedesc că se poate. Şi vreau să o dovedesc pe pielea mea. Şi, dacă e să pot, atunci mă vor urma şi ceilalţi? Mi-ar face mare plăcere. Aş vrea să văd o societate plină de scriitori români, de toate genurile, de toate felurile, cu bune şi cu rele. Dar să fim scriitori şi pentru prima oară, poate, de ce nu, să fim uniţi. Pentru că nu ne furăm de sub mânecă, pentru că nu ne dăm în cap pentru cititori. Noi o facem, în primul rând, cu suflet. Eu vreau să cred că se poate, aşa că voi experimenta pe mine.

Ooo, desigur, nu mă aştept ca mâine să-mi cadă şi bani din cer. Sigur că nu. Adică sunt conştientă că e nevoie de muncă şi nebunie. Dar nebunia o am nativ, iar munca când e o plăcere, ei bine, nu prea se mai cheamă muncă.

Aşa că de ce nu? Ţinând cont că e prima zi din luna a unsprezecea, mai vorbim despre asta peste doi ani, în aceeaşi zi. Atunci o să vă spun dacă se poate sau nu trăi numai din scris. O să vă spun dacă merită sau nu să îţi pui sufletul pe tavă în faţa cititorului, al editorului, al tuturor până la urmă. Că, indiferent care ar fi genul abordat, tot rămâne acolo şi ceva din sufletul scriitorului.

Aşa că eu risc.

Şi pentru că tot e prima zi a lunii, nu uitaţi astăzi de la nouă la unu să ascultaţi Radio România Cultural. În jurul orei unsprezece voi intra şi eu în direct. O să auziţi atunci de ce. Aşa că… Oh, bine, nu mă pot abţine: „La mulţi ani, Radio România Cultural!” Să ne trăiţi şi să ne auzim cu bine şi la ediţia centenară.  

Update

25.mp3 puteti asculta 😉

Interzis minorilor – Cristian Neagoe

Foto preluata de la Andrei Badin

De când cu bulgarii ăştia am cam piedrut ştirile, blogurile şi televiziunea în general. Nici n-am scris, nici n-am citit, am făcut plajă şi am dormit.

Între somnolenţele mele, aseară, cu gândul praştie, mă trezesc faţă-n faţă cu Sinteza Zilei. Gâdea şi un puştan. Aşa am văzut la început. Apoi Stan şi o doamnă care vorbea mult şi degaba. Puştanul, cică, era Cristian Neagoe – scandalul a pornit de la Andrei Bădin, aşa că vă trimit acolo pentru a înţelege tot – PR al Institutului Cultural Român de la New York. Nu am înţeles eu de la început despre ce e vorba. Dar când a început să citească acel text, Doamne, m-am închinat cu două mâini şi mi s-a făcut o ruşine teribilă:

„De la un timp, prietena mea a început să se pișe ketamina..(…)Prietena mea se pișă cea mai pură si mai concentrată soluție de ketamină pe care am întâlnit-o până acum. Ce se găsește pe la noi, Vetasedeul și, câteodată Ketaminolul olandez, sunt slabe rău, la modul ca IM trebuie să bagi cam de două ori mai puțin dacă nu vrei sa te anesteziezi ca porcul”

Mi-am zis în sinea mea: „Dumnezeule mare, ăsta se crede scriitor? Şi încă unul care ne reprezintă la New York?”. E drept că şi Eminescu şi Creangă scriau porcos, dar ale lor erau mai normale şi nu le-au pus pe net, le citeau acolo între ei să se amuze.

Aşa că am dat şi eu o căutare după nenea ăsta. Mai găsesc texte pe Tiuk. Vă redau unul, restul, dacă aveţi suficientă răbdare, le citiţi voi. Dacă nu, vă băgaţi picioarele şi gata.

„unu.
Nici dracu pe stradah. Fres umbla incet, incestuos pe sub umbrele de betton. Cald, al draq de cald shi futui nici un furtun cu apah de la vrunu dahla de nui stah bine pah canapea shish spalah toatah ziua o rablah dah dacie sho lucreazah dah parcar fi cel putzin mertzanu pulii sau ceva, nici o sticlah de nimic, nui deschis nicahieri sa dus ashtia toti pah la tzarah la mare ii foot in gurah pa totzi dah papagali da. O bere Fres, aia e, o bere tziar face shpielu. Asha gandeam io cand il vedeam de la balcon cum trece linishtit pe strada topitah.
Cahcahnari la pensie joacah table pe sub tei muie bah. Dabiai vedeam printre frunze cum ishi mishka lenesh bratzele pahroase dah proletari mpula mea, doar cah spahrgeau linishtea aia de pranz cu zarurile lor shi cu shaseshasele cand mai prindea vrunu shi dahdea cateun urlet dhala de tzi se fahcea pielea gahinah. Gahina udah miroase urat. Pielea lor bahtranah, tatuatah cu zar, miroasea urat. A uzinah, a inutil. Candeala aia dah sandilhau expirat mah face sa borahsc. Chiar vodca pute altfel in muia ahlora. Shi Fres pahshea linishtit, parcah plutea prin valurilealea de fierbintzealah de la ora trei.
Boshorogi. Ashteaptah sa le rupah mecla pe la umbrah. Sa mor dacah nu. „Dah, tataee shi tu ceva de drinkschnitt, traitziar!” Shtiam io, trebuia sa fie asta. Iote bouu cah vine cu ciomagu dupah el. Talpan gurah.
Asha era el. Nu trebuia sa stai prea mult prin preajmah ca sahtzi dai seama.
Zar dah cinci pah fiecare incheieturah. Fres o lua la picior incet, incestuos pe sub umbre. Miroasea a trotuar sha caine mort, se simtzea panaici sus, la cinci. Moale peste tot pe unde calci. O varah ca o diaree.
„Freeeeeeeees! Frees! Vinon mortzii mahtiin coa!” Il striga alha. Baronu. O cioarah mputzitah dea crescut peaci shia ajuns acuma mare bashtan mare traficant. Futea pisici cand era mic, cah mia zis totz ashtia. Nush ce dracu avea treabah cu el. Da Baronu avea treabah cu totzi. Barbugiu obosit. Io mash fi facut cah naud, dahl in poolah. Da Fres nu. El mergea linishtit. „Fresamiai pula cu gura!” a zis ashantro doarah, parcai era lene sa dea prea mult din fahlci. „Da mahta ceare?” Cat era el de Baron mai mult nu putea sa zicah.”

Cică e scrisă literar, eu am impresia că omul nu ştie să scrie. Părerea mea. Cum dracu’ să scrii ca un analfabet şi să te dai intelectual. Oricum, singura mea bucurie a fost că Stan l-a făcut. Deştept om. Cum, mă, să te pună Stan cu botul pe labe, scriitorule?

UPDATE: La multi ani, Manole! Textul nu e prea potrivit, dar e un la multi ani din inima!

Scuze pentru Cella, in special

Da, aş fi ipocrită să cred în continuare că până la întâi regina arkudă va fi gata. Deci nu va fi, dar, cu sârguinţă, voi continua să scriu la bulgari. Oricum, să fim sinceri, nu le pasă lor ce fac eu. Am un program încărcat. Da, am un program încărcat, aşa e când te pregăteşti de plecare. Păi cum altfel? Mă credeţi ori ba, nici timp să desfac bagajul de la Bran nu am avut. Alerg ca o smintită. Mâine altă treabă. Pe lângă treaba treabă, mă duc să îmi iau nepoata de la ţară. Trebuie să o iau, biletul e plătit 😆 Da, adică o luăm şi pe ea. Şi aşa, după paisprezece ani, plăteşti biletul întreg. Aşa că na, cum să o las la ţară. Miercuri sunt la Bucureşti, că doar nu credeaţi voi că am scăpat. Nu, nici gând. Nu am scăpat. Cum să scap? Doar nu puteam pleca fără să mă mai pierd măcar o dată pe străzile ilustrei noastre capitale. Joi, aha, aţi ghicit. Am treabă. Mă duc cu nepoata mea… undeva, surpriză. Nu vă pot spune că nu ştie nici ea ce am de gând să-i fac. Aşa că o să vă spun când va fi gata. Vineri, normal, cumpărături, alte bagaje, alte nebunii. Vineri noaptea, plecarea. V-am spus că o să am toate condiţiile, deci şi net, deci şi scris. Scris la greu. Că nu pot sta non-stop la soare nici măcar eu.

Da, Cella, o să scriu. O să scriu ca să îţi pot trimite arkuda. Îmi cer şi scuze că nu am fost capabilă de mai mult. Dar m-am luat cu atâtea încât nici chef nu am mai avut, dar nici timp. Uneori aş vrea să pot avea mai mult timp. Dar niciodată nu e atât cât mi-aş dori eu. Mereu e ceva care mă ţine din lucru. Şi îmi aduc aminte de perioada Stăpânului. Ei, da, aia da perioadă cu şase, şapte ore de scris non-stop. Timpul era cu mine, de partea mea. Cum se duc vremurile bune, păi nu? Păi da. Până şi Şarama a fost scrisă mai repede. Nici atunci nu prea era timp, dar cred că nici nu mă îndrăgostisem de maşină şi de şofat. Ei, acum, asta-i viaţa. O să termin, nu mai am mult. Chiar nu mai am. Dar m-am poticnit ca ţiganul la mal. Ştiţi cum e, nu? Trebuie să ştiţi.

Nu, nici la Sărutul Morţii nu am mai scris. De unde timp? Dacă nu năşesc, am eu altceva de făcut. Oricum, după vacanţa asta, sper să mai am măcar două săptămâni de linişte deplină. Ştiţi ce e aia linişte deplină. Nu? Sigur că ştiţi. Apoi, om mai vedea. Una, alta, chestii. Oboseala deja m-a prins cum nu ar fi trebuit să o facă. În viaţa mea nu am resimţit atât de mult oboseala. Cred că îmbătrânesc. Mă ramolesc. Căci nu ştiu ce altceva să zic. Sau, pur şi simplu, oboseala şi-a spus cuvântul. Căci, până la urmă, fiecare sentiment îşi spune cuvântul până la urmă.

Aşadar, Cella, să nu mă baţi. De obicei sunt punctuală. Oricine îşi poate potrivi ceasul după mine. Azi, nu. Am fost delăsătoare, poate. Habar nu am. Am închis şi mess-ul şi tot am reuşit eu cumva să pierd timp preţios. Ba chiar m-am închis şi în casă, dar, mai repede am tras un pui de somn, desigur, apoi am scris. Dar… nu mai vreau somn. Vreau să pot rămâne trează zile în şir. Să nu simt decât nevoia de-a scrie. Dar, cică, nu e în legea firii. Nu o poate schimba cineva pentru mine? Aşadar, asta este. Dar arkuda se va termina. Zău că da.