E greu când te îndrăgostești de personaje

Vă spuneam eu ieri că îmi e dor de el. Da, e un personaj. Mi s-a mai întâmplat asta și în ultima carte cu Iolanda – nu vă spun care e personajul, pentru că o să apară din nou și nu vreau să mă judecați 😀 – Dar e greu. Când începi să te îndrăgostești de câte un personaj începe să-ți fie dor de el, începi să vrei să fie real. Începi să-l dorești de parcă ar fi parte din viața ta. Îl vreau? Înțelegeți asta? El e alesul. Da, sunt dusă cu pluta dar asta sunt, alta nu mai aveți de unde. Viața e greu. Dar am terminat cartea a treia. Asta mă bucură. A plecat deja la corectat, iar eu mă gândesc serios la a patra pentru că nu știu exact TV sau Radio? Dar mâine citesc Lucia Verona și îmi revin eu, o să știu și ce trebuie să scriu. 

 

Slide1

Anunțuri

Doar în paralel, nu pot perpendicular.

Aș putea spune că scriu la patru mâini, doar că toate patru sunt ale mele. Mi-am dat seama că mai am două proiecte de terminat. O Iolanda pentru la anul, dar e destul de complicată. Psihologie multă. Memorie inexistentă, caz nasol, nebunie curată dar destul de statică sau nu. Nu mai știu, am atâtea idei în cap că mi se învârte. Oricum, când îmi dau seama ce-mi trebuie mai departe las cartea a treia cu Simona și Laurențiu și mai dau o tură pe la Iolanda. Nu știu cum o să iasă chestia asta. Am capul în două, ba în trei. Pentru că am promis că o să încerc să scriu un fantasy bazat pe personajele poveștilor noastre, ale românilor. Mna, citesc povești, dar încă nu mă pot decide pe care s-o transpun. Unele mi se par foarte mișto așa cum sunt și n-aș vrea să le stric, altele, din contră, îmi dau senzația că le-aș îmbunătăți substanțial (modestia din mine), dar nici una nu m-a strigat cu adevărat. Sigur, am o jumătate de idee, dar cu jumătăți te întorci la paralele.

Scrisul în paralele nu îmi e chiar străin, chiar dacă mai familiarizată sunt cu cititul în felul ăsta. Dar acum o să încerc o perpendiculară să văd dacă-mi iese. Nu știu exact cum e aia, decât dacă o pun pe foaia de matematică, în scris n-am încercat-o. Acesta va fi un alt început. Perpendiculara literară 😀

Personalitățile ca entități

Pentru cei mai vechi cititori ai mei poate că mai există o amintire a ceea ce spuneam cu ceva ani în urmă: „Am două personalități și mi-o dezvolt pe a treia”. Bine, nu eu am spus-o, eu doar am preluat-o pentru că mi se potrivea atunci. Era Oana, Lala și Anastasia. Trei în una, poate de aceea și insistam pe subiect. După ce n-am mai scris cam doi ani sau trei, nu am foarte bine conturat timpul în mintea mea, după cum se vede nici exprimarea nu o mai am acasă, cred că am ajuns la entitate.

Da, am început să cred că sunt o entitate, nu, mai multe entități. Știți bine, voi cei vechi, că nu întotdeauna am știut ce vreau de la viață. Nici acum nu sunt foarte sigură că știu. Îmbătrânesc, capăt experiemță dar tot cu capul în nori rămân. Sunt acolo undeva unde Cuba e la doi pași de mine. Acolo unde în Costa Rica mă așteaptă o casă și încă trei pisici în afară de a mea. Sunt acolo unde delfinii mă roagă să înot cu ei. Înțelegeți voi ideea. Sunt în acel punct în care cred că se va întâmpla o minune și eu voi scrie toată viața într-o atmosferă boemă fără să-mi spună nimeni când să mă opresc sau când să încep. Fără să-mi facă nimeni program (și aici mă refer strict la vreun bărbat căruia i se pare ca am nevoie de relaxare).  – Bine, o femeie e acceptată 😀 – 

Și acum, la drept vorbind, cel puțin una din entitățile mele – pentru că sunt un fel de zeiță, desigur – deja trăiește cel puțin una din viețile astea, doar că momentan rătăcește prin Cuba cu capul în nori, ceea ce nu e nici de speriat, nici de lăudat. 

Și da, scriu, așa că am luat-o pe câmpii.

Prima mână

Prima mână şi atât. Titlul ar trebui să spună tot, dar sunt sigură că puţini s-ar prinde. Da, vorbesc de scris. Şi vorbesc despre faptul că la mine totul a fost la prima mâna. Mai la prima mână ca „Indicii anatomice”, de exemplu, clar nu are ce fi.

Unii vor spune că se simte, alţii că nu, adevărul e că îmi pasă puţin spre deloc. Adevărul e că sunt prea puturoasă ca să iau povestea de la capăt şi să rescriu pasaje întregi, poate chiar capitole, aşa cum fac majoritatea. Dacă am învăţat ceva a fost să mă corectez singură. Ceea ce de-a lungul timpului am şi făcut. Am eleminat greşelile, repetiţiile şi poate am modificat un cuvânt cu un sinonim al său, dar niciodată mai mult. Cel mai mult am modificat în „Regina elfă”, vreo două fraze. Una am şters-o cu totul, alta am modelat-o puţin. Şi atât. Nu m-am gândit niciodată dacă cititorului i-ar conveni sau nu. Nu modific ce-am scris, şi v-am spus de ce. Sunt prea puturoasă pentru a face chestia asta. Chiar dacă trecând a doua oară prin poveste aş vedea un paragraf întreg de modificat, nu aş face-o. Dacă vă convine bine, dacă nu la fel de bine. Răbdarea mea e destul de limitată, chiar şi în ceea ce mă priveşte. Asta sunt, cu asta defilez.

În plus, întotdeauna când scriu, mă uit şi la câte un film. De ce? Pentru că aşa mă concentrez eu. Sau aşa nu mă concentrez, cine dracu’ poate şti?

Şi de ce vă zic toate astea? Nu ştiu, să-mi treacă nervii. Trebuia pur şi simplu să spun ceva.

 

P.S: Dacă H. Prigoană este modelul tinerilor din ziua de azi, eu vreau să îmbătrânesc brusc şi iremediabil. Mulţumesc pentru înţelegere.

Scriu tâmpenii

Am dispărut în neant. Nici eu nu ştiu pe unde sunt, dar vorba aia, încerc să mă regăsesc. Nu pe mine ca om, ci pe mine ca iluzie. Oricât de mult aş vrea să cred că ne putem regăsi ca oameni, nu cred că e posibil. Totul e iluzie, iar noi nu ştim să trăim decât învăluiţi de ea.

Ce am făcut? Nimic nou. Am citit mult şi am rămas încântată până peste poate de Larsson. Dar am citit şi non-ficţiune, o să vă povestesc într-o zi. Tare mi-a plăcut cartea care vorbeşte de ignoranţă. Am înregistrat o emisiune. Da, o să văd cum o împart pentru a o pune pe youtube. Am vorbit despre indicii şi Regine, şi mi-au venit vreo sută de idei despre cum ar trebui să arate un horror cu ceva fantasy şi multă realitate.

Dar, desigur, nu sunt în stare să scriu. Pe de o parte pentru că nu am stare. Adică tot trebuie să plec, ce rost are să scriu. Apoi urmează târgul, m-aş pierde pe drum. După vine concediul. Nu are sens să încep ceva ce voi uita complet când mă voi întinde la soare. Şi neprevăzutul, care la mine e aproape zilnic. Şi uite aşa a venit vara. În mintea mea există idei, există chiar schiţate în carneţele, dar vor muri acolo, schiţate, până când mă voi hotărî eu ce vreau să scriu.

Şi da, am schiţat şi următorul roman al Lalei. Va fi diabolic 😀 Da, voi continua seria personajelor reale. Şi nu mai ştiu. Sunt plictisită, dar nici nu vreau să scap de plictiseală. Am impresia că fac totul pentru a o întinde la maxim. E bine aşa, e foarte bine. Oh, am uitat, şi scriu prostii 😀 Scriu aşa, de nebună, tâmpenii, pentru a avea ceva clar de făcut. Fără chef, fără imaginaţie. Doar aşa. Poftiţi de vedeţi:

 

„ŞAPTE SUTE DE ANI DE LA SFÂRŞITUL LUMII

 

 

Zeii n-au dormit niciodată, dar nici nu i-a interesat.

 

 

Totul a început de la Zeul-Mag. Mereu făcea experimente ascuns după un nor colorat. Bietul nor, nu mai avea personalitate, aşa cum nu mai ştia nici el din ce e făcut. Şi unde să se ducă în halul în care arăta? A rămas cu Zeul-Mag, iar în ziua aceea a văzut cum substanţele se îmbină, cum iese flacăra roşie, fără să aducă prea mari daune, apoi, Zeul-Mag, în nebunia feerică cel cuprinsese, a scăpat vasul. S-a auzit ţipătul. O fi fost al norului, al Zeului-Mag, nu mai conta. Toţii Zeii au privit în jos. A durat mult, mult prea mult. Iar când recipientul a atins pământul, totul s-a sfârşit.

Au durat câţiva ani până când Zeii s-au dumirit. Pământul nu mai exista. Sorele refuza cu încăpăţânare să-şi mai facă apariţia. Susţinea că are o migrenă, dar adesea îl prindeau jucând şah cu câte o stea. Spunea că asta e terapie. Ardea prea mult în interior şi avea nevoie de relaxare. Oricum nu mai conta, concluzionară Zeii. De ce ar mai fi contat? Până când zăriră o pisică neagră ieşind drept din pământ. Privirea ei rece, verde, pătrunzătoare, s-a ridicat spre ei.

– A dracu’, ne-a spurcat, urlă Zeul-Creator.

Şi îi spurcase într-adevăr.”

 

Da, continuă. Şi o ţine tot aşa, într-o plictiseală eternă. V-am spus doar că nu am chef de nimic. Nu mai insistaţi.

… Greu cu comentatul

Nu vorbesc în dodii, chiar n-am timp să comentez pe toate blogurile, dacă mai aştept şi răspuns, atunci am pus-o, trebuie să-mi fac abonament pe fotoliu… Ăăă, staţi, abonament la fotoliu am că tot în el şi scriu.

Zilele trecute am luat la rând toate blogurile din blogroll-ul propriu şi personal. Două ore doar să le citesc, dacă era să mai şi comentez la fiecare în parte se făceau trei ore. Bine, o să spuneţi voi, dar trei ore pe zi nu sunt chiar multe. Ziceţi? În trei ore scriu cel puţin patru mii de cuvinte, acum mai ziceţi că alea trei ore nu sunt importante?

Desigur, eu citesc la două zile toate blogurile din blogroll, plus altele pe care le ţin doar pentru mine. Să nu mă întrebaţi de ce nu le trec la blogroll, pentru că aş şti să vă răspund şi nu v-ar conveni ce v-aş destăinui. Bine, vă spun oricum, mi se pare că sunt şi aşa prea multe 😛 Acum ce vreţi, şi la blogroll e cu pile, că nu o fi moca 😀

Dar una peste alta, nu are sens să vă enervaţi dacă nu comentez cu lunile pe la domniile voastre, dar în timpul ălă scriu sau citesc. Vă citesc pe toţi, dar nu am mereu ceva de spus. În plus, la câte unii, sunt atâtea commenturi încât e imposibil ca vreunul dintre comentatori să nu fi spus deja ce gândesc eu, aşa că ce sens are?

Şi nici să-mi las link-ul pe bloguri nu mă încântă. Cică se numeşte trafic. Bleah, nu-i nevoie, e suficient ăla care e, cum spuneam odinioară aş mai renunţa la câte unii care intră doar pentru a vedea cum mi-o mai pot da în bot. Dar e treaba lor în definitiv. Eu nu intru pe blogurile care îmi fac silă, aşa i-aş sfătui şi pe ei.

Apoi mai am o problemă, sunt cam toată ziua plecată de acasă. Să nu mă întrebaţi unde că nu ştiu să vă spun cu exactitate, dar mă descurc eu. Când vine vorba de plecat, dusă îs. Şi mereu e vorba de plecat.

Aşa că pace, n-am ce face, dar acum trebuie să plec la dentist, apoi vreau să scriu, no, chiar nu pot comenta peste tot, aş fi de-a dreptul dusă cu pluta. Deci mă iertaţi? 😀

UPDATE: Pentru Bucuresteni 😉