Scuze pentru Cella, in special

Da, aş fi ipocrită să cred în continuare că până la întâi regina arkudă va fi gata. Deci nu va fi, dar, cu sârguinţă, voi continua să scriu la bulgari. Oricum, să fim sinceri, nu le pasă lor ce fac eu. Am un program încărcat. Da, am un program încărcat, aşa e când te pregăteşti de plecare. Păi cum altfel? Mă credeţi ori ba, nici timp să desfac bagajul de la Bran nu am avut. Alerg ca o smintită. Mâine altă treabă. Pe lângă treaba treabă, mă duc să îmi iau nepoata de la ţară. Trebuie să o iau, biletul e plătit 😆 Da, adică o luăm şi pe ea. Şi aşa, după paisprezece ani, plăteşti biletul întreg. Aşa că na, cum să o las la ţară. Miercuri sunt la Bucureşti, că doar nu credeaţi voi că am scăpat. Nu, nici gând. Nu am scăpat. Cum să scap? Doar nu puteam pleca fără să mă mai pierd măcar o dată pe străzile ilustrei noastre capitale. Joi, aha, aţi ghicit. Am treabă. Mă duc cu nepoata mea… undeva, surpriză. Nu vă pot spune că nu ştie nici ea ce am de gând să-i fac. Aşa că o să vă spun când va fi gata. Vineri, normal, cumpărături, alte bagaje, alte nebunii. Vineri noaptea, plecarea. V-am spus că o să am toate condiţiile, deci şi net, deci şi scris. Scris la greu. Că nu pot sta non-stop la soare nici măcar eu.
Da, Cella, o să scriu. O să scriu ca să îţi pot trimite arkuda. Îmi cer şi scuze că nu am fost capabilă de mai mult. Dar m-am luat cu atâtea încât nici chef nu am mai avut, dar nici timp. Uneori aş vrea să pot avea mai mult timp. Dar niciodată nu e atât cât mi-aş dori eu. Mereu e ceva care mă ţine din lucru. Şi îmi aduc aminte de perioada Stăpânului. Ei, da, aia da perioadă cu şase, şapte ore de scris non-stop. Timpul era cu mine, de partea mea. Cum se duc vremurile bune, păi nu? Păi da. Până şi Şarama a fost scrisă mai repede. Nici atunci nu prea era timp, dar cred că nici nu mă îndrăgostisem de maşină şi de şofat. Ei, acum, asta-i viaţa. O să termin, nu mai am mult. Chiar nu mai am. Dar m-am poticnit ca ţiganul la mal. Ştiţi cum e, nu? Trebuie să ştiţi.
Nu, nici la Sărutul Morţii nu am mai scris. De unde timp? Dacă nu năşesc, am eu altceva de făcut. Oricum, după vacanţa asta, sper să mai am măcar două săptămâni de linişte deplină. Ştiţi ce e aia linişte deplină. Nu? Sigur că ştiţi. Apoi, om mai vedea. Una, alta, chestii. Oboseala deja m-a prins cum nu ar fi trebuit să o facă. În viaţa mea nu am resimţit atât de mult oboseala. Cred că îmbătrânesc. Mă ramolesc. Căci nu ştiu ce altceva să zic. Sau, pur şi simplu, oboseala şi-a spus cuvântul. Căci, până la urmă, fiecare sentiment îşi spune cuvântul până la urmă.
Aşadar, Cella, să nu mă baţi. De obicei sunt punctuală. Oricine îşi poate potrivi ceasul după mine. Azi, nu. Am fost delăsătoare, poate. Habar nu am. Am închis şi mess-ul şi tot am reuşit eu cumva să pierd timp preţios. Ba chiar m-am închis şi în casă, dar, mai repede am tras un pui de somn, desigur, apoi am scris. Dar… nu mai vreau somn. Vreau să pot rămâne trează zile în şir. Să nu simt decât nevoia de-a scrie. Dar, cică, nu e în legea firii. Nu o poate schimba cineva pentru mine? Aşadar, asta este. Dar arkuda se va termina. Zău că da.
Reclame