Şi au venit toate în acelaşi timp…

… şi s-au înghesuit, şi m-au dat peste cap. Noroc, până la urmă, cu Adakiss şi cu Răzvan că m-au făcut să-mi amintesc cum eram eu la vârsta lor. Dar parcă ei sunt mai serioşi ca mine, ceea ce nu e neapărat rău 😀

Şi mă întreb, dacă cred suficient de mult într-o minune se va ivi? Minunile le putem oare genera doar dorindu-le cu disperare? Pentru că în alte cazuri se poate. Am testat eu şi se poate. Dar o minune nu mi-am dorit niciodată. De exemplu anul ăsta n-am putea trece peste Paşti? Vă rog eu frumos. Doar anul ăsta. La anul mai negociem. Doar un Paşti, nimic mai mult. E ca şi cum ar anunţa la TV că în ziua de 4 vine sfârşitul lumii şi toţi am aştepta cuminţi să ni se întâmple. Până când ne dăm seama că nu s-a întâmplat a trecut şi sărbătoarea. Ei? Ce ziceţi? Vreţi? Bănuiesc că nu. Asta e. O să mor.

Dar alte minuni nu aveţi pentru mine? Cred că şi o minune mică, mică, m-ar face fericită acum. Un răhăţel de minune, pentru Dumnezeu, până nu mă duc singură la spitalul… ăla din Vedea, că e mai aproape şi am auzit că au şi rezerve mişto, şi le cer să mă sedeze vreo cinci vieţi. Să uit tot şi să-mi amintesc nimic.

Şi adevărul e că sunt agitată. Şi îmi vine să plec. Uite aşa, la ora asta târzie. Să mă sui în maşină şi să plec. Sunt în stare să promit că merg cu zece la oră, numai să fac ceva. Cine dracului m-a scos din priză? Să mă bage la loc. Plzzzzz!

Dar nu o să plec. O să fac yoga eventual. Habar n-am cum se face, dar o să fac. Cumva, găsesc eu pe net cum. Să ne liniştim trupul şi spiritul. Eu nu-mi înţeleg spiritul de ce dracului e aşa agitat. Ce-a păţit? Ce nu i-a convenit lui?

Şi mă gândeam mai devreme. Dacă ar fi să anunţe ăştia pe bune că vine sfârşitul lumii, mi-aş lua la revedere de la cineva? Şi m-am tot gândit. Şi m-am tot gândit. Şi am ajuns la o concluzie. Ştiţi că pisicile când simt că mor se pitesc, pentru a nu le vedea nimeni? Ei, cred că la fel aş face şi eu. Adică, serios, cu ce ar mai încălzi pe cineva dacă i-aş spune „Pa, ne vedem pe cărarea cealaltă. Ai grijă să ai o monedă la tine, nici nu ştii cât de scârţar e Charon”. Şi apoi, probabil că aş râde, gândindu-mă că barca aia veche a lui Charon ar fi neîncăpătoare pentru toată populaţia globului. Şi nici n-au cum să ajungă toţi în acelaşi loc. Dar măcar Charon s-ar alege cu miliarde de monede. Sper ca asta să-l facă fericit. Şi totuşi, cât ziceaţi că mai e până la sfârşitul lumii? Nu de alta, dar nu prea ştiu ce planuri să-mi fac pe viitor.

 

P.S: Daniela mi-a dat o leapşă zilele trecute, care ar fi cele zeci legi după care mă ghidez eu. Şi, din păcate, pentru leapşă, desigur, am ajuns la concluzia că la mine nu există aşa ceva. Nu ştiu dacă îmi place să fiu luată prin surprindere, dar ceea ce-mi doresc cu ceea ce se întâmplă nu prea se pupă. Aşa că nu există nici legi. Şi dacă ar exista, să mor dacă aş şti să mă ţin de ele. Poate o zi două, că apoi îmi trece musai. Adică mă scuzam că nu sunt capabilă să răspund unei lepşe. Dar ştiţi ceva, i-o dau lui Xreder, să facă el treabă în locul meu.

 

P.S2: Iolanda se plânge că toată lumea a aflat cum a anchetat ea cazul PR-ului ucis. Iulia, înainte să scrie, mândră, desigur, asta aici, mi-a trimis un mail în care îmi spunea ceva de genul: „Asta e cu subînţeles? Vrei să mă omori?” Doamne, fere, ce copil nebun 😛

Reclame

Revoluţie, învestire şi prostie. Toate pe 21 decembrie

1 21 decembrie mayaş

Adică 21-12-2012. Ţinând cont că în România pe 21-12 se întâmplă atâtea lucruri, mă gândesc că mayaşii au greşit cu vreo doi ani sfârşitul lumii. Părerea mea e că a venit azi.

 

2 A fost revoluţie?

Petre Roman zice că a fost lovitură de stat. Aşa zic şi eu. Mă rog, nu că aş înţelege prea multe sau tocmai de aia. Că aveam opt ani şi jumătate când s-a petrecut. Nouă am împlinit pe douăzeci mai când au avut loc şi primele alegeri şi erau nişte cozi de ziceai că iar nu prindem raţia de pâine.

Dar trecând peste, ei bine, da, eram mică şi eram entuziastă că televiziunea are program. Ce vedeam eu la TV? Monştri. Nu, nu din ăia umani, ci din ăia fantstici. Abia când s-a anunţat că nişte bombardiere pornesc spre Piteşti m-am îngrozit. Bunica mea m-a luat şi m-a dus acasă. Pentru că eu eram convinsă că de sunt lângă ai mei nimic rău nu se poate întâmpla. Din întâmplare am avut şi dreptate. Mândră că sunt comunistă, neprinzându-mă de ceea ce se întâmplă, mi-am luat cravata şi decoraţiunile de şef de detaşament şi le-am agăţat în pomul de Crăciun. Mama era să moară de inimă. Atunci a urlat la mine: „eşti nebună, vrei să ne omoare?”. Nu, n-am priceput nici asta. – De asta ăia de nici n-au fost născuţi nu prea au ce să vorbească. Vorbesc din cărţi? Să fim serioşi, una e să trăieşti pe pielea ta, alta să citeşti sau să auzi poveşti. Mai e şi tâmpenia asta cu condamnarea comunismului, i-a să ne gândim noi câţi informatori de plăcere există în zilele noastre. Mulţi. Vă spun eu. Pe vremea comunismului, nu neg, erau şi din ăia de o făceau din plăcere, dar erau şi oameni terorizaţi care alegeau să informeze decât să fie torturaţi. O, da, ştiu, voi ăştia din ziua de azi sunteţi un fel de Rambo. Preferaţi să muriţi voi sau ai voştri decât să vă trădaţi vecinii. Hai sictir, sunteţi nişte mămăligi care speraţi că pupând în fund veţi trăi mai bine. Păi să trăiţi bine, cine nu vă lasă? Şi dacă voi credeţi că un comandant de navă nu era supus securităţii şi că nu făcea note de informare, sunteţi mai proşti decât mi-am închipuit, că de naivitate nu poate fi vorba. –

Ei da, şi ziceam că a fost revoluţia? Da, a fost. În Piteşti n-am auzit să se fi întâmplat mare lucru. Îmi amintesc că tata avea pistol la serviciu, dar nu putea ieşi cu el din Uzină. În schimba avea o furculiţă din aia mare cu doi craci, pe care a luat-o pentru a apăra Spitalul de copiii. Asta am înţeles şi mi s-a părut hilar chiar şi atunci. Important e că nu a avut de cine-l apăra, totuşi. Mă rog, pentru mine lucrurile s-au calmat după noaptea de 21, asta până pe 25 când am văzut împuşcarea în direct. Nu m-a impresionat atunci. Nu am lăcrimat, nu m-am bucurat. A fost o chestie destul de neutră. Mai târziu revăzând imaginiile am simţit un fior de tristeţe. Şi atunci, ca şi acum, mi s-a părut o mare tâmpenie. Nu cred că trebuiau ucişi. Dar cine să mă întrebe pe mine. Şi n-am priceput niciodată de ce oamenii au fost aşa fericiţi văzând doi oameni ciuruiţi. Oricum, au făcut mai mult bine decât au făcut cei din zilele noastre.

Ce e trist? Că ne îndreptăm tot înspre ce a fost. Şi cred eu că va fi mult mai rău. Măcar atunci eram mândră că fac parte din Republica Socialistă România. Azi, cu regret o spun, îmi e ruşine.

 

3 S-a învestit! Cel puţin scelerarea publică ar trebui să se oprească. Nu se va întâmpla. Dar îmi doresc aşa o linişte deplină. Doar că cinci ani nu vom avea aşa ceva, asta dacă nu va fi pe viaţă. De parcă îi pasă cuiva de părerea mea. Ha!

 

4 Cum trebuie să-mi fac bradul, să sting tv-ul şi să mă distrez, puteţi să mă daţi dispărută.

 

5 Şi o felicitare, vă rog să ţineţi cont de ea 😉

Dacă sunteţi capabili pricepeţi şi fără ajutor

Cei mai mulţi oameni politici, dacă e să dăm crezare elementelor de care dispunem, nu sunt interesaţi de adevăr, ci de putere şi de menţinerea acestei puteri. Pentru menţinerea puterii, este esenţial ca oamenii să fie ţinuţi în ignoranţă, să trăiască fără să cunoască adevărul, până şi adevărul propriei lor vieţi. Prin urmare, în jurul nostru se află o uriaşă pânză de minciuni, din care ne hrănim.

Harold Pinter, laureat al premiului Nobel.

Războiul şi banii conduc lumea. Când ai bani, ar trebui să te pregăteşti să intri în război ca să-ţi protejezi banii, iar acesta este principalul interes al corporaţiilor şi guvernelor.

Rosalie Bertell

 

Nu, nu intru în politică, vreau doar să vă spun că aveţi aici o carte care trebuie neapărat citită. Acolo veţi descoperi multe. Dacă tot vreţi să ştiţi cum se va sfârşi lumea, atunci trebuie să vă spun că Sylvie Simon a venit cu documentaţie serioasă în faţa cititorului. Şi, independent de ea, da, şi politica intră în sfera asta. E mult mai probabil ca liderii noştrii să ne distrugă, pe noi şi lumea în care trăim. Dar staţi liniştiţi, România e ţara în care nici Apocalipsa nu vine. Dumnezeu se distrează prea bine.

Mă gândeam, totuşi, să vă vorbesc despre revoltă, citând din aceeaşi autoare, care încearcă să scoată omenirea din „fierbere” cu o povestioară spusă de Olivier Clerc. Nu o s-o spun cu cuvintele mele de teamă să nu-i dau alt sens.

„ Imaginaţi-vă o oală plină cu apă rece în care înoată liniştită o broască. Focul este aprins sub oală, apa se încălzeşte lent. Curând devine călduţă. Broasca găseşte că e plăcut şi continuă să înoate. Temperatura continuă să crească. Apa e acum caldă. Broaştei nu-i prea place, o deranjează puţin, dar asta nu-i stârneşte panica. Apa devine apoi foarte caldă. Broasca începe să constate că asta e neplăcut, dar i-au slăbit puterile, aşa că suportă şi nu face nimic. Temperatura continuă să crească până când apa va fierbe şi broasca va muri. Dacă aceeaşi broască ar fi fost aruncată direct în apa aflată la 50 grade Celsius, ar fi dat imediat din picioare şi ar fi sărit din marmită. Această experienţă arată că, atunci când o schimbare se face într-un mod suficient de lent, ea scapă conştiinţei şi nu suscită de cele mai multe ori nici o reacţie, nici o opoziţie, nici o revoltă”

Eu zic să citiţi şi să recitiţi acest paragraf, pentru că e vorba victimele care consimt, fie din ignoranţă, fie din neglijenţă. Şi doar o mică parte din indivizi e capabilă să sară din oală. Noi când sărim? Sau acceptăm aşa pur şi simplu? Gândiţi-vă!

 

Şi da, m-am apucat de treabă. Şi asta atât pentru că trebuie să duc la bun sfârşit nişte proiecte, dar şi pentru că i-am promis ceva Luciei. Dumnezeu cu mila, nu ştiu ce-o ieşi, dar sper. Şi cu asta basta!

2012 – The Movie

Cu toate că acum citesc şi interpretarea autoarei Sylvie Simon, al meu soţ a dorit în mod deosebit să vedem acest film. După ce am citit numai recenzii naşpa, mi-a cam pierit cheful de privit, dar mă rog, atâta timp cât nu m-am deplasat la cinema mi-a fost indiferent. Aşa că m-am uitat şi am luat aminte.

Vă spun de la început că merge pe varianta potopului. Chinezii construiesc arce imense – doar pentru aia cu miliarde, aşa că nu vă bucuraţi – în timp ce bietul negru mititel trebuie să dea alarma: Vine Apocalipsaaaaaaaaa!

No, vă spun ce mi-a plăcut:

Efecte speciale demenţiale. Bestiale. Foarte mişto prăbuşirile şi exploziile şi toate cele.

Charlie, unul din personaje, demenţial de dement 😀 A fost singurul care m-a impresionat întru câtva.

Câinele a fost salvat. Viva!

Ăăă, chinezii sunt simpatici. Şi aici am terminat.

Ce nu mi-a plăcut? Păi e de la sine înţeles. Fals. Adică: Preşedintele USA, adică Obama cred, a rămas, vezi Doamne, alături de popor, în loc să fugă ca disperatul la arcă. – Mă întreb dacă aşa ar face şi al nostru, dar cum nu murim până în 2012 cred că vom avea posibilitatea să aflăm. Sau nu. – Premierul italian, de asemenea, rămâne cu poporul şi cu Papa. Aşa, ce exemplu de oameni buni. Mi-a crescut inima de bucurie, preţuire şi fericire.

Un mini-avion care trece prin foc şi pulbere şi nu păţeşte nimic. Dar nimic. Un avion rusesc, mare, cu multe maşini de lux la bord, care păţeşte destule, dar nu suficiente pentru a-şi ucide pasagerii. Evident, trădări. Adică io am bilet, io plec, tu, sărăntocule, mori dă-te dracu’! Frumos, aşa impresie proastă au regizorii despre omenire? Nţ, nţ.

Mă rog, ca în orice thriller de calitate ăia răi o păţesc, ăia buni o păţesc pentru că au preferat să fie aşa, iar ăia extrem de buni ce au luptat până la final, desigur, scapă. Rusul moare, ca să se ştie de la început. Pentru că era extrem de bogat şi pentru că nu şi-a finanţat amanta în această călătorie. Dar un lucru bun tot face, îşi salvează fii sacrificându-se. Impresionant. Şi, normal, omul care a descoperit totul, cu cinci minute înainte de impact ţine neapărat ca arca sa, adică aia a SUA să-i salveze şi pe aia a căror arcă s-a stricat. Şi uite aşa ajungem la bunătate exagerată şi milă nemaiîntâlnită. Viva again! Ideea personajului era că nu poţi începe o nouă viaţă făcând o faptă rea. Faci pariu?

Bun, apele se retrag şi toată lumea e fericită.

Şi cea mai bună chestie a fost următoarea: Domnul din imagine cu fetiţa, da? O vedeţi? Ei bine, la şapte ani fetiţa încă mai folosea pampers, că încă făcea pe ea, normal. După ce totul se calmează şi când oamenii ies la aer după vreo lună, ei bine, fetiţa îşi anunţă tatăl că nu mai face pe ea. ŞI ÎI TREBUIA O APOCALIPSĂ PENTRU ASTA? JESUS!

Şi cu asta basta. Dar, da, ca thriller pur şi simplu e mişto. Ca sfârşit al lumii… îndoielnic.

  

Preşedintele USA, Fiică-sa şi nenea rău

  

Familia asta trebuie salvată. Musai.

 Nenea personaj principal, bun pana la lacrimi

 O, Yeah!

 

Fetiţa cu probleme 😉

 

Când a venit sfârşitul lumii…

cometa

Era o zi de marţi, august trei, 2077. Cometa W a pornit spre pământ şi nimic nu mai era de făcut. Doar sub pământ mai puteai scăpa. Cometa W, se ştie, topeşte trupul uman, dar, nu şi materialele sintetice.

Un grup de cercetători ascunşi undeva sub pământ ajung să creeze virusul vampirismului. Nu, nu se nasc vampiri ca cei obişnuiţi. Pentru că inima le bate, pot sta în soare şi mânca orice, dar sângele le aduce viaţa veşnică. Ce vor găsi cercetătorii la încheierea misiunii lor, atunci când ies din nou la suprafaţă? Nimic.

Un agent FBI aflat în Cracovia găseşte un depozit antiatomic. Se adăposteşte după ce îşi ia la revedere de la mama lui. E singurul supravieţuitor, chiar dacă alături de el se mai află doi colegi. Pământul cade peste ei fără să le mai dea nici o şansă de supravieţuire.

Undeva, sub Londra, marea Bibliotecă secretă, nu simte sosirea cometei. Dar când curentul electric se opreşte, în acelaşi timp cu calculatoarele ce-l ţineau pe Bibliotecar la curent cu tot ceea ce se întâmplă în lumea, Vrack înţelege că s-a întâmplat ceva rău.

Un preşedinte, un om de la NASA ce îşi caută disperat fiica, un grup de vampiri modificaţi genetic, un vânător de manuscrise vechi şi cel mai bătrân Bibliotecar al lumii, luptă pentru supravieţuire. Dar, până la urmă, ce se va întâmpla cu lumea?

Dar de unde vreţi să ştiu eu? Aţi înnebunit?

Cea mai mare jurnalistă a ţării

Uite aşa am cunoscut-o pe cea mai mare ziaristă a acestei ţări. Da, elfa roşcată da’ vopsită. Vizita ei ramâne la secret. Adică nu vă zic motivul venirii, important e că a venit. Mai important e că ne-am întâlnit, că am băut o cafea şi-o apă plată şi că am vorbit multe, aşa, ca şi cum nu ne-am mai fi văzut de câţiva ani şi am fi avut multe să ne spunem. Ştiţi voi cum. De parcă am fi ştiut dintotdeauna una de cealaltă şi am fi ţinut legătura prin net în momentul în care ea sau eu… mă rog, în momentul în care una din noi s-a mutat din oraş. Aşa că, teoretic vorbind, am avut de recuperat câţiva ani. Ani buni, nu glumă. Hehe, da, se mai întâmplă.
Aşa că am sărit cu aplomb una pe alta şi am discutat câte în lună şi în stele. V-am explicat doar, aveam multe să ne spunem. Ce sunteţi aşa insistenţi?
Hehe, da, eu m-am simţit bine. Un pic stresată am stat, că nu am fost cu maşina mea. Şi ştiţi cum e când nu e cu lucrul vostru. Acum nu ma bârâiţi că de ce nu. Păi de aia, că nu ştiu drumul. Ce atâta tura vura.
Oricum, a fost una dintre cele mai reuşite întâlniri. Şi ştiţi cât de bine arată elfa în realitate? Doamneee, şi cât o urăsc pentru că e înaltă. Înaltă aşa cum mi-aş fi dorit eu să fiu. Dar eu nu sunt pentru că e ea. Până şi pe asta mi-a luat-o. Jurnalistă e, deşteaptă e, super de treabă e, frumoasă e… Măi Crina, chiar le vrei tu pe toate? 😀
Aşa că azi am avut o zi bună. O zi foarte bună. Minunată. Genială… Hai că o laud 😛
P.S: Maine poate fi sfarsitul lumii 😀