Simona, poate ai uitat…

left_3-simona-ionescu   

Simona, e posibil? Cum sa uiţi? Azi blogul tău împlineşte un an. Iar tu nu dai de băut, de mâncat, de, de… ca la amărâţi aşa 😀 Ei, să-ţi trăiască blogul şi să ne trăieşti tu!

Eu nu o cunosc personal pe Simona, dar Crina era atât de încântată de ea, că mi-a plăcut automat. Bine, Crina exulta de-a dreptul. Nici nu eram în stare să o ascult. Ştiţi cum e când vorbeşte un sătmărean repede şi mai e şi fericit? Ei bine, te poţi împuşca 😆 Dar sunt sigură că Crina nu a exagerat cu nimic. Aşa că mi-o asum pe Simona, chiar dacă nu o cunosc ca pe o prietenă. Acum nu ştiu dacă-i reciproc, dar nici nu contează. Eu mi-o asum, şi ţinând cont că am şi eu douăzeci şi şapte de ani, ştiu ce îmi asum.

Simona, să ne trăieşti! Să ai viaţă cât mai lungă în bloggosferă. Să ne bucuri cu fericirea ce se vede în ochii tăi în fiecare zi. Hai să-ţi trăiască blogul!

tort1zo9

În grabă

Am condus. Da, printr-o aglomeraţie infernală, dar m-am descurcat. Cum? Ei bine, mi-am făcut loc zâmbindu-i unui tirist – ştiţi cum e, scopul scuză mijloacele, iar prostia se plăteşte. Prostia a fost a lui că a încurcat toată circulaţia pentru un zâmbet. Efort? Da, ei, am mai făcut, acum dracu’, cum să stai ca o invalidă când picioarele îţi sunt ok şi mai ai o mână de folosit? 😀

Nu mă doare, nu urlu, nu mă plâng. Mă rog, n-am de ce. Citesc. Trei cărţi în două zile, performanţe. Fac şi eu ce pot, că na, nu pot sta locului, dar mă chinui.

Oricum, ideea e că de când am ieşit din spital se întâmplă câteva lucruri greşite în viaţa mea: oameni care se simt deşi nu ar trebui, oameni care cred că i-am uitat deşi nu e cazul şi tot aşa.

Acum, fac şi eu apel aici, că nu mai ştiu pe unde. Isabella, nu am avut lansare, nu am fost la Pro Tv şi îmi va face mare plăcere să fii alături de mine la Gaudeamus. Crede-mă! Ţi-am spus că vreau să fii acolo, deci vreau. Nu am prostul obicei de a-mi lua cuvântul înapoi. Şi apoi, nu aveai cum să mă faci de râs. Iar cu chestiile alea adevărate, zău că nu e cazul. Aşa că nu ai de ce să fii supărată. Nu am avut încă lansare şi apoi, am făcut o promisiune vis-a-vis de aceasta. Păi nu? Doar nu credeai că am uitat. Nu am uitat.

Simona, dragă, nu era un apel – oh, cum să o zic să nu fiu înţeleasă greşit – era cu subiect şi predicat, dedicat unei singure persoane 😀 Dar din câte mi-a povestit Crina despre tine, eşti o sfântă. Sfinţii beau cafele? 😛

Toate astea e ca povestea de azi. Când Xreder a venit acasă i-am dat o veste: „A murit Miţa”.

El: Cum a murit?

Eu: A dat maşina peste ea.

El: Doamne, cred că vară-ta e distrusă.

Eu: Ha ha ha ha ha

El: ?!

Eu: Pisica, mă!

Mă rog, nu era de râs că a murit pisica, dar felul în care s-a înţeles a fost chiar hilar, mai ales că X îşi făcea complexe cum o sune pe vară-mea.

Pe scurt: voi lipsi mai mult, o dată din pricina convalescenţei, a doua oară din pricina şcolii. Păi da, că m-a mâncat undeva să nu mă prezint la vreo două examene anul trecut iar acum trebuie să le dau. Unde mai punem proiecte de diplomă şi alte cele. Deci o să am treabă. O să continui povestea cu Trexel, nici o grijă. O să am şi alte poveşti, dar, mă credeţi sau nu, am puţină nevoie de timp pentru mine. Pentru a-mi rezolva propriile probleme. Nu grave, dar enervante. Că nu vreau să-mi apară coşuri ca ştiu eu cui 😆

Accept mailuri, telefoane şi, dacă aveţi întrebări suplimentare, voi încerca să răspund cât de repede. Şi da, o să vă povestesc şi despre operaţie, dar nu acum. Că eu nu sunt zgârcită ca Vania în detalii. Da, tot eu ştiu ce zic pe aici.

Aşa că ne vedem cât de des pot, cât de des mi se va permite. Ce?, credeţi că nu mi-am reluat scrisul? He, lasă, mâna mai face câte o pauză de zece minute, un masaj, un descântec, un scuipat în sân. E ok aşa.

 

Cea mai mare jurnalistă a ţării

Uite aşa am cunoscut-o pe cea mai mare ziaristă a acestei ţări. Da, elfa roşcată da’ vopsită. Vizita ei ramâne la secret. Adică nu vă zic motivul venirii, important e că a venit. Mai important e că ne-am întâlnit, că am băut o cafea şi-o apă plată şi că am vorbit multe, aşa, ca şi cum nu ne-am mai fi văzut de câţiva ani şi am fi avut multe să ne spunem. Ştiţi voi cum. De parcă am fi ştiut dintotdeauna una de cealaltă şi am fi ţinut legătura prin net în momentul în care ea sau eu… mă rog, în momentul în care una din noi s-a mutat din oraş. Aşa că, teoretic vorbind, am avut de recuperat câţiva ani. Ani buni, nu glumă. Hehe, da, se mai întâmplă.
Aşa că am sărit cu aplomb una pe alta şi am discutat câte în lună şi în stele. V-am explicat doar, aveam multe să ne spunem. Ce sunteţi aşa insistenţi?
Hehe, da, eu m-am simţit bine. Un pic stresată am stat, că nu am fost cu maşina mea. Şi ştiţi cum e când nu e cu lucrul vostru. Acum nu ma bârâiţi că de ce nu. Păi de aia, că nu ştiu drumul. Ce atâta tura vura.
Oricum, a fost una dintre cele mai reuşite întâlniri. Şi ştiţi cât de bine arată elfa în realitate? Doamneee, şi cât o urăsc pentru că e înaltă. Înaltă aşa cum mi-aş fi dorit eu să fiu. Dar eu nu sunt pentru că e ea. Până şi pe asta mi-a luat-o. Jurnalistă e, deşteaptă e, super de treabă e, frumoasă e… Măi Crina, chiar le vrei tu pe toate? 😀
Aşa că azi am avut o zi bună. O zi foarte bună. Minunată. Genială… Hai că o laud 😛
P.S: Maine poate fi sfarsitul lumii 😀