Să analizăm puţin

Azi am avut o discuţie interesantă despre Şarama. Nu, nu e un ziarist sau un om important, ci doar un cititor care a ţinut neapărat să îmi pună nişte întrebări. Ulterior, m-am gândit, or dori şi alţii să mă întrebe. Dacă un singur om are o frământare, e posibil să o mai aibă şi altul. Până la urmă ne compunem cam din aceleaşi gânduri, doar că nu le exprimăm diferit. Discuţia a fost mai mult decât interesantă, aşa că am decis să o redeau, desigur, din ceea ce îmi amintesc. Şi îmi amintesc destul de bine.
Am fost întrebată cum mi-am construit personajele şi ce am simţit vis-a-vis de ele. Hehe, cred că e o întrebare de un milion de dolari, doar că nu mi-l dă nimeni.
Personajele Şaramei au fost construite pe parcurs. Nu am avut nici cea mai mică idee despre cum vor evolua. Dacă vor rămâne sau nu personaje principale. Ideea mea a fost simplă: să pun în prim plan cartea destinului, în nici un caz personajul. Desigur, pe parcursul poveştii, Sirona s-a ridicat. Şi-a scos capul şi a devenit un personaj îndrăzneţ. Am urât-o pe Sirona, ştiţi de ce? Seamănă prea mult cu mine. Şi cunoscându-mă, ştiu bine cât pot fi de încrezută, nepăsătoare, fără inimă şi ironică. Aşa că Sirona s-a dezvoltat aproape singură, ieşind cumva din partea mea întunecată. Personajul ei nu are meritul condeierului, pentru că s-a ridicat singură. Asta este diferenţa. Nu a fost genul de personaj pe care condeiul să-l ţină în frâu, şi-a făcut de cap.
Când Ingvarr a murit, a fost dorinţa mea. De ce? Am crezut că Sirona îşi va reveni, va găsi o altă cale de-a lupta. Am crezut că va suferi. Nu a fost aşa. A suferit, oarecum. Dar nu a suferit aşa cum aş fi văzut eu lucrurile. Nu, din contră. Când l-a întâlnit pe sir Hollow s-a reîndrăgostit. Desigur, diferenţa dintre cei doi e de la cer la pământ. Ingvarr era un prinţ, moştenitor al unei împărăţii. Era puternic şi ar fi putut s-o apere în caz de nevoie. Fawr sau Hollow, din contră. Era un suflet damnat să trăiască în corpul unei păsări. Prea rar era om. În cazul ăsta, el era cel ce avea nevoie de ajutor. Iar Sirona avea nevoie de asta, pentru că, de ce să nu recunoaştem, personajul Sironei, nu îşi doreşte altceva decât să-şi arate supremaţia asupra celorlalte personaje. Tocmai din acest motiv, gemănul ei, Sior, rămâne cumva un personaj umbră, şters. Un personaj frustrat de puterea sorei, femeii. Un personaj inimos, dar care are mereu nevoie de ajutor. Cu toate că, se dovedeşte, el este cel care pune capăt unui război printr-o alianţă nefirească. Adică el e cel care se sacrifică în final.
Aţi putea spune că nu e adevărat, că Sirona pierde şi a doua şansă de-a fi fericită alături de bărbatul iubit. Aiurea. Sirona nu şi-a dorit niciodată asta. Ştiţi de ce? Pentru că Sirona ştia că prin suferinţă devine martiră. Avea mult mai multe de câştigat suferind, decât trăind alături de Hollow până la adânci bătrâneţi. E vorba de jocul puterii, joc pe care Sirona îl cunoaşte foarte bine şi profită din plin de fiecare clipă ce ar putea fi în avantajul ei.
Sior e exact invers. Nu ştie să profite de suferinţă, el îşi doreşte doar fericirea. Nu poate concepe o viaţă de martir, pentru că el e clădit altfel. Nu ştie să fie rău, să profite. El ia ceea ce i se oferă, aşa cum e normal să fie. E un om cu bune şi rele, dar, mai presus de orice, cu o conştiinţă nepătată.
M-a întrebat cititorul dacă atunci câns Sirona i s-a dăruit păsării, a făcut sex.
Da, a făcut sex. Or fi trăit ei înainte de Evul Mediu, dar tot sex se chema şi atunci. Indiferent cum o spui.
El a fost intrigat: „Cum, printre stânci?”
Ei, iete, ce să-ţi spun, acum mai conta pe unde. Din păcate nu era nici un hotel în drum. Printre stânci, printre morminte, ce contează? Fata a profitat din plin de naivitatea unui om blestemat să trăiască în trupul unei păsări. Ea a învăţat de la Niara arta războiului, a dansului, a manierelor, dar nimeni nu a învăţat-o credinţa. Sirona e fost liberă până la capăt, crezând doar în ea şi atât.
Bine, bine, îmi spune cititorul. Dar până la urmă, tot dă dovadă de umanitate iertându-şi tatăl.
Nu, lucrul ăsta e interpretat greşit. Sirona nu a avut de gând să-l ierte. A făcut-o pentru că ştia, că altfel, nu va merge mai departe. Să zicem că a dat dovadă de umanitate, dar nu pentru rege, ci pentru Sior. Sior avea nevoie să ierte toate greşelile şi avea nevoie să creadă că şi Sirona o făcuse. Da, poate că, până la urmă, Sirona s-ar fi sacrificat pentru fratele ei, cu toate că nu aş fi convinsă sută la sută.
Desigur, pe cititorul meu l-a intrigat Sirona. Ştiu că şi pe Gyuri Deak l-a intrigat. Şi el a analizat-o după ce a citit cartea, ajungând destul de aproape de adevăr, căci Gyuri are ochiul format. Dar pentru cititorul simplu, Sirona e exact ceea ce pare. Nici nu am vrut să fie altfel. Nu am vrut să fie analizată şi întoarsă pe toate părţile. Am lăsat personajul în grija sorţii. I-am oferit liberul arbitru în ceea ce îl priveşte pe cititor. Unii au descoperit-o, alţii nu. Tocmai de aceea v-am şi relatat această mică parte a discuţiei. Pentru că Sirona nu e un personaj oarecare, cu suişuri şi coborâşuri. E un personaj format din mai multe părţi. Şi doar fiind foarte atent cititorul o poate descoperi. Acum, cel puţin, ştiţi exact despre ce e vorba.
Am fost întrebată şi despre Tio, personaj pe care chiar condeiul îl acuză şi-l scoate de sub acuzaţie. Un personaj controversat. Ce rămâne în aer. Cititorului îi e greu să-l cunoască. Drept să vă spun şi autorului. În complexitatea lui, Tio, la fel ca Sirona, nu a ţinut cont de doleanţa condeiului. Şi-a format singur caracterul şi şi-a jucat singur cartea. Fiecare decizie i-a aparţinut. Eu neputând să nu mă supun. Uneori, personajele devin mai puternice decât condeiul. E un lucru greu de înţeles pentru cel ce nu a schiţat niciodată un personaj. Dar mă puteţi crede pe cuvânt. Sunt personaje care aproape că îl gâtuie pe autor. Şi oricât şi-ar dori autorul să le pună în faţă un anumit drum, ele, căpoase, urmează tot drumul pe care-l au în minte. Aţi putea spune că nu sunt logică, că sunt nebună. Ei bine, nu, nu e aşa. Sunt logică. Ştiu ce spun. Persoanjele încep să trăiască, iar autorul nu li se poate opune. Ei, da, pentru fanii „Stăpânului”, da, Tlaloc a fost cel care şi-a luat libertatea de-a face ce doreşte. Dar de asta s-au prins cititorii. Doamne, cât de departe mi se pare a fi cartea aia. Cât timp, câte speranţe. Iar acum vorbesc despre nişte personaje aproape moarte. Cine ştie, poate că vor reînvia într-o zi. Poate în acelaşi timp cu mine.

 

Reclame