De ce dracu’ nu ne şi oprim?

Să admirăm sau să ne tragem sufletul. Să ne uităm şi în interiorul nostru înainte de-a judeca interiorul altuia. Să ne autocunoaştem şi să încercăm să ne dăm o şansă. O să ziceţi că nimeni nu mai are timp pentru prostiile debitate de mine. Dar eu am o convingere, nu tot ceea ce ţine de mentalitatea mea e valabil şi pentru celălalt. Iar dacă noi nici nu concepem să facem lucrul x sau y, atunci strâmbăm din nas când îl face celălalt. Că aşa ne-am obişnuit. Numai ce ţine de neuronul nostru e bine. Altfel stăm şi judecăm ca nişte ţaţe la marginea drumului.

Eu am mai spus: nu mă deranjează nici cei cu alte orientări sexuale, nici ateii, nici evreii sau catolicii, nici sataniştii dacă e să fiu sinceră. Îmi este total indiferent. N-am timp să-i judec pentru că nu-i cunosc şi  pentru că – zic eu – s-ar putea ca ei – şi aici mă refer la gay şi la satanişti – să fie convinşi de dreptatea lor. Iar atunci când crezi cu tărie în dreptatea ta, e clar că ai dreptate. În plus, mi se pare aiurea să stau să-i judec. Ştiţi de ce? Pentru că alţii fură, dau în cap, ucid cu sânge rece. Şi dacă e să-i punem pe o treaptă socială sunt mai sus decât cei despre care v-am spus eu. Pentru că din punctul nostru de vedere homosexualii nu sunt oameni, ci doar scursuri ale societăţii ce se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu. Şi mă întreb eu: de ce Dumnezeu ar ierta un criminal şi nu i-ar da nici o şansă unui gay? Ştiţi ceva, nu aveţi de unde şti că n-aţi stat de vorbă cu El pentru a şti ce gândeşte. Asta aşa pentru a lămuri o situaţie. Şi mai e o treabă. Cineva mi-a povestit despre ei. Tot un bărbat. Nu, el nu e gay. E cât se poate de normal. Dar are amici printre gay, pentru că în Piteşti sunt destui, chiar dacă abia îşi arată feţele de teamă să nu se arunce cu pietre ei. Şi atunci, zic eu, cine e fără de păcat să arunce primul cu piatra. Şi spuneam care e treaba. Da, e posibil ca un gay să se dea la un hetero, dar dacă îl refuzi nu insistă. Adică nu e ca masculii feroce ce trag de o duduie chiar dacă respectiva se opune. Nu sunt insistenţi şi nu îţi scurtciruitează creierul. Asta înseamnă că nu eşti nevoit nici să obţii ordin de restricţie împotriva lor.

Sigur, şi Xreder are prejudecăţi împotriva lor. Mă lupt cu el de vreo doi ani să-i demontez argumentele. Dar am impresia că bărbaţii, când e vorba de gay, doar se prefac că ascultă. Adevărul e că pentru societatea asta nu contează nici un argument. Ce e rău în a fi diferit?

Nu văd nici un rău. Fiecare e aşa cum este el, iar eu îi pot accepta pe toţi. Mai puţin pe cei care se dau cu capul de pereţi spunând una şi făcând alta. Pe aia nu îi accept. Nu lângă mine, că n-am eu treabă ce fac cu alţii. Nu mă priveşte. Şi ce nu mă priveşte nu îmi poate face rău.

În ziua de azi cam totul e discriminat. De ce ăla e greco-catolic sau mormon sau mai ştiu eu ce. Păi e treaba lui. Serios că e. Oamenii ajung la anumite convingeri, poate ajung să înţeleagă viaţa mai bine decât noi ăştia de stăm pe margine şi-l luăm toată ziua pe Dumnezeu drept martor al credinţelor noastre. E dreptul fiecăruia să îşi aleagă religia atunci când începe să o înţeleagă, să îşi aleagă natura sexuală şi drumul de urmat.

Problema mare e că suntem o societate de parveniţi. Facem pe educaţii. Ne dăm mari cu autorii pe care i-am citit – am văzut şi din ăia, chiar aici pe blog, care îmi scoteau ochii că l-au citit pe cutare sau pe cutare şi n-au priceput nimic din ce a zis bietul scriitor. Serios, nu mă încântă cu nimic că ai ţinut o carte în mână şi ai fost dezamăgit că nu are şi poze explicative, cum nu mă încântă cu nimic că ai impresia că adevărul tău e absolut. Nu există aşa ceva. Am învăţat că fiecare are propriul adevăr pe care, fie că îmi place, fie că nu, trebuie să-l accept, pentru ca eu să fiu acceptată la rândul meu.

M-am săturat de falşi profeţi. Oameni a căror „spiritualitate” e singura acceptată, singura adevărată.

E ca atunci când mama îmi spune „eşti o eretică”, pentru că eu tot repet că dacă mor vreau să fiu incinerată. Şi ce e rău în asta? De ce să ocup degeaba o bucată de pământ? În plus, să terminăm dracului cu ipocrizia că în timpurile de demult – vezi vikingii – oamenii erau arşi şi purtaţi de ape. Sau în Mongolia lui Gingis Han morţii erau lăsaţi să fie devoraţi de animale, pentru că, ziceau ei, aşa ajungeau în comuniune cu natura. Sigur, apoi ne-am empacipat şi ne-am luat o gaură în pământ. Ştiu, tot comuniune cu natura e şi când te mănâncă viermii. Cum, nu?

Şi-mi aduc aminte când anul trecut fratele soacră-mi a trecut la mormoni. Pentru că a cunoscut o braziliancă frumoasă pe care a luat-o de soţie. Şi ce jale, frate, de ziceai că s-a sinucis omul şi nu şi-ar fi găsit fericirea. Că am fost singura de partea lui nu cred că mai e îndoială. Acum s-au obişnuit şi ceilalţi, dar tot nu văd acceptarea la ei. Iar eu pur şi simplu nu pot pricepe. De ce nu ne oprim dracului să ne gândim cum am fi procedat noi în locul lui. Eu aş fi făcut fix la fel. Şi nu aveţi decât să urlaţi cât vă ţin plămânii. Omul s-a îndrăgostit. Iar dragostea trece peste bariera religioasă, politică şi de orice alt fel vreţi voi.

Eu m-am săturat de lumea asta ipocrită cu valori înalte, dar, pe care, de o scuturi mai bine va veni drept în cap şi-şi va frânge gâtul.

Şi cu asta, aproximativ, m-am descărcat şi pe ziua de azi. Ne vedem foarte târziu, poate chiar vineri, pentru că sunt ocupată să-mi torturez creierii.

Reclame

Să sufere şi mă-sa

autumn-woods

Sibilla zice că asta sunt eu 😀

 

Azi mi s-a întâmplat să gândesc. Şi am gândit eu aşa: cum ajung oamenii, de la o relaţie normală de omenie la ură profundă.

Şi aici mă refer în special la cei care sunt nevoiţi să sufere fără a avea vreo vină. Să le spunem victime colaterale. Iar aceste victime, în general, sunt copiii unor părinţi cu apariţii publice sau cu un venit mai mare etc. Vă mai gândiţi şi voi la variante. Desigur, nu spun de copiii care îşi asumă (vezi Elena Băsescu), acolo e altă mâncare de peşte. Iar respectivul poate fi judecat după faptele proprii. Dar de ce să sufere un copil al cărui părinte este în centrul atenţiei? De ce să i se pună şi lui aceeaşi povară pe umeri ca celui ce i-a dat viaţă? Asta nu o s-o înţeleg niciodată. Vă rog să mă credeţi că sunt mulţi copii care trec prin iad doar pentru că unul dintre părinţi, sau ambii, are neruşinarea de-a se exprima public cu privire la o chestiune sau alta.

Aici mi-o amintesc pe Mana care îmi spunea după ce dl. Boc l-a făcut derbedeu pe soţul ei, cum trebuie să îi explice lui Vlad ce s-a întâmplat. Pentru a fi pregătit în cazul în care cineva va încerca să-l atace.

Dar să ne gândim, de asemenea, şi la copilul Sibillei, care e nevoit să suporte presiuni din pricina faptului că mama lui a avut curaj să denunţe un sistem. Iar copilul ăla suferă din multe puncte de vedere: marginalizat economic şi moral. Pentru că mama lui a spus adevărul. Şi să nu fi avut dreptate Adi Voicu când s-a referit la proverbul acela african: „ Omul sincer să-şi cumpere un cal bun ca să o rupă la fugă după ce a spus adevărul”

Exemple ar fi multe. Şi eu am trecut prin asta din pricina tatălui meu. Cea mai dureroasă experienţă a fost pe clasa a 11-a când profa de chimie ne-a chemat pe mine şi alte trei fete şi ne-a spus: tac-tu e director, mă-ta e patroană, etc, dacă vreţi să mai treceţi la chimie marcaţi banul. Printre ele a fost şi colega mea de bancă. Nu ştiu de unde se vehicula ideea că ea ar fi bogată. Avea doar nişte părinţi care încercau să-i ofere totul, iar ea era foarte cochetă. De aveai impresia că s-a trezit direct dintr-o revistă de modă.

M-am dus acasă, am pus mâna pe telefon şi i-am spus mamei ce s-a întâmplat. Mama s-a resemnat spunând că „asta este”. Eu am refuzat categoric să pic în jocul ăsta murdar. Cum s-a terminat totul? Una din colegele mele a spart un geam şi şi-a tăiat venele, pentru că da, mă-sa era patroană, dar ţinea şapte suflete din magazinul ăla. Şi nu avea bani peste bani. De atunci societatea a evoluat, adică e tot mai rău. De multe ori eu sunt nevoită să-mi reneg propriul părinte şi să spun că nici n-am auzit de el, pentru că altfel aş putea păţi ca la testul psihologic, când nenea ăla a venit la mine şi a urlat pur şi simplu: „Ştii că tac-tu m-a dat afară?”. Noroc că soţia lui l-a îndepărat cu un: „Şi ce vină are ea?”. Mi s-a întâmplat şi la doctor în Piteşti. Pur şi simplu mi-a închis uşa în nas spunându-mi că pot muri, el nu o tratează pe fiica lui X. Bine, frate! Eu mă conformez. Sunt obişnuită. Sigur, mai sunt şi lucruri simpatice dar total imorale care se învârt în jurul fenomenului. Cum ar fi proful de chimie de la facultate care mi-a spus că lucrarea mea e de 9. Am zis că da, aşa e. Şi apoi m-a întrebat eşti fata lu? Iar eu am oscilat între a spune da ori ba. Iar el a zis că dacă sunt îmi dă zece. Şi m-a pufnit râsul pentru că mi s-a părut de-a dreptul halucinant. Nu, staţi calmi, am rămas cu 9. Dacă îmi dădea zece pentru orice altceva, la fel de imoral, nu cred că m-ar fi deranjat. Ohooo, şi prin câte şi mai câte n-am trecut. Şi le-am înmagazinat pe toate. Le-am pus acolo pe stoc, la păstrare. Nu, nu le vând, sunt ale mele.

Dar azi mi s-a întâmplat o chestie de mi-a picat faţa, că de aia am şi început să mă gândesc la copiii altor oameni şi la câte or avea ei de pătimit. Cum spuneam, m-am dus la spălătorie, că maşina mea arata ca după un război. Mereu la aceeaşi, pe aceeaşi tură, pentru că am acolo un băiat care nu îmi pune întrebări. Ştie ce să facă fără să mă explic de fiecare dată de ce vreau aia sau ailaltă. Şi se mişcă şi repede. Uneori stau de vorbă cu el. Sigur, e unul dintre acei oameni care se inspiră din Guţă, dar nu mă deranjează. Nu le poţi cere tuturor să facă ceea ce nu pot. Şi azi am zis că nu e cazul de interior aşa că am stat cu el de vorbă. Şi vine unul dintre şoferii instituţiei lu’ domnu’ tata. Şi îl ia pe ăla la trap: „bă, tu ştii cu cine stai de vorbă?”. Bine, omul destul de slab la minte, dar nu suficient de prost încât să-i pese. Iar ăsta e un caz fericit.

Dar copiii oamenilor ălora, mulţi, prin câte trebuie să treacă ei din pricina deciziilor părinţilor? A? Şi de ce judecăm tot neamul după un singur om? Sunt sigură că sunt şi printre voi din aceştia. Poate copii, poate părinţi. Unde dracu’ ajunge societatea asta? Şi dacă te naşti în familia greşită – desigur, din punctul de vedere al societăţii – nu mai poţi scoate capul pe fereastră? Dumnezeule mare, îmi e silă!