Tânără speranţă

 

V-am mai povestit de Denis Meraru, nu? Da, e domnul care a scris „Pepiniera”, doar că, primul său roman, mai trebuie puţin ajustat. Aşa că mai aveţi puţină răbdare, cred că în curând vom avea un nou debutant pe piaţa cărţii româneşti, iar asta nu poate decât să mă bucure.

Ştiţi ce îmi place mie la Denis? De la romantism, trece la sadism, cu cea mai mare uşurinţă.

Sigur că nu i-am cerut voie să vă povestesc despre al doilea roman pe care abia l-a terminat şi pe care acum îl şlefuieşte. Sper să nu îmi bage un pumn în gură, că ar fi al doilea autor român pe ziua de azi 😀 Şi m-aş simţi uşor frustrată. Dar cunoscându-l pe Denis, nu cred că va avea curaj. Nu de alta, dar stăm în acelaşi oraş şi s-ar putea să nu îl văd când trece frumos pe trecerea de pietoni 😀 Ups!

Revenind la romanul lui. Noul lui roman. Ei bine, îmi permit de la mine putere să vă dau câteva detalii, asta aşa, pentru a vă deschide apetitul spre o lectură sadică, dar savuroasă în acelaşi timp 😉

„Oraşul fără bani”

 

 

Romanul „Oraşul fără bani” este – ca să folosesc un oximoron – o utopie realistă. Într-un oraş de 60.000 de locuitori, intitulat Steak City, pentru comandantul garnizoanei – generalul Locosinho – bancnotele şi puterea reprezintă raţiunea lui de a exista. Avându-i complici pe adjunctul său, colonelul Killenberg – un militar ahtiat după execuţii şi crime-  şi pe primarul Clementos, generalul reuşeşte să preia comanda oraşului şi să pună în aplicare un plan nemaivăzut, acela de a închide complet oraşul şi de a îl înconjura cu şanţuri speciale adânci de 5-6 metri în care se toarnă acid sulfuric pentru a împiedica ieşirea locuitorilor în afară. Oraşul este conectat cu exteriorul doar prin patru poduri mobile, ca un fel de castel fără ziduri. Locosinho ia decizia de a înfiinţa „Brigăzile Banilor”, care au rolul de a confisca salariile şi pensiile oamenilor în fiecare lună. Practic, locuitorii din Steak City rămân fără bani, iar în locul veniturilor în bancnote li se dă un cuantum impus în produse alimentare. Părăsirea oraşului se poate face numai în baza unui permis special şi în schimbul achitării unor taxe imense în produse, lucru practic imposibil pentru locuitori.

Cum oamenii rămân fără bani, trocul devine cuvântul-cheie în oraş. Steak City devine oraşul legilor lui Locosinho. Dotat cu o inteligenţă nativă sclipitoare, dar pe care adoră să o folosească în scopuri negative, generalul adoptă cu o frecvenţă năucitoare noi şi noi legi şi ordine abracadabrante care îngrădesc libertăţile locuitorilor. Sub pretextul restabilirii egalităţii sociale, în oraş se construieşte Marele Depozit de Alimente, singurul loc de unde oamenii îşi pot lua salariile şi pensiile în alimente sau schimba cu altele. Geniul lui Locosinho e controversat până la paroxism şi îl face să îşi ia şi o nevastă secundară, în persoana unei foste prostituate care încercase să atenteze la viaţa lui. Generalul ajunge şi să interzică folosirea maşinilor, impunând în schimb transportul în comun obligatoriu pentru toţi angajaţii.

În mod paradoxal, dictatorul Locosinho are şi momente când este justiţiar, precum atunci când ia decizia de a condamna la moarte mai mulţi soldaţi care uciseseră nişte copii într-un supermarket părăsit. În timp ce sumele strânse de către oamenii lui Locosinho cresc mult de tot, libertăţile oamenilor cunosc un regres radical şi dramatic. O parte dintre opozanţii regimului ajung să fie vânduţi la licitaţii emisarilor unor lideri sau magnaţi din alte ţări.

……………………………………………………………………

 

Finalul romanului este o mare lovitură de teatru, o dovadă de manipulare diabolic de creativă.

Prin dialogurile vii, „pigmentate” cu mult umor şi numeroase doze de aciditate, ca şi prin numeroasele răsturnări de situaţii şi întâmplările originale, „Oraşul fără bani” este un roman în care plictiseala este prohibită, o carte scrisă alert şi palpitant, fără timpi morţi”

 

Cam aşa se vede romanul prin ochii autorului.

Un om şi-un câine

Acelaşi semafor, unde sufletele se pierd, dispar, parcă înghiţite de traficul infernal sau de asflat. Suflete, oameni, fiinţe, suflete care trăiesc din tristeţea lor şi se hrănesc cu agonia noastră. Ei mai neajutoraţi, noi mai grăbiţi, fără să le dăm atenţie, pentru că se schimbă culoarea şi trebuie să pornim pe drumul nostru.

Şi totuşi, eu i-am văzut. Au fost acolo, unul după celălalt, parcă încadrându-se în peisaj, mai întâi omul, apoi câinele.

Povestea omului pare să înceapă o dată cu a mea. Vremuri grele pentru toată lumea, dar lumea lui se prăbuşea. A mea, în schimb, era la început şi, ca orice început, a fost anevoios, mai mult pe brânci decât în picioare.

Eram doi stundenţi, Xreder avea un job plătit cu şapte sute de mii, din ăia vechi. Puţini şi atunci, puţini şi acum. Eu aveam o bursă trimestirală de opt sute de mii. Plăteam jumătate la întreţinere, dar şi aşa erau prea mulţi bani pentru noi. Nu ne descurcam. Ai noştrii ne ajutau cum puteau, dar posibilităţi prea mari nu erau. Pur şi simplu a fost o criză financiară pentru toată lumea în acea perioadă. Şi totuşi, aveam un hârb de dacie care scotea fum, dar îl târam după noi, de ce să nu o facem? Atunci l-am văzut prima oară, la acel semafor. Curat, îmbrăcat ca un om obişnuit cu o plancartă în mână: „Nu cerşesc, doar vă cer ajutor. Sunt bolnav de leucemie şi am nevoie de o sută cinzeci de mii de dolari pentru a face un transplant în Viena”. Mi-au dat lacrimile, i-am dat ultimii bani din buzunar, iar el ne-a mulţumit cu cerul şi cu pământul. Apoi, a dispărut. Un timp.

Între timp ne-am luat cielo, lucrurile stăteau mai bine în partea financiară, cu toate că blestemata aia de maşină mânca toţi banii pe care reuşeam să-i strângem. Am vândut-o şi, într-un exces de zel, am trecut la opel vectra model nou. Plăteam la ea cât nu aveam salariu, dar am fost ajutaţi să ducem leasingul la bun sfârşit. Ei bine, atunci a reapărut bărbatul bolnav. Am oprit şi l-am întrebat de unde este. Am aflat că era din Bucureşti şi că mergea prin toată ţara să strângă bani. Mai avea nevoie de patruzeci de mii de dolari. I-am dat atunci nişte bani, nici mulţi, dar nici puţini, el nu a vrut să-i ia, pentru că şi-a amintit de noi şi ne-a spus că i-am mai dat. Până la urmă nu a avut de ales, am insistat.

L-am văzut zâmbind cu lacrimile tremurându-i în colţul ochiului. Apoi, a dispărut cu totul. La scurt timp, i-a luat locul un câine. Stătea exact acolo, privind în gol maşinile, strada, oamenii. Nu îl interesa nimeni anume. Nu deranja pe nimeni şi nu era deranjat de nimeni. Îl vedeam zilnic. Stătea ca o statuie şi aştepta sau spera. Într-o zi i-am luat mâncare şi apă şi m-am dus să-i dau. Dar a refuzat, am văzut în ochii lui o tristeţe letală. M-am simţit ca un sâmbure în lumea asta mare. Nu ştiam cum aş putea ajuta animalul ăla, pentru că nu înţelegeam ce aşteaptă, ce speră. M-am chinuit să-l conving să vină cu mine. M-a privit recunoscător, dar a preferat să rămână. A dispărut şi el în cele din urmă.

Acum, zilnic, trec de două sau trei ori pe lângă acel semafor. Şi, de fiecare dată, mă gândesc la ei: un om şi un câine. Încerc să îmi păcălesc mintea spunându-i că ambii sunt bine, trebuie să fie bine. Şi totuşi, câte speranţe, câte aşteptări a înghiţit acel semafor? Câte poveşti a aflat? Până la urmă, om sau câine, tot suflete sunt. Suflete ce şi-au lăsat speranţele lângă un semafor. Iar eu mă întreb dacă am să aflu vreodată ce s-a întâmplat cu ei.