Aşa afli cine îţi sunt prietenii

 

 

Ei, na, nu mă aşteptam la vizite sau telefoane, dar o vorba buna pe blog sau pe mess, zău că e binevenită, mai ales că doamna din Satu Mare mă tot ţinea la curent cu cine şi ce a zis. Uite aşa afli cui îi pasă câtuşi de puţin acolo şi cui nu. Păi se ştiu ei cei care au aruncat un gând în ograda mea, aşa cum îi ştiu şi eu. Deci fără cuvinte, că de acolo de unde mă aşteptam nu a venit nici un semn. Mă rog, oare de ce dracu’ mă aşteptam, că eram aproape convinsă că nu. Că doar m-a întrebat şi Crina: „te-a sunat Z?”. Ei pe dracu’, că doar nu îi păsa de mine. Zău aşa. În fine, nu mă deranjează. Am înţeles oricum mesajul, nu suntem prieteni. Acum nici nu ştiu dacă am fost vreodată, dar cunoştinţe tot eram că na… aşa a fost să fie. Dar de unde Dumnezeu nu cere…

Dar să trecem la lucruri frumoase şi mulţumiri speciale. Trei mulţumuri speciale am, ba nu, patru, pentru că ştiu că acolo, undeva, a fost şi Voicunike, căruia îi cer scuze că nu i-am trimis cărţile crezând că Bebe le-a luat şi pentru el. Dar o să le primească, că doar nu am minţit pe nimeni până acum, doar că s-a creat o confuzie în unicul meu neuron. Fiind doar unul se întâmplă. Aşa că iote, am făcut-o lată exact cu cine nu ar fi trebuit. Dar mă revanşez. Acum nu vă aşteptaţi să vă spun din spital. O să vă spun doar că a fost neaşteptat de bine. Personal extrem de drăguţ, prea drăguţ. Nici un pic de miros de spital. După operaţie mi-au pierdut papucii o zi. Aşa că am colindat în şosete albe. Mă credeţi ori ba, dar pe şoseta aia albă, nu s-a văzut nici un firicel de praf. Lenjerii schimbate zilnic şi tot ceea ce nu credeai vreodată că s-ar întâmpla într-un spital din România. Deci nu am ce spune de rău. Chiar nu.

Dar o să vă povestesc despre cei care mi-au ridicat moralul. Şi nu o mai amintesc pe Crina care mă tot suna şi îmi spunea: „nici pe masa de operaţii nu te las” 😀 – Acum înţeleg eu de ce am o ciupitură mică, doctorul a vorbit cu nebuna în timp ce mă opera 😆 Ai aflat ceva ce nu ştiu eu? – Aşa că o să încep cu Bebe. Bebe m-a vizitat. Cred că a fost cea mai mare bucurie a mea. Mi-a adus nişte trandafiri superbi – noroc că asistentele mi-au adus o găleată cu apă să-i ţin, încă sunt ca noi 🙂 – nişte bomboane delicioase ( s-au după două zile de „nu bei decât lapte fiert” puteau fi oricum 😛 ) şi o carte minunată, absolut minunată pentru care încă nu am cuvinte de mulţumire. Am să vă povestesc zilele astea despre această carte, pentru că în familia mea există un întreg istoric pe seama ei. O să vedeţi. Am descoperit în Bebe un om extrem de inteligent, jovial, plin de viată şi aproape că nu l-aş mai fi lăsat să plece dacă nu se închideau uşile spitalului. M-a ofticat doar că a citit mai mult ca mine. Dar nu-i bai, recuperez eu. Poate 😀 Oricum, vom avea mai mult timp la Gaudeamus să despicăm firul în patru. Dar m-am bucurat enorm să-l cunosc. Să dea Dumnezeu numai oameni ca Bebe să cunosc, că tare îmi e drag.

Cella, o Doamne, nicidecum nu e cea din urmă. Biata Cella care tot suna şi suna, iar telefonul meu îi tot dădea tot de ocupat. Dacă nu îmi spunea Crina că mă sună, nici nu aş fi ştiut. Oricum ştiam că Cella se gândeşte la mine, dar m-a surprins cu atât mai mult cu cât a făcut tot posibilul să-mi vorbească şi să mă încurajeze. E o adevărată desfătare să vorbeşti cu ea, şi nu e enervantă ca Sătmăreanca 😀 – glumesc, desigur. Aşa că am două prietene adevărate. De la una la alta nu trebuie decât să traversezi autostrada ungariei. Adică ieşi din ţară ca să intri în ţară. Mă rog, mai bine pe la unguri decât pe la noi. Asta e clar ca bună ziua. Cellei i-am făcut o promisiune, dar, din păcate, nu o pot concretiza atât de repede pe cât mi-aş dori. Încă nu am forţa necesară şi nici nu mi se dă voie să o am. Parcă aş avea doi ani. Ce mă enervează când toţi ştiu ce-i mai bine pentru mine, mai puţin eu. Dar sunt calmă. Calmă, calmă, calmă…

Aşa că vă mulţumesc tuturor celor care m-aţi încurajat prin comentarii, dar nu pot fi imparţială aici şi să nu le mulţumesc din suflet celor trei care s-au dat peste cap pentru mine. Oh, cred că de aia Crina se face tonomat 😀 Bine, tac, dar ar trebui să dai vestea, că vreau să te felicit.

Multe aşa nu am de spus, mă rog, ar fi, că dracu’ (adică eu), tot drac e, şi să nu credeţi că n-am uimit spitalul, că nu m-am certat cu doctorul, cu toate că e o minunăţie de om, dar deh, te pui cu nebunul, sau că nu m-am trezit imediat după anestezie cu o mulţime de întrebări. Păi da, s-au închinat, că toate ieşeau moarte din sala de operaţii, numai eu cu gura mare.

Nu, nu vreau să mor nici de nebună. Dovada e chiar în cele scrise. Eu zic când mor, nu altcineva, clar? 😀

Rezerva din spital

Am sunat la doctor:

– Buna ziua, eu mi-s, gata, am hotarât, te las să mă tai.

– Bine, vorbeşte cu asistenta şi vezi dacă îţi convine.

O cunosc pe asistenta, o tipa grasă, cam snoabă. Îi spusesem să mă sune când are o rezervă de-o singură persoană, cu TV şi baie proprie şi cu posibilitatea de-a mă încuia în ea, nu în baie. Ea m-a sunat, dar nu mi-a dat detalii. Zice:

– Sună-l pe domnul doctor şi spune-i că te operezi, apoi discutăm de condiţii.

Na, eram încântată, avea să-mi spună de rezervă.

– Avem liberă rezerva Monicăi Columbeanu, spune ea mult prea mândră.

– Aaa, păi, nu o vreau pe aia.

– De ce? Are baie cu cadă, sufragerie, dormitor şi bucătărie.

– Nu îmi trebuie living şi bucătărie, zic eu.

– De ce? E reconfortant si costă doar şaizeci de euro pe noapte.

– Duduie, zic eu. Nu vin la hotel, ci la spital. Mă taie şi a doua zi plec acasa, nu cred ca am timp sa stau în living.

Ea face o pauză, dar tot vine cu argumente.

– Uite care e treaba, e mai uşor să îţi primeşti vizitatorii în living şi să le faci un ceai în bucătărie.

„Hotel cu servicii incomplete”.

– Să-şi aducă ceaiul de acasă şi să mă lase în pace, zbier eu. Vreau o rezervă simplă:  pat, televizor şi baie. E greu?

– Fie, bombăne ea. Deci, avem una la etajul patru. E cald rău acolo, dar are aer condiţionat.

– Bună aia, zic eu.

– Dar, aţi vrea să fie cu cabină de duş baia sau cu cadă?

– Nu îmi pasă, dacă are ghiuvetă şi wc, e ok.

– Ba nu, contează. Poate vă faceţi o baie şi trebuie să ştiu cum vă e mai comod.

– De ce să fac baie?

– Ca aşa e igenic.

– Iete scârţ, Vania nu face baie decât la ocazii.

Ea tace o clipă.

– Cine, bloggerul?

– Da, el.

– Îl ştiu, îmi zice încântată. A venit s-o vadă pe Marieta.

Eu râd.

– Ăla e Caius şi ştiu că pute cumplit.

– Nuu, era Vania.

– Taci, mă, că Vania dacă a venit, a venit s-o vadă pe Filomela.

– Nuuu, zice ea. Era rusul şi a zis că vrea să-i zică două vorbe Marietei, dar Marieta e inconştientă.

– Mă rog, nu îmi pasă. Deci am sau nu rezervă?

– Desigur. Dar, dacă o luaţi pe cea de la etajul unu e mai bine, să vă spun de ce.

Deja căscam.

Ea continuă:

– Doctorul trece întâi pe la unu, dacă mă înţelegeţi, până la etajul patru…

– Lasă la patru că nu mă trezesc la şapte sa-l văd pe doctor.

– Da, dar nu aveţi cadă la patru, doar cabină de duş.

Mă enervez.

– Să o ia dracu’ de cadă că nu îmi fac baie. Nu pricepi?

– De ce? zice ea contrariată.

– Pentru că m-am înscris într-o sectă păgână şi aia nu se spală decât pe dinţi.

– Ce scârbos, îmi mărturiseşte ea. Eu nu m-am spălat niciodată pe dinţi.

„Mi se pare firesc”, gândesc eu.

– Am sau nu rezervă? insist.

– Da, dar tot pe aia de la unu v-o dau, pentru cinci euro în plus…

– În fine, s-o ia dracu’. Pe care o fi.

Simt că se înveseleşte.

– Bine, atunci vă aştept mâine. Aaa, staţi aşa, mâine nu sunt aici, o să fie colega mea.

„Doamne ajută”.

– Bine, dar te rog să nu te răzgândeşti.

– Adică?

Îi închid telefonul. Mai bine mă operam acasă. Un cuţit încins la foc şi gata. O rezolvam.