Amorţită

Nici măcar nu mai am puterea să mă enervez. O fi din pricina ploii. Mi-o fi luat şi ultimul strop de adrenalină. Nu mă mai pot enerva. Sau o fi din cazua faptului că m-am enervat atât de mult cu ceva timp în urmă încât am rămas goală pe dinăutru la fel ca Lala când a ucis şi n-a avut nici un sentiment? Aşa o fi, nu îmi dau seama. Dacă Lala ucide oameni, eu cred că-mi ucid sentimentele. Apoi lumea se va întreba de ce am ajuns să fiu o scorpie sociopată, de parcă n-ar şti. Şi de la uciderea sentimentelor s-ar putea să ajung la cea a oamenilor, şi nu în plan imaginar. Hmmm, şi aş şti şi cum s-o fac fără să-şi dea nimeni seama 😀

Nu, clar nu e din cauza ploii. Îmi trece mie ceva prin cap, ceva rău, foarte rău, dar ca de obicei o să mă abţin. O să zac în amorţeală, pentru că mie îmi e frig, chiar dacă în casă sunt 27 grade. Nervi nu îmi mai pot face pentru că înveţi, atunci când ai o bunică cam dusă, să tragi aer în piept, să numeri până la zece şi să o laşi să se descarce. Ba chiar să-i faci şi goange pentru a o face să râdă şi să uite. Apoi pleci cam imun de la locul faptei şi vreo săptămână nu te mai enervează nici dracu’, pentru că ai tendinţa de-ai trata pe toţi cu înţelegere. Asta până răbufneşti şi înjuri ca la uşa cortului. Dar asta mi se întâmplă în trafic, indiferent dacă celălalt participant e vinovat de ceva sau nu. Cred că de acum încolo, cel puţin câteva zile, doar cei care îmi sunt cu adevărat prieteni mă vor mai găsi pe facebook. Până unii oameni nu se conving că nu mai au ce căuta aici fac o pauză. Nu definitivă, dar nu vă voi mai vorbi decât când voi avea vreo lansare, când voi scrie despre o carte în partea cealaltă sau chestii de genul ăsta.

M-am cam plictisit de anonimii bloggosferei, care nu sunt în stare să îţi spună ce îi doare decât bine îmbrăcaţi în haina groasă a anonimatului. Am ajuns să nu îi mai suport pe cei care se ascund în spatele unui nume virtual, doar pentru că nu au curajul să îţi spună în faţă cine sunt. Cred că m-am plictisit într-o măsură mai mare şi de blog în sine. Să nu mai spun de toţi cei care simt nevoia să-şi reverse propriile frustrări în capul meu.

În momentul ăsta stau turceşte, vă rog să mă judecaţi, pentru că la asta vă pricepeţi. Şi vă rog să-mi spuneţi voi cam ce am voie să scriu sau nu aici. Sau cum am voie să mă comport. Poate că nu mai am şapte ani, dar din moment ce deranjez atât de mult o mână de oameni, probabil că au tot dreptul să mă reeduce după chipul şi asemănarea lor. Da, să curgă mailurile şi spamurile. Oricum sunt mult prea ocupată cu viaţa reală pentru a vă băga în seamă.

Singurul lucru bun din chestia asta este că într-o zi voi scrie un roman pe care o să-l dedic tuturor cretinilor, frustraţilor etc, aşa cum a făcut şi Stanley Bing la începutul cărţii „Sun Tzu era un biet mototol”. O, şi vă mulţumesc de acum pentru că îmi întăriţi caraterul şi îmi daţi posibilitatea de-a vă urî. Cred că aia va fi o carte foarte bună 😀

Reclame

Noi în război

Fiecare dintre noi e într-un război, chiar dacă nu ne dăm seama, sau încercăm să trăim în pace sau mai ştiu eu ce. Un război între noi şi alţii există, de orice tip ar fi el: corporatist, sufletesc, etc.

Sigur, eu azi am iertat pe toată lumea. Sunt în comuniune cu natura şi îmi iubesc duşmanul aşa cum îmi iubesc şi prietenul. Da, am făcut ceva cursuri cu Buddha şi mi-am dat seama că e rău să fii în război, că e rău să urăşti şi că Dumnezeu ne-a spus să iertăm şi să iertăm şi să iertăm.

Da, vezi să nu. Uitaţi-vă în gura mea şi speraţi la iertarea veşnică şi la dragostea pe care v-o ofer. Dar pot fi ipocrită dacă îmi doresc cu adevărat. Deci sunt în război, dar nu în acel tip de război pe care mi-l descrie Stanley Bing în cartea „Sun Tzu era un biet mototol”. Carte despre care o să vă vorbesc mai pe larg în partea cealaltă, ci într-un alt fel de război.

Bine, mă explic. Bing descrie acolo războiul omului modern. Spune cum trebuie să fii general, armată, serviciu de spionaj la un loc. Cum să îţi atragi oameni de partea ta, dispuşi să moară pentru tine şi să creadă în ţelurile tale şi cum să-ţi subjugi duşmanii în diferite tipuri de războaie: scurte, lungi, etc.

Mie războaiele scurte nu-mi plac. Nu îmi oferă distracţie. Cele lungi mă plictisesc şi nu am timp de ele. Cele medii probabil că ar fi bune, dar n-am chef să adun armate. Bine, dacă cineva îşi doreşte cu disperare să moară pentru mine e liber, nu am timp să-l împiedic şi nici nu îmi doresc. Da, da, da, sunt egoistă. Bine că voi nu sunteţi, e foarte bine. Sigur că nu iubesc pe toată lumea şi, evident că dacă mă apuc să urăsc o fac din tot sufletul, ca să nu existe dubii că aş fi duplicitară sau mai ştiu eu cum. Unii ar putea spune că nu ştiu ce vreau dacă nu mi-aş defini foarte bine şi clar sentimentele. Mi se rupe dacă am dreptate ori ba. Când plec la război, plec.

Prefer războaiele paşnice. Cum sunt alea? Ca războiul rece, evident. Terminarea psihică a adversarului, care la un moment dat se va termina cu lovitura de graţie.

Chiar Bing spune la începutul cărţii că de şi-ar întâlni profesorul din clasa a patra mort pe stradă, ar mai trece şi el de două ori peste el, în plus le mulţumeşte tuturor idioţilor care au făcut din el o fiară. O, cât îl înţeleg. Sunt absolut de acord cu tot ceea ce spune. Doar că autorul nostru e un tip mai practic, eu nu. Îmi place să văd mai întâi suferinţa. Să vă spun o poveste care mi s-a părut absolut genială. Nu ştiu dacă asta s-a urmărit sau aşa a ieşit, dar machiavelicul din ea este dus până la superbitate: Un el şi o ea căsătoriţi. El se roagă un an şi jumătate de ea să divorţeze, ea nu şi nu. În cele din urmă ea zice da, numai cu condiţia de-a primi o sumă de bani. Ei? Poate o să ziceţi că sunt nebună. Da, sunt. Dar nu aţi văzut substratul. Poate că în urmă cu un an el i-ar fi zis „zât”. Cum să-ţi dau bani ca să mă laşi în pace? Dar ştiţi ce a făcut ea? L-a adus în starea de a da orice pentru a scăpa. Ăsta nu e război? Ba da, pe faţă. Unul foarte inteligent dacă vreţi să strângeţi bani.

Dar războaiele nu se duc doar pentru bani. Fiecare are motive clare în minte pentru care porneşte într-o astfel de misiune. Dacă nu vi se întipăreşte un motiv clar pe crier atunci trebuie să vă spun că luptaţi pentru cauza altcuiva, sunteţi un fel de kamikaze. Nu că ar fi rău. Doar că oricât de bine ar fi plătită treaba asta, voi veţi fi morţi 😉

Tipul de război care îmi place mie se numeşte: „aşteptarea momentului prielnic”. Asta presupune o mare doză de parşivitate – da, din partea mea – şi una şi mai mare de răbdare. V-am spus doar că pot aştepta până în clipa morţii, a lui sau a mea. Dar ştiu sigur că într-o zi toţi idioţii – şi îmi cer scuze că îl copiez pe Bing, dar n-am de gând să îl şi plagiez – care m-au călcat pe coadă de-a lungul timpului vor ajunge la mâna mea. S-a mai întâmplat. Cu unii mai repede decât aş fi vrut eu. Şi îmi pare rău să vă spun că „mila” a dispărut de foartă multă vreme din vocabularul meu. Dai, dau. Dai mai tare, îţi zâmbesc, îţi mulţumesc, apoi aştept ca un şarpe cu clopoţei în vizuină. Ai trecut prin faţa mea, trebuie să-ţi spun că sunt veninoasă.

Ce rost are să „angajez” kamikaze, armate şi spioni? Pot şi singură. Dar repet. Dacă cineva se aruncă în moarte pentru mine, că aşa şi-a dorit, nu îl pot împiedica.

De ce v-am spus asta? Pentru că m-a marcat cartea. De ce m-a marcat? Pentru că sunt complet nebună 😀

O, gata, mă pregătesc să zbor.

8397_avion

Printre bule de aer

tetra

Nu, nu am luat-o razna aşa cum v-aţi închipui. Desigur, razna sunt oricum, dar nu îs mai rău ca înainte 😀

Încerc să vă povestesc diverse chestii ce mi s-au întâmplat azi, omiţând în mod deliberat faptul că am fost disponibilzată şi că m-am reangajat în altă parte. Asta nu e problemă de blog 😉

Dar o să încep cu acvariul. Oh, acvariul. Nu, nu e mare, că n-am vilă să-mi iau un monstru de sticlă, are doar şaizeci de litri, bine, nu e nici mic. E frumos, e superb şi l-am aranjat cu tot felul de lucruri, începând de la plante naturale până la tot felul de pietroaie găurite să aibă peştii unde se ascunde. Dar, dacă vă gândiţi să vă cumpăraţi un acvariu, ehe, trebuie să aveţi şi un buget. Zău că trebuie. Mi-am zis că patru sute roni sunt suficienţi. Niet. Până acum am cheltuit peste o mie ron. Şi trebuie să vă spun că cel mai ieftin peşte costă opt lei şi nu poţi lua doar unul. Am în jur de douăzeci de peşti, douăzeci şi, am numărat destul la ei, acum îmi e lene să vă spun cifra exactă. Să nu mai vorbim de costurile dezinfectanţilor şi alte cele. Dar merită dacă aveţi un buget generos. E relaxant atât pentru noi cât şi pentru pisoi.

Pe lângă perdeaua de bule de aer, azi am fost şi la dentist. Acum nu ştiu cât e el de bun ca dinţar, dar e un tip foarte cult. Îmi place să merg la el numai pentru discuţiile pe care le avem. Azi, de exemplu, l-am tăiat în patru Gingis Han. Apoi am trecut la minorităţile sexuale, pentru a ne duce după Sun Tzu. Şi cu ocazia asta dentistul mi-a făcut cadou o carte cumpărată cu Săptămâna Financiară: „Sun Tzu era un biet mototol” de Stanley Bing. Şi aşa, din zece minute la dentist ajungem la două ore, completându-ne informaţiile pe care le deţinem despre una sau despre alta. Oh, da, am ajuns şi pe la Adam şi Eva, dar asta e o discuţie ce nu poate fi reprodusă 😀

Şi ca ziua să se termine într-un anume fel, Mana m-a lămurit cum stă treaba cu angoasa. Şi stă bine dacă e să mă întrebaţi pe mine.

Aşa că am avut o zi plină şi am o carte de citit, adică aia cu Sun Tzu şi adevărata artă a războiului. No, de o fi să nu mai auziţi de mine până mâine cam ştiţi ce am păţit. Dar dacă vă e dor de o carte bună, treceţi şi pe aici şi citiţi, poate vă face cu ochiul 😉