Blog de Blog

Majoritatea cunosc, dar unii poate au aterizat mai de curând, aşa că vă informez eu. La începutul fiecărui an Lucia Verona, dramaturgul nostru bloggeristic, organizează concursul Blog de Blog, unde voi propuneţi şi juriul votează, cât poate el de subiectiv. – Uneori merge şi cu bani, să ştiţi. Vă spun asta pentru că fac parte din juriu. Nu vă înghesuiţi toţi la Adrian Năstase că mai sunt şi eu, da? – Pe lângă faptul că e distractiv avem şi ocazia să înmânăm premii şi să ne cunoaştem personal. Ba chiar am de gând să dau şi eu un premiu, dar asta după ce vorbesc mâine cu Lucia.

Ca să vă spun cum stă treaba: Juriul îl vedeţi aici. Nu de alta, dar să mituiţi bine. Atenţie, nu accept argint sau alte tinichele, numai de la aur în sus, ştiţi că sunt alergică. Aşa, ziceam? A, da, juriul. Ohooo, aveţi ceva de mituit. Şi cel mai frică îmi e de George Şerban pentru că mereu vrea şi partea mea. Eu nu-l pot înţelege. Pe cuvânt de pionier. Şi toate astea după ce am stabilit că ne oligarhizăm. Aşa sunt în general bărbaţii, se dau prieteni până îţi fură şi cămaşa după tine. Ăăă… da, vorbeam despre altceva – cred că a intrat Lala peste mine.

Aşadar, până luni, 10, aveţi posibilitatea de-a propune categoriile fix aici. Normal, ţinând cont că e criză şi categoriile vor fi cu 25% mai puţine. Ştiu, e nedrept. Dar vorbiţi la Cotroceni.

Ca şi anul trecut, probabil, iar ne vom bate – juriul adică – pe câştigători. Iar vom avea chestii de genul: „Dacă nu câştigă cutare la categoria cutare o chem pe Iolanda”. Acum o chem pe Anastassia, na!

Am zis că va fi subiectiv? Nu de alta, dar n-am chef de ţipete că nu-i corect. Am o veste pentru voi: viaţa nu-i corectă! Aşa că va trebui să acceptaţi deciziile juriului. Fie că vă place, fie că nu.

Bun, v-am spus, acum mă duc la treabă că am ceva. Ne auzim în curând cu alte poveşti.  

Reclame

Povestea unor lansări

Am atât de multe să povestesc şi am rămas atât de în urmă… Sper doar ca Basarabia să mai aibă puţină răbdare până voi veni cu impresiile mele legate de acele locuri. La fel şi Nea Costache, pentru că merită să fie promovat, dar momentan am atâtea să vă spun…

Mai întâi trebuie să le mulţumesc unor oameni:

Lucia…

Horia Gârbea…

Ciutacii (Mana şi Victor)

Chinezu din popor

Simona Ionescu, pentru că şi-a smuls din programul ei aglomerat pentru a veni şi pentru că n-a răspuns la telefoanele ce-i ţârâiau tot timpul.

Geocer, pentru că m-a răbdat

Arionii, pentru că încă mă mai suportă

Adrian Năstase, pentru că mi-a cerut autograf… 😀

Membrilor juriului nu le mai mulţumesc, dar ei ştiu că o fac… Lilick şi Mădălina au fost senzaţionale, iar Valive este timidă, cu toate că n-ar trebui.

Roger şi Sorin, hai să zic şi de voi… 😛

Vorbim despre prima parte a zilei. Cu toate că, acum, am un regret pentru că cineva nu a putut să participe pur şi simplu la eveniment. Îmi cer eu scuze… cine ştie, ştie. Am încercat cu o ironie fină să-i atrag atenţia, dar deh… n-a mers. În fine, nu mai contează şi întotdeauna la un eveniment unde sunt persoane importante vor fi şi cârcotaşi. Doar că eu am crezut că suntem între prieteni.

Trecând peste partea asta trebuie să vă spun că Mana a ţinut să-mi facă o surpriză. Aşa că nu a venit numai ea, dar l-a adus şi pe Victor.

Horia Gârbea a fost acolo să ne susţină pe mine şi pe Lucia.

Lucia, desigur, a fost strălucitoare ca de obicei, iar cartea ei… da, e prima în vârful celorlalte. I-am detronat pe toţi 😀

Chinezu, ca un Chinez şi el, a tot comentat şi a stat tot timpul cu laptopul în braţe. Ce oameni…

Geocer, desigur, ne-a suportat.

Iar Adrian Năstase a ţinut un speach de zile mari. Mamă ce am mai râs. E chiar mişto. Aşa că le-am propus celor prezenţi un exerciţiu de imaginaţie: să-şi închipuie că AN-ul dispare chiar atunci din faţa lor, iar Lala intră în scenă.

Pe urmă Lucia şi moi am dat autografe, iar Mădălina mi-a propus s-o otrăvesc. Încă nu vreau s-o fac 😀

Apoi l-am confundat pe domnul Mladin cu domnul Coşovei, dar Ştefania Coşovei mi-a luat apărarea 😀

Oi mai fi făcut prostii, eu ştiu…

Oricum, prima jumătate a zilei a fost excepţională. Mă oftic doar că n-am apucat să fac poze cu Ciutacii şi Chinezu.

Cel mai dulce moment al zilei a fost telefonul lui Alex, cine ştie cunoaşte 😉

 

 

 

 

 

 

Apoi m-am mutat la Muzeul de Istorie şi Târgul de carte Amplus. Acolo le-am găsit pe Oana Duşmănescu cu minunea ei de bebe, dar şi pe Stela Popa. Mă bucur că Stela a acceptat să stea lângă mine în timpul lansării pisicii. Dar îmi pare rău că din pricina oboselii a ratat azi Sibiul. Asta este… Se mai întâmplă. Oricum, Stela tot va ajunge la Sibiu, v-o trimit eu legată dacă e cazul.

Apoi m-am mai lansat şi eu o dată şi m-am bucurat să-l revăd pe Mihai însoţit de două domnişoare foarte frumoase: Steluţa (cu o imaginaţie puţintel mai perfidă ca a mea :D) şi Cristina(?!), dacă ţi-am greşit numele poţi să dai, promit să stau.

 

 

 

 

După toate astea, alături de Bogdan Hrib – doar nu vă închipuiţi că a lipsit vreun moment – am avut o mini şedinţă din care Geocer n-a auzit absolut nimic 😛

Aşa că în miez de noapte am ajuns şi acasă.

Îmi pare rău doar că am ratat prăjiturile Luciei. Dar am promis că după toată nebunia asta o iau de mână pe Mana şi o vizităm aşa cum se cuvine.

Aaa, şi să nu uit, am primit trandafiri galbeni, de la cine nu vă spun, numa aşa de-a dracu’ 😀 Ziceţi voi că nu merit să zac. Nu, nu merit, că am de scris ceva important ce trebuie predat mâine la prânz. În concluzie nu merit nimic.

Şi acum… da, mă pregătesc pentru Ardeal. No, staţi că viu… dar mai încet, ardeleneşte aşa 😆

Concluzii găsiţi la Geocer, Mădălina, Lucia, Lilick şi pe unde or mai fi că eu nu mai pot.

P.S: Meme, eşti o dulce şi când nu eşti prezentă fizic. Sper să te revăd într-o zi.

Boccaccio şi Cosovei

 

Dacă staţi să vă gândiţi, ambii sunt latini, deci nu deviez prea rău.

13

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Se ştie deja că de o săptămână citesc Boccaccio „Decameronul”. „Decameronul” ascunde între coperte o sută de poveşti. Bătuţi de ciumă, zece tineri se retrag la ţară, pe o moşie. Acolo, zi de zi, pentru o bună înţelegere, se alege un rege sau o regină. Şi astfel începe distracţia. Fiecare rege din ziua respectivă dă subiectul poveştilor. Aşa îşi petrec cei zece, şapte doamne şi trei cavaleri, cele mai grele vremuri de ciumă. (Nu, ei nu erau bolnavi)

Poveştile, desigur, sunt cu tâlc. Dar cel mai mult, se ştie, Boccaccio a fost un mare admirator al femeii şi primul care a luptat pentru drepturile ei. Doar Filostrato în timpul domniei de o zi a vrut să asculte poveşti de amor ce se termină cu rău. În rest, tare am mai râs. Şi, se mai ştie, Boccaccio a fost un mare duşman al preoţimii în general. Ei bine, dacă n-aţi citit „Decameronul” nu puteţi şti ce aţi pierdut.

21

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vă spun direct: stilul lui Boccaccio, lirismul lui, m-a contagiat. Da, sunt contagioasă. Şi nu mai pot gândi decât în fraze sau propoziţii cu rimă. Eu nu mai pot să scriu aşa romane poliţiste, vă jur că nu. Înfierbântată, aseară, după ce am terminat cu domnul mai sus amintit, m-am repezit în „Golful porcilor” a Ştefaniei Cosovei. Şi am crezut că scap de acele fraze rimate, dar de unde, vezi să nu. Parcă am picat în alt Boccaccio, dar în zilele noastre.

Cartea Ştefaniei am terminat-o până la trei – noaptea, da. Nu de alta, dar n-am putut s-o las din mână. În plus, aşa m-a intrigat statuia din mare, încât muream de nervi de nu aflam ce se ascunde după draperii.

Cu toate că autoarea mi-a dat indicii: culoarea albastră, dragostea pentru Dumnezeu, copiii bolnavi ce făureau Iisuşi, eu, asemenea vânzătorului de ziare, m-am tot gândit la o statuie a libertăţii. Nu, şi rostul nu îi înţelegeam. Dar mi-a plăcut enorm cum s-a sfârşit povestea.

Vă spun de-acum, cartea se împarte în trei planuri. La un moment dat, abia aştepţi să  vezi ce s-a mai întâmplat. Dar planul filmului m-a amuzat copios. Pentru asta trebuie să mai citiţi şi voi, că eu nu ştiu – şi nici nu vreau – să povestesc.

3

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Aşa că acum, adică peste o oră două, mă apuc de „Cutia cu fantome”, fiind un horror, judec că voi scăpa de acest limbaj cam păcătos şi mâine mă apuc de scris 😀

 

A, şi nu uitaţi. Treceţi şi pe la Zahana de vreţi chiftele de somon în sos de smântână. Poftă bună!

Mituirea juriului

Seară bună să aveţi, pentru că eu am avut o zi euforică 😀

M-am trezit dimineaţă cu o falcă în cer şi una în pământ. Mă suna mama să mă întrebe ce fac. „DORM!”, zău aşa. Mama urlă: „Cum dormi? Nu pleci la Bucureşti?”. Ups, da 😀

În cinci minute am fost spălată, machiată, îmbrăcată şi urcată în maşină. Am uitat să mă pieptăn, dar cui îi pasă? Mi-am aranjat părul trecându-mi degetele prin el, aşa cum am văzut eu în copilărie la vărul meu. Cu singurul amendament că el era creţ, iar eu nu.

Am trecut grăbită pe la florărie… Aş râde şi acum dacă nu ar fi de-a dreptul trist. În viaţa mea n-am văzut florăreasă mai proastă. În momentul în care a ţipat arătând spre un şoricel şi numindu-l „şobolanul”, am pufnit în râs şi nu m-am mai oprit un timp. În cele din urmă am plecat spre Bucureşti, pentru că acela îmi era scopul. După ce m-am rătăcit de două ori, în sfârşit, am ajuns la frumoasa casă a Uniunii Scriitorilor. Un singur gând aveam în cap: „Să mituiesc juriul!”. Gândul ăsta mă obseda, am început să râd nebuneşte în sinea mea şi în priviri mi-au apărut scânteieri diabolice 😀

Am intrat cu încredere acolo unde scria mare „SALON FUMĂTORI”. Oricum nu aveam de ales, stânga, dreapta cărţi şi edituri. Am văzut-o pe Lucia de cum am intrat. Da, arată exact aşa cum mi-am închipuit. Mi-a fost teamă că nu o voi recunoaşte, dar a fost bine. Ne-am aşezat, ne-am pupat, am mâncat şi bârfit până a apărut juriul. Ochii au început să-mi sclipească. Am cunoscut-o pe Cornelia Maria Savu, o femeie de nota zece, cu un umor debordant. Oh, mi-ar fi şi greu să vă spun câţi oameni am văzut acolo şi am cunoscut. Nici nu vreau să vă spun pentru că ţin pentru mine. Însă, am să vă spun că atunci când a intrat Ştefania Coşovei, locul s-a luminat.

Dar să revenim la mituire. M-am uitat la doamnele din juriu, dar nu le-am putut mitui. Ştiţi de ce? Pentru că s-a întâmplat tocmai invers. Vă jur că aşa a fost. Ştefania Coşovei m-a mituit cu un braţ de cărţi, deja nu mai aveam ce face. Am zis „la revedere” şi am rămas cu o altă întrebare: „De ce m-au mituit? Nu vor să-mi dea Cangurii? Asta este? M-au făcut, nu-i aşa?” Desigur, acum sunt de-a dreptul isterică 😀

P.S: Cella, l-am cunoscut şi pe Denis Dinulescu 😀 Vezi ce rea îs?