Îl poţi ucide pe cel pe care-l iubeşti?

Întrebarea din titlu mai aşteaptă, pentru că am de făcut nişte anunţuri importante:

 

1 Am donat pentru Daniel Răduţă. Mă aştept ca şi alţii să o facă, pentru că e vorba de viaţa unui om. El are nevoie de ce a mai rămas uman în noi. Chinezu, de asemenea, are o iniţiativă în ceea ce-l priveşte, aşa că vă rog să intraţi şi să vă informaţi.

 

2 Am reuşit, în sfârşit, să mai trimit şi eu ceva la „Cenuşa de trandafir”, recunosc că am o lene teribilă, dar iată că m-am forţat şi aş vrea să citiţi şi să-mi răspundeţi. Acolo, nu aici.

 

3 Dacă nu-i dau lui Vania link o să scad în Zelist şi o să mă sinucid 😀 Tot nu pricep ideea cu Zelistul. Adică îmi explică cineva de ce sunt toţi obsedaţi de chestia asta? Că mie nu-mi pasă. Mă simt bine fără, oricum n-am intrat decât o singură dată acolo. Aşa că… Zău că o duc bine şi fără asta.

 

Şi acum să trecem la ceea ce vă spunem. V-am povestit de thriller-ul pe care-l scriu: „Sărutul morţii”. V-am dat câteva indicii. Inclusiv că asasinul meu e îndrăgostit. Că un viitor asasin e îndrăgostit de aceeaşi persoană ca şi asasinul principal. Că serviciile au luat-o razna şi nişte crime îngrozitoare se petrec în ţara cu cele mai multe servicii secrete. (Staţi calmi, abia am reuşit şi eu să mă prind care e legătura între crime şi Anastassia – eu tot nu ţin minte cum a apărut în Somalia). Bine. V-am spus că apare şi Lala, ca personaj secundar, şi Stelian Munteanu, şi Sofia Matei, şi mama 😀 … Nu, mama nu apare.

Dar am rămas la problema Anastassiei. Vânată de serviciile secrete şi cele militare şi cele foarte secrete, ea nu face decât să se gândească la domnul ’cela. Adică nu e bine. Serios. Puii mei, e un asasin. Nu are timp de tâmpenii. Mă rog, adevărul e că nici nu prea le face tâmpeniile. Doar că-i cam piere pofta de ucis. Şi cu toate astea nu prea are de ales. Ori ea, ori ei. Iar ea nu e pregătită să moară. Nu până nu îşi aminteşte ce s-a întâmplat în cei cinci ani care i-au fost şterşi din memorie. Şi când îşi va aminti va fi şi mai nasol, pentru că atunci chiar o să vrea să-i omoare pe toţi.

În fine, crima din Bucureşti o zguduie, şi îşi dă seama că ori ia arma în mână, ori îşi sapă singură groapa şi-şi trage un glonţ în cap. Dar are o problemă, e îndrăgostită. Şi aici intervine nebunia. Pentru că Anasatassia se gândeşte să-l ucidă. Crede ea că astfel va scăpa de o problemă şi va reveni la ceea ce e ea de fapt.

Acum acţiunea se complică, pentru că nici el nu stă în banca lui şi după ce o vede (sau i se pare că o vede) ucigând un om cu mâinile goale, începe să facă săpături şi s-o caute. Cumva, serviciile află de existenţa lui şi îşi pun în cap să-l prindă şi să încerce s-o şantajeze, cu toate că sunt sceptici. Doar o cunosc de mai bine de zece ani şi e cam greu de şantajat. Le trece şi lor prin cap că e un asasin, antrenat de ei, care ar putea să nu reacţioneze în nici un fel. De obicei ea nu reacţionează la sentimentalisme.

Aşadar Anastassia trebuie să decidă: îl omoară? (cu toate că ştie că el nu are nici o vină), îl lasă în viaţă şi îşi „taie” ea venele (doar teoretic, desigur) sau îl salvează? Bine, şi dacă-l salvează, până la urmă ce va face? Şi-l va scoate din minte pentru totdeauna? Lăsându-l să zburde. Sau îl va păstra pentru ea?

Acum să nu uităm esenţialul, cu toate că nu contează absolut deloc, dar există. El e însurat. Bine, şi ea e măritată, dar nu se pune, doar soţul e un agent pus pe capul ei şi a mai încercat şi s-o ucidă.

No, acum să vă văd. Ajutaţi-mă să scriu romanul ăsta. Daţi-vă cu părerea. Aleg eu ce-mi convine, desigur 😉

A, şi ţineţi cont şi de faptul că asta e totuşi o acţiune secundară. Că oricât ar fi ea de dusă cu pluta, tot e în pericol. Şi tot trebuie să ucidă. Şi câte şi mai câte. O nebunie totală. Să nu mai spun de crime. Criminalul din Indicii a fost şi va rămâne mic copil. Aici vorbim de sadism adevărat. Şi vă rog să mă credeţi că asta îmi ia mult timp de gândire. Trebuie să fiu sadică până-n măduva oaselor. Pe partea cealaltă mă gândesc şi cum ar fi normal să se poarte un asasin pus faţă-n faţă cu amorul. Hai, hai, vreau idei.  

Pentru o soarta mai buna

Bine, cu Vadim nu v-am amuzat, cu ICR-ul nu v-am convins. Bradul cica e precum guvernul. Ce să mai facă omul? Aşa că m-am gândit să vă sensibilizez. Să vă spun povestea unor copii. Nu eu, povestea o veţi afla de la Isabelle, eu am să dau doar copy/paste peste poezia aceea minunată. Fiind în apropierea sărbătorilor de iarnă, poate că ar fi bine să facem şi noi un gest de omenie. Ei? Ce ziceţi? Îi dăm o mână Isabellei?

ORICE COPIL


Orice copil are un nume,

Orice copil are o zi,

Lumina lui aprinsa-n lume

De noapte ne-ar putea pazi.


Orice copil are o tara,

Orice copil are parinti,

Descoperind din vara-n vara

Alt joc al pasilor cuminti.


Orice copil are o cale,

Orice copil are un gand,

Calatorind pe cer la vale

Si printre spini din cand in cand.


Orice copil are un leagan,

Orice copil crede-n povesti,

Adapostind o lume-ntreaga-n

Curatii ochi copilaresti.


Orice copil are o mare

Pe care-si poarta barca lui,

Dar nu se-asteapta sa coboare

La tarmul marii nimanui.


Orice copil se poate face

Si floare si paun si cerb,

Silabisind cuvantul pace

Pe limba fiecarui verb.


Orice copil are sub gene

Si stropi de roua si ghetari,

Hraniti din legile viclene

Din jocul unor oameni mari.


Orice copil reface-n minte

Destinul primului cuvant,

Putand sa stranga in cuvinte

Lumina-intregului pamant.


Orice copil e o minune

Irepetabila precum

Ivirea zilei din genune

Si focul soarelui din scrum.


GEORGE ŢĂRNEA