Cum să-ți fie dor de cineva pe care nici nu-l cunoști?

Știu, e o chestie ciudată. Nu știu dacă vi s-a întâmplat vreodată. Așa, să-ți fie dor de o iluzie. De o nălucă. De un om pe care l-ai văzut doar o dată în viață, tangențial. Dar totuși să știi că el face parte din tine, că ar trebui să fie acolo unde ești tu. Nu știu dacă e o fantezie scriitoricească sau o realitate fantastică. Dar, undeva, în mine, există acest dor. Ciudat.

Așa că mai bine vorbim despre cărți. V-am spus deja despre noua colecție de polițiste marca Evenimentul Zilei. O colecție la care țin foarte mult. Ziarul împreună cu cartea costă doar 3,9 lei. Nu, nu e o carte de 20 pagini așa cum s-a vehiculat. Cărțile au între o sută și o sută zece pagini. Sunt cărți ușor de citit. În autobuz, în trafic – în cazul în care stați blocați, în metrou, pe sub birou când nu aveți de lucru etc. 

„Cacealmaua”, dacă nu s-a vândut deja, încă o mai puteți găsi până pe 23 luna aceasta. Apoi apare următoarea. Dacă vreți să știți despre ce e vorba citiți descrierea scurtă de pe coperta patru a primei. 

Ce să zic? Dorurile rămân, chiar dacă sunt doar închipuiri ale sufletului, dar cărțile sunt reale. 

 

Sigur că nu se pune problema să alegem

Nu am scris despre acest subiect pentru că am încercat, cumva, nu știu cum, să cred că nu se întâmplă. Nu degeaba ne numesc ăilalți barbari, pentru că noi chiar suntem. Nu am să vorbesc aici pentru a-mi răci gura. Nu vreau. Dar spun atât, nu se pune problema să alegem între om și câine sau pisică sau șarpe etc. O fi spus Moise „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, dar cred că trecea printr-o fază proastă. Totuși, El se referea la altceva, adică nu a zis „Dacă distrugi Israelul, distrug Siria”, e doar un exemplu care mi-a venit așa pe moment. Nu. Nu cred că Ionuț ar fi vrut să se răzbune pe toți câinii din țară, din lume. Da, sunt de acord că acești câini trebuie luați de pe stradă, dar, în același timp, așa cum e în toate țările civilizate, animalele ar trebui să beneficieze și ele de protecție. Așa e corect. Unii salvează șerpi, crocodili, etc. Și e normal, pentru că fiecare ființă face parte din Univers. Când ucizi cu răutate, cu răzbunare, cu frenezie Universul se va întoarce împotriva ta. Sunt conștientă că nici un protest nu va anula decizia luată deja. Dar, măcar să fim raționali. În România ONG-urile își vor băga banii pentru injecție în buzunar în timp ce animalele alea, unele fără nici o vină, vor fi măcelărite. Asta se va întâmpla. Cu vreun an în urmă urmăream la TV cum un nene de la o asociație a împușcat toți câinii. Asta e normalitatea? Da, să punem toate energiile Universului împotriva noastră. O facem în fiecare zi, așa că trebuie să ucidem. Devenim ucigași de suflete. Nu pot fi de acord cu asta. Eu una nu o să mai am conștiința împăcată. 

Repet, sunt de acord că acești câini trebuie luați de pe străzi, dar nu putem face genocid doar așa pentru a răsplăti violența cu violență. Ce suflete avem? Sau, mai bine spus, avem suflete? Da, e adevărat, eu nu pot înțelege durere părinților, dar nici voi, doar ei știu ce e în sufletul lor. Și iată, tocmai ei sunt calmi și calculați, nu înverșunați. Dar noi ceilalți am devenit fiare. Se exagerează din ambele părți. Dacă-ți plimbi câinele cu lesa pe stradă ajungi să fii scuipat și înjurat. Dacă zici că ești de acord cu eutanasierea riști să fii bătut și amenințat. Dacă ăsta e poporul din care fac parte vreau să mă treziți peste o mie de ani când nu o să mai fie suferință. 

Fiecare specie de pe pământul ăsta are rolul ei în ecosistem. Că noi am scăpat de sub control problema câinilor comunitari nu e vina lor, e vina noastră. Din cauza noastră au ajuns în stradă. Nu cred că ei vor asta. Că se simt bine în stradă, dar noi continuăm să-i abandonăm. 

Am fost mușcată de doi câini în viața mea. Unul m-a mușcat în curtea bisericii, dar nu contează. Nu l-am urât și nici nu m-am întors să bag furca în el. Am trăit un coșmar la Marea Moartă când aproximativ cincizeci de pisici m-au înconjurat cerând mâncarea mea. Și jur, eu posesor de felină, că mi-a fost frică cu adevărat. Am abandonat mâncarea și am fugit de-a dreptul pentru că nu puteți înțelege ce imagine diabolică am văzut și ce sentimente horror am trăit. Dar nu mi-a venit ideea să le dau foc. Era, într-un fel, locul lor. Dar, cel mai important, erau înfometate iar eu aveam mâncare. Așa că le-am lăsat-o și-am fugit. Și nu, n-am venit acasă cu gândul de-a scăpa de pisoiul din dotare.

Spre surprindere tuturor am donat în anii trecuți caselor de copii, da, îmi cer scuze, n-am făcut-o cu presa după mine. Recunosc, n-am donat asociațiilor de animale, dar, am luat toți câinii de la bloc și i-am castrat pe banii mei. Unul l-am eutanasiat pentru că era bolnav și nu făcea decât să se chinuie. Am plâns ca nebuna zile în șir. Lui i-am făcut un bine, dar ideea că am decis eu pentru viața lui mi-a adus multe nopți de frământări și nesomn. Faptul că țara asta decide să omorâm în masă îmi creează depresie și-mi vine să plâng și să urlu pentru durerea lor. Am și eu patru câini, castrați, respectiv scopiți. Sigur că îi țin în țarcuri. Maidanezii, doi la număr, nu sunt periculoși, dar cei doi ciobănești caucazieni cam sunt, așa că îi iubesc și îi țin departe de oamenii cărora le-ar putea face rău. Îmi cer scuze că iubesc viața fiecărei ființe în parte. Și nu, nu aleg între om și câine, niciodată, dar aleg viața, nu isteria asta care s-a creat. Haideți să fim raționali, să găsim soluțiile non-violente. Nu pot fi pro moarte. Nu pot. Am gândit-o din toate punctele de vedere dar nu-mi iese. M-aș minți pe mine să spun că pot fi de acord cu un genocid. Asta mi-ar rupe inima.

Și mai am o furie. Cum poți tu, mamă, să-ți aduci la protestul pro moarte, copilul mic? Ce exemplu îi dai? Că poate ucide un animal ori de câte ori are chef? Ce facem? Ne învățăm copiii la violență de la cele mai fragede vârste și apoi ne mirăm că au tulburări de personalitate, că devin violenți și periculoși pentru societate? E corect să ieșiți cu cei mici în stradă într-un protest atât de furios, plin de ură? Gândiți-vă, distrugeți sufletele celor pe care-i apărați. Păcat că la asta nu vă gândiți. Copilul reprezintă inocența, nu-i învătați de mici cu ura. 

E incredibil, într-o țară în care pentru un viol se iau maxim 15 ani, dar poți ieși după vreo șapte pentru bună purtare, noi ucidem ființe nevinovate. Așa sunt și oamenii. Unii ucid, alții violează și câte și mai câte că nici nu vreau să mă gândesc. Știți câți copii sunt abuzați de proprii părinți? Uciși? Da, dramele sunt diferte, dar cei care scapă la un moment dat nu vor mai fi niciodată oameni cu adevărat. Pe același principiu de ce nu facem ceva real și cu oamenii ăștia care sfâșie ca niște animale?

Da, nu o să am niciodată vreun răspuns. Dar ăsta e sufletul meu. Și sufletește vorbind tot nu pot accepta. Universul ăsta se va întoarce împotriva noastră. O va face. E dreptul vostru la orice părere atâta timp cât nu e isterică. Vreau păreri civilizate și nu mă luați că dacă ai fi avut copii… și eu când am fost mușcată eram copil și mama nu s-a dus să-i dea în cap câinelui. Destinul nostru este atât cât e scris. Nu contează ce ne lovește, tot ne va lovi. Dar cum nu mai suntem raționali și suntem mânați de furie, nu pot decât să fac apel la calmul vostru și la a redeveni oameni, de-a gândi lucud neîmpinși de furie, de dorința de-a ucide. Nu suntem ucigași. Nu vreau să cred că suntem asta. 

Chiar dacă nu sunt optimistă și cu toate că respect și celelalte păreri atâta timp cât sunt de bun simț, decente, nu violente, eu nu pot susține așa ceva. Îmi cer scuze dacă asta vreți, dar e vorba de suflet. Ăsta e sufletul meu, altul nu am. Judecați-mă cum doriți, dar eu susțin protestul chiar dacă nu sunt foarte optimistă. Aș vrea măsuri realiste, nu minciuni, nu bani furați și câini uciși în mod barbar. 

Mai țineți minte orfelinatele alea oribile din vremea comunismului? Oameni care profitau de pe urma unor copii care arătau de parcă ar fi fost aduși din lumea a treia. Am fost poporul care și-a bătut joc de tot ceea ce înseamnă umanitate. Imaginile cu acei copii mă urmăresc și astăzi. Și acum vrem să devenim instanță supremă pentru alte ființe. Cine ne-a dat nouă, muritorilor de rând, acest drept? Ce drept am eu să iau o viață? E alegerea fiecăruia, dar prefer să nu știu dacă se adoptă legea. Chiar prefer. Pentru că nu m-aș mai putea opri din plâns mult timp de acum înainte. Asta sunt eu și vreau viață pe pământ nu violență barbară. 

Un suflet

M-am gândit mult dacă să scriu sau nu despre asta. Atunci era prea recent, acum e mai bine, dar, în sufletul meu, tot prea recent este. V-am povestit despre Rex, căţelul blocului cel bolnav. Un căţel de milioane. L-am dus la doctor, i-am făcut perfuzii, una, alta, începuse să-şi revină, dar eu tocmai plecam la bulgari. Nu puteam lăsa câinele afară fără îngrijiri medicale, aşa că am vorbit la biobază să îi facă analizele şi să-l ţină internat până mă întorc. I-am lăsat maşina unui prieten, pentru că nu oricine vrea să-şi murdărească maşina şi să-i pută a câine. Aşa că l-am rugat pe prietenul meu să ia câinele şi să-l ducă la medic, să-l interneze. Zis şi făcut. Eu am plecat pe drumul meu, câinele pe drumul lui.

Am sunat sâmbătă, era la ecograf. Am sunat duminică, era la perfuzii. Luni nu am mai sunat, mi s-a spus că voi fi sunată dacă e vreo schimbare. Apoi, marţi dimineaţă mă sună dadaca lui Piţi.

„Te-am sunat să-ţi spun că Rex a murit”.

Mi-a stat inima în loc. Abia muşcasem dintr-o bucată de pepene. Mi-a rămas în gât, s-a topit prea încet, cu ghionturi.

„Merci că m-ai pregătit”, m-am răţoit eu. „Puteai să îmi spui şi tu mai pe ocolite”.

Ea a înghiţit în sec la rândul ei.

„Dar Piţi e bine”.

Îmi ţiuiau urechile, nu mai auzeam bine. Apoi, lovitura de graţie:

„A fost otrăvit”.

Lumea mea s-a năruit. Era cel mai bun prieten al meu. Înţelegea tot ce îi spuneam. Îmi cunoştea maşina de departe şi ieşea în întâmpinarea mea. Dacă plecam la pas prin cartier, venea după mine, oriunde. Mă apăra de oricine.

Sufletul meu s-a rupt în două atunci. I-am spus lui X, apoi, grăbită, m-ar retras în cameră să îmi iau costumul de baie, dar, de fapt, aveam nevoie să-l plâng.

Am făcut tot ce e omeneşte posibil pentru a-l salva. M-am şi rugat pentru el, cu toate că nu ştiu dacă e bine să te rogi pentru câini, dar el era ca un om pentru mine, era pata aia de bucurie de care aveam nevoie când veneam acasă. A fost singurul care m-a acceptat aşa cum sunt, cu bune, cu rele, cu crezurile şi necrezurile mele. Pentru el nu conta cum sunt, conta doar că sunt. Îi urăsc pe cei care l-au otrăvit. Nu le mai doresc nimic. Aş fi prea dură sau, poate, aş cădea în acelaşi păcat dacă le-aş zice vorbe de ocară. Nu ştiu, dar ştiu cert că Rex îmi lipseşte în fiecare zi când mă întorc acasă. Ştiu că nu mai am cu cine vorbi. Piţi nu se uită în ochii mei. Nu mă înţelege, cu Rex era altceva. Dar s-a dus. S-a dus din răutatea şi invidia oamenilor. De asta îmi pare cel mai rău.