Supărată pe Gogol

Păi cum să nu fiu? Judecaţi voi cu mintea voastră. Dacă în primul volum din „Suflete moarte” eroul, adică Cicikov îşi duce povestea până la sfârşit, în al doilea volum, personajul, nu tot Cicikov, altul cu nume lung: Tentetikov, nu îşi termină povestea, pentru că Gogol, om rău, a aras manuscrisul de vreo două ori şi asta a fost ce s-a mai găsit din el. Aşa că o notă de subsol anunţă: „Aici manuscrisul se întrerupe”. No, puteţi pricepe de ce sunt nervoasă, da? Pentru că n-am imaginaţie de-a duce singură povestea la final şi chiar de-aş avea, sunt sigură că Gogol s-ar supăra.

Aşa că am trecut la altă carte. O carte pe care mama a găsit-o în podul bunicii. Am luat-o că am zis să o lipesc, că arată ca după război, dar mi-a făcut cu ochiul. Da, da, am verificat să fie toată că nu mai suport alta fără final.

Aşa că am ajuns la A. Stepanov şi a sa „Familia Zvonariov”. Acum e aici, sper să nu fie o altă Karenina că o să mă găsiţi plutind pe Argeş.

No, hai că v-am explicat şi ce citesc. După ce termin cu Stepanov am de ales între două cărţi, dar cred că am ales deja „Decameronul” al lui Boccaccio. Eu îmi amintesc, parcă, ca prin vis, că l-am mai citit, dar nu mai ţin minte cu precizie nici să mă tăiaţi. O fi, nu o fi… Vom vedea.

Reclame

Cărţi în tocăniţă

Stăteam, gânditoare, în Zhana – adică restaurantul de lângă casă – cu Gogol şi ale lui „Suflete moarte” în mâna dreaptă, iar în stânga, ca prin minune, ţineam cafeaua. Studiam, cu interes, traducătorii acestei cărţi, numai unul şi unul, dar o să-l amintesc doar pe Arghezi că tare drag mi-a fost şi-mi este. Acolo, citind, l-am întâlnit pe Lexus, care m-a înnebunit cu prietena lui care l-a părăsit. Adică mi-a făcut capul calendar că am şi uitat ce citeam când a plecat.

Noah, se mai întâmplă. Mi-am reluat lectura. Când am ajuns la volumul II, m-am oprit. De ce? Pentru că s-a terminat cafeaua şi apoi, patronul a decis că trebuie să îmi bubuie creierul deja ameţit. Şi uite aşa am ajuns să vorbim despre oamenii ăia de luni 😀 Domnul Max, în mărinimia lui, mi-a mărturisit că de la chestia aia cu gheişa (adică cartea), a ajuns la romane poliţiste. Eu, normal, m-am grăbit să-i recomand. „Frate, vrei să citeşti poliţiste mişto?” Desigur, aşteaptă să scot eu „Indicii anatomice” 😀 Nu, nu i-am spus asta, dar i-am vorbit despre colecţia crime-scene de la Tritonic. Asta pentru că ultimele două poliţiste pe care le-am citit au fost din seria respectivă, adică: „Zâmbet ucigaş” şi „Dansul morţii”. Recunosc spăşit că am început cu zâmbetul pentru că mi-a plăcut titlu, ce firfizoană sunt. Dar de plăcut, mi-a plăcut mai mult „Dansul morţii”, pentru că e mult mai bine documentată. Personajele trăiesc prin intermediul dramelor personale şi răsturnările de situaţie sunt la fiecare pas. Recunosc că n-am avut nici cea mai mică bănuială până la sfârşit, iar asta mi-a dat motive de frustrare.

Ei bine, de parcă lucrurile nu erau şi aşa destul de rele. De parcă lectura mea în faţa cafelei nu a fost întreruptă de prea multe ori, Max se gândeşte că si piciul său ar avea nevoie de ceva iniţieri în lectură. Na, ca orice puşti, nu vrea să citească. Aşa că ce să-i faci? Mi-am adus aminte de „Elantris” şi am început să-i vorbesc puştiului despre Inchiziţie. Vă explic imediat şi de ce. M-am gândit eu că dacă ar şti cât de cât despre Inchiziţie, despre religia ca metodă de tortură, ar putea citi mult mai uşor cartea cu pricina, ţinând cont că şi acolo se vorbeşte despre un fel de Inchiziţie, doar că se numeşte altfel. Dar partea cea mai frumoasă a cărţii, desigur, ţine de Elantris, oraşul ce odinioară se remarca prin magie, prin frumuseţe, iar acum aducea doar moarte, durere, suferinţă. Personajele cărţii sunt foarte bine schiţate, începând cu o prinţesă din cale afară de căpoasă, un rege ce face parte dintr-un cult religios secret şi un prinţ ce încearcă să-i facă pe ceilalţi să uite de durere prin muncă. Este o carte plină de învăţăminte, lucruri frumoase, o altă magie, specială, minunată. Ei, voi ce ziceţi?