O istorisire

tarot2244942

Povestea pe care o să v-o destăinui e reală. Mi s-a întâmplat. Atunci, poate, pentru prima oară în viaţa mea, am crezut în forţa supranaturalului, cu toate că de atunci şi până acum mi-a trecut. Când Bebe mi-a dăruit cartea „Tarotul de Marsilia”, cu cărţile de tarot cu tot, imediat mi-a venit în minte povestea asta, doar că lui nu i-am mărturisit pe loc, pentru că, într-un fel, am simţit că trecutul meu se îmbină cu prezentul. Sau, de ce nu, cu viitorul. Cu toate că, mai mult decât a lectura şi a mă inspira, nu mă mai tentează. Dar, vă pot garanata, de fapt lui Bebe îi pot garanta, că de câte ori deschid cartea şi împrăştii cărţile de tarot mă izbeşte o inspiraţie benefică, aşa cum nu mi s-a mai întâmplat de ceva timp. Hehe, mult timp.

Povestea mea începe în copilărie. Eram trecută de doisprezece ani, când, prin nu ştiu exact ce procedeu, am prins dat în cărţi. Cărţi normale, nu de tarot. Dar le nimeream bine, căci mama avea o vecină care mă chema zilnic să-i dau în cărţi. Adică, na, ştiţi cum e, atâta timp cât le nimeream atât de bine, ei bine, aveam deja o reputaţie. Poate că a fost vremea de glorie a femeilor din familia mea. Bunica dădea în bobi, dar nu a ştiut niciodată să zică de dragoste, viaţă veşnică şi tinereţe fără bătrâneţe, dar ştia să-ţi spună dacă vine cineva şi când sau, normal, dacă nu vine. Mereu o puneam să dea în bobi să-mi spună dacă vine sau nu vine mama, nu că mi-aş fi dorit să vină pentru că nu mă lăsa la discotecă. În schimb, bunica mă lăsa oriunde. În acelaşi timp, mama, ca o adevărată femeie a familiei, ghicea în cafea. Ce mai, toate ghiceam pe unde puteam. Haios era că noi nu credeam în ce spuneam, dar ştiţi cum e, subconştientul omului face ca totul să devină real.

Şi uite aşa mi-am rupt eu mâna de vreo trei ori. Atunci, mama, grijulie, mi-a interzis să mai dau în cărţi, spunându-mi că-l mânui pe Dumnezeu. După ce mi-am rupt mâna dreaptă de trei ori, am început şi eu să cred că supăr pe cineva. Prea era de tot. Adică, ho! Aşa că m-am lăsat de datul în cărţi. Ultima oară am dat în cărţi înainte ca bunicul meu să moară, înainte cu o săptămână. Şi mi-a ieşit clar că moare. După ce s-a dus, m-am speriat cumplit, aşa că am renunţat cu totul la îndeletnicirea asta, aşa cum şi mama şi-a jurat că nu mai ghiceşte în cafea. Şi nu am mai făcut-o, nici eu, nici ea. Ei, bunica mai dă în bobi dacă vrem să aflăm dacă ne vizitează sau nu cineva, atâta doar că noi nu mai vrem. Treaba lor, cine vrea ne vizitează, cine nu, nu.

Aşadar, vă daţi seama că atunci când am văzut cartea zeci de amintiri mi s-au încropit în minte. Dar mai cu seamă moarte bunicului. Nu ştiu cât a fost real din ce mi-a ieşit în cărţi sau cât de convinsă am fost eu că nu o mai duce mult. Pentru că, aşa cum v-am spus, nu am crezut niciodată în puterea cărţilor, dar, cu siguranţă, psihicul uman poate influenţa anumiţi factori din jurul nostru. Oricum, experienţa asta s-a terminat urât pentru mine şi, pentru prima oară, mi-am dat seama că nu vreau să ştiu când se va duce sau nu un om. Cred că e cel mai oribil lucru după pământ.

Dar, una peste alta, „Tarotul de Marsilia” mă inspiră ceva de speriat. Mulţumesc, Bebe! Chiar aveam nevoie de un plus de inspiraţie, cred că ai găsit magia potrivită.

Reclame

Vrute…

Azi sunt pacifistă. Aşa că am decis să răspund unor commenturi în post. Nu de alta, dar ştiţi cum e, şi să scrii, şi să răspunzi, parcă le-aş combina într-un articol, că o fi mai bine, şi pentru mine, dar şi pentru voi. Aşa că stăteam eu şi mă gândeam. – Oh, desigur, am reluat activitatea asta cu gânditul, nu de alta, dar neuronul meu pur şi simplu nu vrea să doarmă – Mă gândeam că v-am cam neglijat. Şi, desigur, sunt conştientă că o voi mai face. La câte am de făcut luna asta care vine nici nu ar trebui să vă mire. Hei, ce vă miraţi? Mai întâi, cu drag, o să vă spun că sâmbătă la ora unsprezece, adică în jurul prânzului, voi purta o scurtă discuţie cu Răzvan Dolea, la Radio România Cultural. În maşină ascult cam mereu postul. Nu de alta, dar de fiecare dată când mă trezesc că nu am nici un cd cu operă – şi mi se întâmplă destul de rar – ştiu sigur că voi găsi ceva la Radio România Cultural. Aşa că vă invit şi pe voi la „Texte şi pretexte”, sâmbătă de la ora nouă la ora treisprezece.

Că tot suntem la cultură. Laura, adică îngerul, mă întreba mai acum câteva zile, cum de pot citi aşa repede. Eu am vrut să-i răspund atunci, dar la drept vorbind şi eu eram într-un impas. Ulterior am aflat cum. Nu e o chestie de exerciţiu. Ştiţi voi, fiecare om îşi are propriul ritm în orice ar face. Eu am două viteze: a întâia şi a doua. Când sunt pe viteza a doua pot citi două cărţi pe zi, când sunt pe a întâia, citesc o carte la trei zile. Nu ştiu dacă e chestia de chef, o fi fost şi faptul că oricum nu aveam ceva mai bun de făcut. Să fi fost şi ideea că iar mă sună nebuna din Satu Mare, mai bine citesc 😀 Nu ştiu. Pur şi simplu, uneori am viteză, alteori nu am. Oh, şi abia aştept să vă spun ce am citit, dar staţi să-l termin şi pe Pratchett cu „Gărzi! Gărzi!”. După cum v-aţi prins, nu am trecut la viteza a doua 😛

Tata Borgo îmi povestea despre viaţă. Despre cum să ţi-o trăieşti. Întotdeauna are sfaturi bune în traista vieţii. Nu am ştiut ce să răspund pentru că i-am dat dreptate. Apropo Tata Borgo eşti bine?

Corina mă aşteaptă la Bruxells, iar eu nu vreau să o dezamăgesc, aşa că o să mă urc în avion. Oh, o iau şi pe nebună cu mine, târâşi, ce crede ea, că scapă? 😀 Pe mine cine să mă ia noaptea în braţe dacă îmi e urât? 😆

Trec peste comentariul cu „12+2”, pentru că nu ştiu ce să zic, poate doar „12+3” 😛

Oh, da, să nu uit că am de dat şi nişte examene luna asta. Ştiţi voi, am chiulit cu impertinenţă la trei examene anul trecut. Am chiulit de două ori, că n-am avut chef de ele nici în toamnă. Aşa că na, prostia şi lenea se plătesc. Doamneee, şi dacă aţi şti ce poftă de învăţat am, v-aţi cruci şi mi-aţi plânge de milă.

I-aş răspunde şi lui Trexel, dar până nu scrie continuarea, nu vorbesc cu el. Desigur, îl pot întreba subtil dacă a primit coletul. De ce nu îl întreb pe mess? O fi omul ocupat să se plictisească, nu vreau să-i dau eu speranţe că viaţa e mai haioasă decât e de fapt 😀

Şi, pentru a şti cu ce o să vă confruntaţi în curând, vă spun doar atât: „Tarotul de Marsilia”, restul e aşteptare 😛

Ok, să zicem că am avut o zi bună, cu toate că nu e adevărat, dar, cel puţin, am mâncat mere cu biscuiţi, aşa că am început ziua bine. Oh, încă ceva: NU MĂ TREZESC ÎNAINTE DE ORA ZECE, DA? 😆