Dansând

The Fugees se auzeau în surdină. Killing Me Softly era noua ei melodie preferată. Se mişca încet în faţa ferestrei aburite pe care o lumina slab luna, atunci când scăpa de încărcătura de nori. Ea se mişca, se unduia pe noua melodie preferată. Uneori se mai privea în oglinda mare ce acoperea tot peretele. Dansa, dansa ca vrăjită de glasul interpretei. Melodia o îmbrăţişa, o curta, se juca cu ea învârtind-o şi ameţind-o, apoi o abandona în faţa oglinzii acolo unde îşi pierdea privirea pe propia siluetă. Era frumoasă, aşa îi spunea el când îşi pierdea degetele pe pielea-i albă şi o privea în ochii negri.

– Nici o zeiţă nu-i mai frumoasă decât tine, îi spuse în ziua în care o cunoscuse. Şi ea îl crezuse. Era ceva în glasul lui, o sinceritate pătrunzătoare. Până şi ochii lui erau de o sinceritate debordantă. Îl crezuse şi i se dăruise şi de atunci i se dăruia în fiecare clipă. Chiar şi atunci când dansa singură în camera întunecată, el era acolo acoperindu-i trupul cu mâinile cadavreice şi degetele slabe şi lungi.

Uneori îi simţea întreg trupul atât de rece, şi totuşi, atât de lacom după tot ceea ce reprezenta ea. Era cel mai minunat lucru care i se întâmplase vreodată. Şi-apoi apăruseră The Fugees, care nu o mai lăsau să respire, care o obligau să iubească tot mai mult, lăsând-o doar uneori într-un abandon plăcut.

Dansa, dansa vals lăsându-se purtată de toate sentimentele nobile ale acelor vremuri. Se abandonase în braţele partenerului, încercând să nu lase în urmă nici o trăire. Se dăruia atunci când dansa, când simţea că picioarele nu îi mai ating pământul iar rochia vaporoasă i se mula pe trup. Dansa ca o frenetică. Iubea valsul pentru că o lăsa să viseze. Iubea tangoul pentru că scotea din ea o altă latură. O latură sexy şi proaspătă. Tangoul o trezea din starea aceea latentă. O lăsa să îşi exprime cele mai ascunse sentimente, fără ca altcineva să le ghicească, şi totuşi, ea le dezvăluia întregii lumi.

Aşa îl cunoscuse. Îl cunoscuse dansând. Îl cunoscuse când se abandonase în ritmul tangoului. Apoi îşi aruncase privirea în sală, iar el era acolo întrocându-şi mustaţa subţire cu două degete şi părând indiferent. Capul i se lăsă într-o parte, când partenerul o smuci şi îl pierdu din vedere pentru o clipă. Apoi urmă o piruetă lungă, aproape perfectă, iar el reveni din nou sub privirea ei.

– Dansezi? o întrebă mai târziu în aceiaşi seară.

Era cel mai pasional tango pe care îl auzise. Da, dansa. Întotdeuna dansa. Dansul era viaţa ei, iar el, străinul înalt cu mustaţă subţire şi ochi de un albastru infinit completa toate acele simţăminte. Se lăsă în braţele lui şi tangoul începu, uşor şi sexy, apoi demonul din ea ieşea la iveală cu fiecare bătaie a ritmului.

Apoi urmă Tchaiskovsky, Waltz Of The Snowlfakes. Şi cât de bine o conducea el. Câtă bărbăţie avea în braţe. Câtă trăire se simţea în trupul său. Iar ea s-a îndrăgostit de tot ceea ce semnifica el, de fiecare trăire a lui, de fiecare muşchi al lui ce o strângea la piept şi o abandona cu atâta pasiune.

– Nici o zeiţă nu-i mai frumoasă decât tine, îi şopti timid la ureche.

Şi ea l-a crezut. S-a lăsat purtată de vals şi l-a crezut. S-a abandonat acelei lumi, lumea lor. Lumea pe care doar ei o vedeau în fundalul căreia se auzea timid Tchaisovsky. Şi noaptea aceea le-a aparţinut. O noapte rece, încununată de nori ce păreau să se dezlănţuie din moment în moment. Dar în braţele lui nu mai era rece, la pieptul lui totul era un vals sau un balet, în care ea, protagonista principală, se mişca suav cucerindu-şi singurul spectator.

Atunci i-a simţit mâinile reci. Atunci i-a zărit palmele roase prin care ieşeau în evidenţă oasele albe şi putrezite, dar chipul lui de înger nu suferea nici un cusur. Iar ea l-a iubit. Şi de atunci, l-a tot iubit.

Uneori stăteau până la venirea zorilor, întinşi unul lângă celălalt, ascultând vals, tango şi muzică de balet. Apoi, ea s-a îndrăgostit de Fugees, iar el nu a mai apărut. Întregul vis s-a năruit. Visul lui, căci ea l-a uitat. Ea a uitat mângâierile reci, a uitat să se dăruiască valsului şi tangoului.

Acum se privea în oglindă. Rochia aceea albă, vaporoasă, îi descria perfect fiecare formă. O făcea să arate perfect. Era perfectă.

– Nici o zeiţă nu-i mai frumoasă decât tine, îşi şopti ea râzând frenetic.

Şi apoi, într-o zi The Blue Danube se auzi de undeva din apropiere. Ea se ridică pe vârfuri şi făcu o piruetă. Se lăsă uşor pe spate şi îi simţi mâinile reci şi tremurătoare cuprinzându-i trupul. Muzica se amesteca cu iubirea şi frenezia trupurilor lor. Şi au dansat. Şi s-au iubit.