Dacă asasinul e îndrăgostit?

Ei, se mai întâmplă. Personajul din „Sărutul morţii” s-a sucit puţin. Şi acţiunea s-a sucit ceva mai mult. S-au sucit multe la drept vorbind. Au apărut trei personaje principale. Iar cel al Anastassiei e povestit din punctul ei de vedere, la persoana întâi.

Şi se întâmplă aşa în mare: serviciile secrete din Europa, cam din toată, o urmăresc. De ce? Nu vă spun. Oricum, personajul meu total insensibil… bine, încă e insensibil, doar că am îndrăgostit-o 😀 Mi se părea normal să aibă şi ea un punct slab, ţinând cont că îi omorâseră şi ultima rudă de gradul zece, iar din punctul ăsta de vedere o durea fix. Da, o să ziceţi, dar Mihai Marinescu, soţul? Ei, hai, chiar ea să nu se fi prins că era căsătorită cu pictorul doar pentru ca el să poată raporta unde trebuie?

Asta e o parte. Fuga Anastassiei. Dorinţa de-a nu muri inainte ca omul ăla să afle că ea îl iubeşte, prostii din astea.

Intriga doi. O puştoaică antrenată să ucidă, aşa cum fusese şi Anastassia la vremea ei, se îndrăgosteşte de acelaşi bărbat. Dar cum o face e mai interesant. Să vă spun cum? Hai să vă spun. Puştoaica, din când în când, îşi confunda propriile sentimente cu ale Anei (aşa o alint eu 😀 ). Da, vă daţi seama ce ciudat se simte mai ales că nu o cunoaşte nici pe ea, nici pe el. Dar ea se îndrăgosteşte.

Între timp, în ţara cu cele mai multe servicii secrete (unde să fie asta?!) se petrece o crimă. Ce legătura are crima cu cele două? Şi cum ajunge un agent din „Celula neagră” românească să ancheteze cazul? Şi aşa avem trei personaje principale.

Yap, Opus Dei sunt tot acolo. Mai e şi Boris un personaj sinistru dar care sigur va prinde la cititor pentru că, în esenţă, el e tipul bun, într-un sens destul de sinistru.

Bine, e o acţiune destul de complicată. Cu multe intrigi, multe personaje secundare, multe acţiuni secundare, care se leagă la un moment dat. Şi, presupun eu, multe pagini. Îl veţi întâlni în cartea asta şi pe Stelian Munteanu, dar şi alte personaje din „Somalia, mon amour”. Personaje pe care le-am răpit puţin din cadrul lor 😀

Şi ţinând cont că am avut o noapte albă, atât de albă încât mă doare şi acum capul, am avut timp să-i găsesc melodia care i se potriveşte. Cel puţin primei părţi a poveştii. Pentru că, totuşi, debutează cu o asasină care nutreşte sentimente la o vârstă destul de înaintată pentru o primă iubire adevărată. Sau cel puţin aşa i se pare ei. Bine. Avem slăbiciuni. Avem crime. Avem personaje telepate sau cu alte astfel de capacităţi. Avem chestii reale multe, dar va trebui să le descoperiţi singuri. Nu o să fie greu, pentru că la sfârşitul cărţii voi scrie bibliografia. Sigur, cartea în sine e o fantezie, dar cu multe elemente reale presărate.

Am înnebunit de tot dacă ţineţi cont că citesc despre mafie, despre GRU (serviciul secret militar rus 😉 ) şi alte asemenea. Să nu vă mai povestesc despre arme. Cred că după ce termin cartea asta îmi voi putea da cel puţin un doctorat în arme.

Dar gata, am zis şi aşa prea mult. Vă anunţ că această tentativă de roman a ajuns pe la cincizeci de pagini şi sunt abia la început. Oh, şi uitasem ce e mai important. De fapt sunt două lucruri importante. Una din acţiunile secundare pornesc de la o idee combinată, o discuţie sădicuţă dintre Xreder şi Remus. Iar a doua este că un pilot profesionist mă învaţă nişte chestii (teoretice) ce vor fi folosite în nişte urmăriri cu maşina. Dar nu sunt chestii comune, o să vedeţi voi despre ce e vorba.

Aşa, şi ziceam că prima parte are şi o melodie:

Reclame

SĂRUTUL MORŢII – Fragment

FUGIND

 

Alerg. Glonţul aproape că m-a nimerit. A trecut la un milimetru de urechea mea stângă. Îl invidiam pe urmăritorul meu. Trăgea aproape perfect în timp ce alerga. Nu se clătina deloc, iar suflul său abia de se auzea. E drept, plouă! Însă urechile mele prind orice sunet, oricât de mic ar fi el. Pot percepe chiar şi o ramură ce cade, un pas străin, un oftat, orice. Iar respiraţia lui e aproape perfectă, de parcă ar merge liniştit pe bulevard alături de iubită. Uneori, presupun, se gândeşte să o sărute, abia atunci respiraţia îi accelerează, dar îşi revine imediat. Ca un robot. Mult prea calculat. Aproape că-mi îngheaţă sângele în vene. Trag două guri de aer şi cotesc după primul bloc ce-mi iese în cale. Ştiu că n-am nici o şansă în faţa lui. Ar trebui să dispar pur şi simplu, asemeni unui magician, iar eu nu ştiu să fac asta.

Îl aud, nu are de gând să se lase. Nu se grăbeşte. Ştie că în curând voi ceda. Ştie că sunt disperată. Îmi simte furia şi disperarea, ceea ce înseamnă că m-a încolţit. Strâng din dinţi. Maxilarul mi se contractă, muşchii îmi ies în evidenţă, iar ochii ies din orbite. Încerc să mă liniştesc, dar paşii lui calmi, apăsaţi, siguri, îmi fac pielea să mi se zbârlească. Duc mâna la centura ce îmi atârnă uşor pe talie. Doar un cuţit. Am pierdut puşca, am pierdut pistolul şi mi-a rămas doar afurisitul de cuţit. Nu pot lupta corp la corp cu el. Ştiu că nu pot. Şi el ştie, altfel nu s-ar juca cu mine de-a şoarecele şi pisica.

Picioarele mi se mişcă din nou. Alerg. Strada spre care pornesc e aglomerată şi întunecată. Doar uneori câte un participant… Mă opresc. O înmormântare. Sunt în mijlocul unui cortegiu funerar. El e acolo, în urma mea. Îl simt. Nu-mi pasă. O lumânare se ridică deasupra capetelor plecate.

„Anastassia! Anastassia!”, cineva mă caută. Cineva care mă cunoaşte şi vrea să mă ajute. Cineva mă strigă. Mi-a invadat mintea. Urmez lumânarea. Dau din coate fără a-mi păsa că lovesc sau nu pe cineva. Pe unii îi împing, simţindu-mi palmele înflăcărate. Aş vrea să-i lovesc. Nu ştiu de ce. Nu înţeleg. Furia din mine se revarsă asupra lor. Asupra tuturor. El e în urma mea, iar lumânarea, cu pâlpâirea aceea a ei bolnăvicioasă, îmi deschide drumul.

Sunt conştientă de lama cuţitului ce-mi străpunge pielea. Sângele se scurge. Ochii copilului se opresc asupra palmei mele. Sângele îl intrigă. Aproape că vrea să urle, să spună cuiva, dar îmi întâlneşte privirea şi tace. Arunc ameţită o privire înapoi. E acolo. Îl simt. Vânează.

Aproape că ies din mulţime când simt două perechi de mâini prinzându-mă. Vreau să fug, vreau să lovesc, dar trupul nu răspunde la comenzi. Lumina se stinge. Lumânarea dispare.

 

*

– Şapte şi douăzeci, am auzit lângă urechea mea.

Paşi. Două perechi. Un bărbat şi o femeie. Nimeni cunoscut. Nu sunt paşii urmăritorului meu. Respiră greoi amândoi. Mă privesc. Probabil că-şi pun întrebări. Sau vor să-mi pună întrebări. Nu îi simt prea răbdători. Dar eu nu mă grăbesc. Nu dau semne că m-aş fi trezit. Glasul ei se ridică în aer.

– Anastassia Marinescu!, oftează. Un alt mit spulberat.

– Nu e vina ei, zice bărbatul. Uneori nu poţi îndura.

– Eşti prea blând, Boris.

Boris. Îl ştiu pe Boris. Tac. Dacă cineva ştie cu siguranţă că m-am trezit, el e acela. Nu vrea să-i spună. Nu îi poate spune. Nu ştiu de ce. Dar asta nu mă frământă acum. De ce nu i-am recunoscut paşii? Am stat mai mult timp lângă Boris decât lângă oricine altcineva. Îi ştiu fiecare respiraţie, fiecare mişcare… Anestezie. Mă ţine sub anestezie. Mă ţine în viaţă. Ce vrea ea de la mine?

– Când crezi că se va trezi?, întrebă femeia.

Boris face câţiva paşi. Sunt sigură că s-a dus la dulapul cu medicamente şi pregăteşte o seringă, trage serul apoi acoperă acul. Se întoarce spre ea, ştiind de acum că femeia şi-a pierdut răbdarea şi-şi va lua o pauză. Îi zâmbeşte, încercând să-şi ascundă ironia. Pune seringa pe masa sterilizată. Am auzit-o cum a atins plasticul. Un sunet simplu, abia perceptibil. Boris şi-a încrucişat mâinile în dreptul pieptului şi s-a lăsat uşor pe măsuţă, sprijinindu-se.

– Peste trei ore.

Femeia dă cu palma în masă. Nu are răbdare. Se îndreaptă spre uşă, dar nu iese imediat.

– Ăsta-i numărul meu de telefon. Las un băiat la uşă. Sună-mă imediat ce îşi revine.

O bucată de hârtie taie aerul. Un foşnet. Degetele lui Boris ce o înghesuie în halat. Nu are de gând să o sune vreodată.

Uşa se trânteşte. Sunt sigură că am tresărit, dar trupul mi-a rămas inert. N-am fost atentă, încercând să mă ascult pe mine, am uitat să-l ascult pe el. Acul ce mi-a intrat în venă m-a luat prin surprindere. Am vrut să ţip, dar mâna lui mi-a astupat gura.

– Uşor, uşor, vino spre lumină.

Ochii mi s-au deschis brusc. Lumina m-a orbit. I-am închis la loc şi am luat-o uşor. La început i-am zărit barba lui Boris. Am tresărit. Încet-încet m-am obişnuit cu lumina. Aceeaşi veche aripă de spital. Cea pe care o foloseam noi, asasinii. Cea secretă. Cea pe care lumea o credea nefuncţională. Am privit în jur. Doar laboratorul lui Boris, la fel ca întotdeauna.

– Încearcă să te mişti, mă sfătuieşte Boris. Nu ai mult timp la dispoziţie.

Nu m-au schimbat. Sunt în aceiaşi pantaloni de piele, acum rupţi, sfâşiaţi. Bluza subţire abia se mai ţine într-o bretea. Îl surpind pe Boris holbându-se la sânii mei. Râde.

– Hai, fată, te bag sub duş.

Nu zic nimic. Boris m-a văzut goală de multe ori. Nu am false pudori. Nici el nu mă doreşte în adevăratul sens al cuvântului. Alung gândul ăsta. Doar simpla prezenţă a cuvântului „sex” în capul meu, şi întreg trupul îmi ia foc, făcând durerea de nesuportat. Deschid gura pentru a-l ruga pe Boris să dea apa mai caldă. Dar nu iese nici un sunet. Nu intru în panică. Mă întind singură spre robinet. Boris vede mişcarea şi mă ajută. Îi fac semn din ochi că acum e bine.

– Vei putea vorbi în scurt timp, nu-ţi face griji. În mai puţin de o oră. Am fost nevoit să te sedez bine, aşa că m-am asigurat că nu vei putea ţipa. Am vrut să auzi. Asociaţia vrea să te judece. Ai dat greş pe semne.

Mâna mi s-a strâns în pumn şi cu toată puterea am lovit în gresia albă. Să îi ia dracu’, nu greşisem cu nimic. Au vrut să o fac. Vor să mă elimine. Am mărit ochii. Nu m-am gândit până acum la asta. Nu am gândit deloc limpede în ultimul timp. Vor să mă elimine. Ăsta e purul adevăr.

– Ei da, zice Boris întizându-mi prosopul, vor să te elimine.

Dau din cap cu disperare. Ce trebuie să fac? Unde să mă duc? „Mihai Marinescu”, îmi invadează Boris mintea. Dau din cap în semn de negaţie. Niciodată. Nu el. Nu din nou.

Îmi aleg din hainele pe care Boris mi le-a pus la dispoziţie. Aleg o pereche de blugi şi o bluză. Caut din priviri centura pentru arme. Boris mi-o dă. O pun peste talie. Goală. Doctorul îmi face cu ochiul şi deschide unul dintre sertarele cu medicamente. Arme. E uşor să lucrezi cu Boris, îţi dă întotdeauna ceea ce doreşti. Mă aplec pentru a-mi alege arma.

– Pizda mă-sii, mă aud spunând pe un ton răguşit. Uimirea mea e legată de grenada ce aşteaptă tăcută să i se tragă cuiul. Boris urăşte grenadele. O iau şi o pun la centură. Apoi îmi aleg pistoalele şi muniţia. Piesa de rezistenţă este parpalacul lung de piele.

Boris îmi face cu ochiul, deschide uşa şi îl loveşte în cap pe cel ce avea misiunea de-a ne păzi. Un bărbat tânăr. Dar nu foarte tânăr, cu un chip şters. Asociaţia îşi alege mereu astfel de chipuri. Pentru a nu putea fi uşor de recunoscut. Chipuri comune.

– Şi tu?

Boris mi-a sărutat fruntea. Barba lui deasă mă incomoda mereu, dar acum îmi place. O simt altfel. Îl simt pe el altfel.

– Te vor ucide.

Ochii lui albaştri s-au cufundat într-ai mei.

– Oricum ar fi făcut-o. Acum fugi. Îţi jur că ne vom revedea.

Nu îmi permit să plâng sau să-mi arăt sentimentele. Niciodată nu mi-am permis. Îi trimit o bezea de pe vârful degetelor şi mă fac nevăzută. Nu e momentul să-mi pun întrebări. E momentul să-mi găsesc un loc sigur.

Au fost şi-n 2009 cărţi printre cărţi

Mai întâi de toate aveţi o scurtă prezentare a cărţii „Ochiul lunii”. Ştiţi voi, cartea aia de cică e dură rău. Am citit şi mai dure, dar merită şi asta oarecum.

Apoi, se ştie, la sfârşitul fiecărui an am făcut un top de carte. De data asta o să-l fac pe genuri. Sigur, o să lipsească romance-ul pentru că n-am citit decât două sau trei din acest gen şi oricum nu au vreo relevanţă aparte pentru mine. Îmi cer scuze că n-am simţit nimic. O să mai încerc, dar nu promit nimic.

 

Top 5:

 

Crime:

 

5 „Obiecte ascuţite” – Gillian Flynn

4 „Esenţa răului” – Greg Iles

3 „Întilnire la Elysee” – Rodica Ojog Braşoveanu (cu toate că acesta e roman de spionaj)

2 „Crime sofisticate” – George Arion (ar putea fi chiar pe primul loc, dar n-am citit decât prima parte aseară)

1 „Somalia, mon amour” – Bogdan Hrib

 

Clasici:

 

5 „Galateea” – Cervantes

4 „Umiliţi şi obidiţi” – Dostoievski

3 „Iliada” – Homer

2 „Teatru. Opere complete” – Euripide

1 „Adolescentul” – Dostoievski

 

Clasici în viaţă:

 

3 „Cinci milenii de manipulare” – Bogdan Teodorescu

2 „Hyde Park” – Lorena Lupu (dacă eu vreau să o consider un clasic în viaţă, voi nu mă puteţi opri).

1 „Fără canguri” – Lucia Verona

 

A se ţine cont că aceasta e o categorie personală, iar aceşti trei oameni au lăsat ceva semne asupra mea prin ceea ce au scris. Ceva mai multe.

 

Thriller-Horror

 

5 „Trilogia Millennium” – Stieg Larsson

4 „Cartea fără nume” – Anonymous

3 „Evanghelia după Satana” – Patrick Graham

2 „Ultimul papă” – Luis Rocha

1 „Oase încrucişate” – Kathy Reichs

 

Fantasy Junior

 

5 „Seria Lumea disc” – Terry Pratchett (chiar dacă nu e tocmai junior)

4 „Seria Tunele” – Roderick Gordon şi Brian Williams

3 „Schulduggery Plesant” – Derek Landy

2 „Seria Familia Puhoi” – Colin Thompson

1 „Jocurile foamei” – Suzanne Collins (cu toate că pe aceasta n-aş băga-o la junior, oricum e cea mai bună serie a tuturor timpurilor 😀 )

 

Fantasy

 

5 „Amber” – Roger Zelazny

4 „Elantris” – Brandon Sanderson

3 „Seria Waldemar” – Liviu Radu

2 „Seria Clanul Otori” – Lian Hearn

1 „Lună plină” – Kelley Armstrong

Sigur, aici aş avea multe de adăugat, dar mă limitez la astea

 

SF

 

3 „Andrenergic” – Sebastian Corn

2 „Umbra torţionarului” – Gene Wolf

1 „Geneza” – Bernard Beckett

Aş fi vrut să citesc şi „Dansând pe marte”, dar şi „Alte Ţărmuri”, probabil că nu o s-o fac curând, din păcate. Asta e.

 

Non-Ficţiune

5 „Oamenii cărţii” – Geraldine Brooks

4 „Sun Tzu era un biet mototol” – Stanley Bing

3 „Apocalipsa anunţată – 2012” – Sylvie Simon

2 „Mic tratat de filosdotică” – Thomas Cathcart şi Daniel Klein

1 Otrăviri celebre în Evul Mediu” – Franck Collard

 

Printre cărţile foarte bune citite anul ăsta se numără, desigur şi „Faust”, „Seria Vampirii sudului”, Tolstoi cu ceva proză scurtă şi multe, multe altele. M-am limitat doar la cele care mi s-au întipărit mai bine în memorie. Aceasta este o prezentare subiectivă, aşa că nu săriţi la moalele capului.

Şi da, din păcate am uitat să mai număr câte cărţi am citit. Aşa că undeva prin martie ajunsesem la vreo douăzeci şi patru. No, poate anul ăsta nu mai uit.

Şi, din nou da, n-am putut scrie despre toate cărţile citite, poate am să reuşesc în 2010. La ce dezastre se anunţă, probabil că singurul lucru care o să-mi mai rămână ăsta va fi, să vorbesc despre cărţi. Sau poate nici ăsta. Deci atât azi.

Despre regina elfă

UPDATE DE INCEPUT: Ca sa fie treaba treaba, o noua recenzie cu regina

După cum vedeţi nu mai scriu pe blogul dinastiilor, pentru că, de o da domnul Darius, o să am un blog pe punct ro pentru Crime, şi pentru că… Staţi încet, explic imediat.

După cum am spus dinastiile se vor termina după patru cărţi. E posibil ca într-o zi să merg şi pe partea masculină a basmului. Dar nu vreau să promit nimic pentru că nu ştiu când se va ivi acea zi. Apoi, orice carte care vi se va părea a fi SFFH, de fapt va fi Aventură. Ori Tritonic mă încadrează în această categorie, ori altă editură îmi propune să am o colecţie de aventuri 😆 Mamă ce înjurături o să-mi iau pentru asta. Hi hi hi.

Nu, „Regina elfă” nu va fi lansată la Gaudeamus, în ciuda planurilor măreţe pe care şi le-a făcut Bogdan. Pot să ţin cartea în mână dacă e nevoie şi să spun că e o carte ce nu trebuie citită sau cumpărată sub nici un pretext, mai ales că nu face parte din genul SFFH. Deci nu face parte din acest gen. Puteţi să-i atribuiţi orice alt gen doriţi voi, dar nu ăsta. Ştiu că Bogdan îşi făcuse speranţe că voi lansa alături de Liviu Radu. Îl ador pe Liviu Radu şi e un om de nota zece, dar nu voi face asta. Şi da, Bogdan află de pe blog toate astea, pentru că azi nu am avut treabă cu el ci cu Iulia, aşa că am uitat să-i comunic comunicarea 😉 Mă rog, am uitat să-i spun şi alte lucruri, dar i le voi transmite mâine, acum n-am chef să o iau de la capăt, mai ales că am alergat ca o nebună pentru ştie el ce. Louis să facă bine şi să vină cu autograful în dinţi, altfel îl dau afară din oraş fără drept de apel 😛

În ciuda acestui fapt la Baia Mare va fi lansată „Regina elfă” 😀 Comic, ştiu, dar nu pot lansa două zile la rând Indicii Anatomice, iar celelalte manuscrise sunt doar în pc-ul meu, aşa că nu le pot pune la bătaie. Asta dacă nu se gândeşte repede vreo editură că vrea să publice ceva de genul Thriller-fantasic sau Horror-amour, dacă există aşa ceva 😀

Şi eu mă întreb cum voi prezenta Regina, probabil ca făcând parte din colecţia Tritonic Junior şi cam atât. O să spun o poveste din aia de o să sucesc mintea auditoriului şi o să-i conving pe toţi că nu e nimic fantasic în cartea aia. Că toate s-au întâmplat pe vremea când trăia Pazvante Chioru’.

O, şi da, voi da supremaţia celor ce scriu hard-uri. Ba chiar mă închin în faţa lor, dacă va fi nevoie voi trece şi la autoflagelare. Orice pentru binele SFFH 😀 Zău că nu-i o problemă.

De acum încolo voi spune tare şi clar: CARTE PENTRU ADOLESCENŢI, cu toate că şi aşa va fi naşpa, vă spun eu. Dacă e pentru adolescenţi nu intră în SFFH, nu? Adică are deja o etichetă, doar nu o să punem o sută. Zău aşa.

A, şi pentru că cineva mă întreba zilele trecute dacă are vreo legătură faptul că micşorez seria cu grupul celor mici, păi nu are. Chiar nu are. Pur şi simplu nu mai pot scrie la ea. Asta e singura problemă. Că dacă aş fi fost chiar aşa nervoasă pe acel grup sau dacă i-aş fi băgat în seamă, aş fi ajuns la cincisprezece cărţi, numai aşa de-a dracu’. Dar nu are. Nu am o motivaţie clară, poate doar o plictiseală în ceea ce priveşte subiectul. Şi faptul că am multe altele în cap care nu îmi mai dau răgaz şi pentru dinastii. Deci cam asta este. Dacă ne vom vedea cumva la Gaudeamus va fi cu o văduvă neagră, dacă nu, poate ne ciocnim printre rafturi la cumpărat de cărţi 😉 Nu moare nimeni dacă ratează un Gaudeamus, zău aşa.  

Sărutul morţii – fragment

Şi nu, nu e SFFH. Doar un fragment ce abia l-am terminat.

TheKissNo2_preview

– Ce ai aflat de Ioriş?

Mi-am pus palmele una în cealaltă. Apoi le-am strâns una în alta, încercând să nu-mi încleştez dinţii.

– Nimic. Nici măcar n-am încercat. Nici chiar acum când revăd totul cu atâta uşurinţă. Îmi amintesc cele mai neverosimile detalii, dar pe el nu îl regăsesc acolo decât ca o pictură. O figură care ar fi putut la fel de bine să dispară din viaţa mea fără a mă apăsa în vreun fel. Un chip pe care-l poţi uita. O pictură ce nu îţi e indispensabilă. Ioriş a fost în viaţa mea ca pictura dintr-un muzeu. Am văzut-o o clipă, am avut un anume sentiment privind-o, dar nu am fost tentată să merg mai departe, aşa că am pornit pe drumul meu, lăsând pictura, chipul, să se prăfuiască în locul acela. Nu neg, uneori mă gândesc dacă cineva a mai văzut această pictură. Dacă a fost ruptă, arsă sau doar pierdută. Dar ce mai reprezintă o pictură, una neimpresionantă, pe care am văzut-o acum douăzeci şi cinci de ani?

Chipul lui rotund şi gras era acum palid. Luă batista din buzunarul ce-l avea în dreptul inimi şi îşi şterse fruntea.

– Nu te-ai gândit că ar putea avea nişte răspunsuri?

Zâmbetul mi-a apărut în colţul gurii ca un joc al imaginaţiei.

– Un timp, da. Apoi mi-am dat seama că un copil de trei ani nu ar putea avea decât răspunsuri pe care ei i le-au băgat în cap.

– Te gândeşti că au pus mâna pe el?

Am ridicat din umeri, mi-am întins picioarele şi mi-am smucit privirea spre fereastră.

– Mă gândesc doar că zece ani din viaţa mea au dispărut în neant. Iar alt răspuns nu am. Eu trebuie să trăiesc cu asta, el poate nu mai ştie nimic. Nu are nici un rost să iei un tablou prăfuit, de ani de zile, şi să-l pui în living. Mai ales dacă acea operă nu îţi trezeşte nici un sentiment.

M-am ridicat şi am privit cadranul ceasului. I-am zâmbit doctorului Black şi am pornit spre uşă.

– Unele lucruri e mai bine să nu le ştii. E mai înţelept.

Când am ajuns pe hol n-am văzut decât pereţi albi, ceea ce mi-a amintit de moarte. Moartea în Rusia fusese albă şi îngheţată. Am tremurat.

UPDATE: Despre Crime Scene

Problema-i complicată

Da, scriu. Voi ştiţi deja pentru că vă gândiţi la Iolanda Ştireanu. Unii dintre voi se gândesc dacă vor fi ucişi sau criminali sau dacă îşi vor lua una în… nu contează 😀 Şi da, se vor întâmpla toate astea. Ceilalţi aşteaptă să râdă de personajele deja existente. Multe, am sărit calul. Nu ştiu cum o să mă descurc cu 19 persoane. Lala o va lua razna cu siguranţă, poate se va sinucide. Şi toţi sunt complicaţi, şi fiecare vrea câte ceva sau nu vrea, depinde. Aşa că îmi vine să urlu. Şi gata, nu mai ţin cont de ce vrea nimeni, clar? Că dau drumul la gaze şi vă omor pe toţi 😆

Dar nu scriu numai asta, mai scriu ceva. Ceva ce seamănă cu un thriller şi se apropie tot mai mult de acest gen. Da, e cu asasinate, cu doi soţi care ascund câte un secret macabru, cu urmăriri şi altele.

Şi, normal, mai e şi o piesă de teatru ce trebuie să fie gata până sâmbătă, altfel Lucia mă ucide! Cum n-am apucat să omor prea mulţi bloggeri, prefer să rămân în viaţă, aşa că o să termin şi piesa de teatru. Apoi mai trebuie să mă feresc şi de Cella şi să dau gata Bibliotecarul. Ştiţi ceva? Mă simt folosită 😀 Noroc că nu ştiu scrie poezie, altfel ar fi trebuit să mă feresc şi de vreun poet nervos. NICI NU MĂ APUC, DA?

Şi mai am o problemă complicată. Dacă Bogdan s-o îndura şi de mine, că mai am un manuscris la el şi să-mi zică şi mie de e ori nu e. Că-l trimit pe Marte! Nu pe Bogdan, desigur, manuscrisul 😉

Aşa că dacă sunt dispărută de pe mess, blog şi alte mijloace de comunicare virtuală – oh, după mess sunt dispărută de mult timp, shit – să ştiţi ce fac. Şi da, sunt cu mult, mult mai aiurită ca de obicei, oamenii ăştia mă persecută. 😀

Obiecte ascuţite

flyer_obiecte_ascutite_interior

Autor: Gillian Flynn

 

Îmi e foarte greu să vorbesc despre această carte şi să o ridic la justa ei valoare. Nu numai că e un debut de zile mari, dar este şi o carte ce are în prim plan personajul, crima rămânând undeva pe locul doi, poate chiar trei.

Totul începe cu uciderea unor copile. Numai fete.

Camille, care se întoarce în sânul unei familii ciudate, bolnave de-a dreptul, persecutată din mamă în fiică, trebuie să facă un reportaj despre crimele petrecute în oraşul natal. De aici se dezlănţuie iadul psihologic. O familie plină de probleme. O mamă care are nevoie de atenţie, de mila celorlalţi, iar pentru asta îşi îmbolnăveşte copiii, un tată vitreg fără nici un cuvânt de spus, o soară – minoră – cu grave probleme de personalitate, ce tânjeşte după dragostea nemărginită a mamei, şi o bunică care trăieşte în umbra tuturor.

Camille, personajul principal, revine în nebunia familiei, astfel ajungând să îşi amintească propriile nebunii şi să se reîntoarcă la ele. Încărcătura psihologică e maximă, crimele rămânând undeva în umbra personajelor, a nebuniei a lor. Totul curge într-un şuvoi emoţional. Acţiunea psihologică este alertă, uneori de-a dreptul înspăimântătoarea.

Dar nici ancheta nu e mai prejos. Mi-a plăcut cum a gândit autorul totul. Exact în momentul în care eşti sigur, poţi jura, şi poţi ridica arătătorul spre criminal, îţi dai seama că ai greşit. Sfârşitul este cu adevărat inedit. Mai rar o astfel de carte.

Dar ţin totuşi să-l contrazic pe King, nu e o carte care să te sperie. Nu ştiu ce l-o fi speriat pe el, dar mă rog. E o carte care te face să-ţi mişti puţin creierul. Să cauţi substratul psihologic, să înţelegi mintea criminalului, dar şi a Camillei. Şi, cel mai important, e o carte care se citeşte fără a-ţi trage sufletul. Nu ai cum să te opreşti să respiri, pentru că eşti tot timpul împins la pagina următoare. Hanibal ar fi gelos pe asemenea minţi bolnave 😀

Nu o rataţi, nu ştiţi ce pierdeţi!

 

P.S: Semne de carte.

Iar mă plâng?

Probabil.

 

Nu, nu cred că mă plâng, cred că încep să trag concluzii. Aşdar, am mai spus, dar tot mai spun ca să vă intre bine în cap. Mă rog, trebuie să-mi intre şi mie, nu numai cititorilor mei. – Înainte de-a începe ţin să vă anunţ că sunt foarte obosită şi că azi am reuşit să mă obosesc pentru vreo două zile – Revenind, revin la literatura fantasy. Nu, mai degrabă, revin la acel fantasy clasic, cel pe care l-am tot abordat până acum, lăsând în urmă faptul că am scris două thrillere şi ceva ce nu pot defini. Da, am spus că după „Dinastiile” nu voi mai aborda fantasy-ul clasic. Poate ceva New Weird sau ceva în genul „Cronicile Bibliotecarului”, care, la urma urmei, face parte dintr-un fantasy pământean, să îi ziceam contemporan. Mă rog, cred că şi ăsta va fi scris mai mult la cerere. Probabil că o să încerc cu un prim volum care nu necesită continuare de nici un fel. Să zicem că e precum seria „Holmes”, se păstrează personaje, dar nu se leagă acţiunea. Aşa că pot încerca, măcar de gust.

Dar mă reprofilez pe thriller şi poliţist, momentan. Mai am eu şi teatru în minte, dar nu chiar acum. Cred că trebuie să mă mai coc. Să mai cresc puţin. Desigur, în viitorul apropiat, poate la anul, o să încerc un horror, mai mult pentru plăcerea proprie decât pentru altceva. Până una alta mă mulţumesc cu ceea ce am făcut până acum. Oricum n-am de ales, trebuie să mă mulţumesc, că bine sau nu, eu le-am făcut. Acum nu o să cad în negura scriitoricească, cu toate că tind să mă duc drept pe fundul prăpastiei şi să arunc laptopul cu tot ce am scris până acum. Dar zic eu că mai am şanse. Nu ştiu, poate că schimbând genul, schimb şi omul 😀 Greu de crezut, dar nu imposibil.

Sunt plictisită de fantasy, poate de aceea nici nu dau un randament maxim în momentul de faţă. Sunt plictisită de scrieriile fantasy, nici măcar nu mai pot citi coerent o carte fantasy, cu toate că Elantris îmi place destul de mult, dar nu e chiar genul ăla de fantasy pe care să-l placă toată lumea. Adică nu e o carte comercială, iar eu m-am încăpăţânat să cred că nu îmi place 😛

Poate o să încerc şi ceva nuvele, cu toate că nu ştiu să scriu proză scurtă, mă rog, nuvela nu e chiar proză scurtă, dar nu e nici lungă. Mna, până la urmă e mai scurtă decât un roman şi mai lungă decât o povestire, ceea ce s-ar putea să fie bine pentru mine. Cred că pofta de nuvele mi-a venit după ce l-am recitit pe Theodor Constantin şi a sa „Vrăjitoarea din casa cu stafii”. Cred că pentru un timp o să rămân la nuvele, habar n-am de ce. Dar cum îi spuneam şi Luciei, eu mă schimb de la săptămână la săptămână, dar de un lucru sunt sigură, după „Dinastiile” potopul 😀

Momentan nu mai pot scrie nici la „Cronicile Bibliotecarului” – Crina o să mă omoare 😛 –, dar nici nu vreau să rămână la jumătate precum „Crima perfectă”. Probabil că o să citesc un timp, o să încerc să mă liniştesc, nu ştiu, poate chiar să scap de valul de idei care îmi tot vin. Şi dacă tot plouă, de ce nu, să dorm mai mult 😀 Să scap de gătit pentru o vreme şi de viaţa socială, cred că nu mai am chef de socializare zilele astea. Dar trebuie să-mi vină cheful, ştiu eu că trebuie, pentru că vin lansările şi nu o să pot apărea cu faţa pe care o am azi. Adică ursuză şi fără chef de nimic.

Mă rog, şi dacă tot am ajuns aici, voi ce îmi recomandaţi să citesc? Vă rog, fără SF sau Fantasy, la astea mă descurc şi singură. Nu ştiu, aş citi ceva din secolul optisprezece, nouăsprezece – la subiect mă refer -. Am chef de ceva de genul ăsta. Nişte regine reale, nişte bârfe despre aceste regine. Viaţa la curte, din astea. Şi terminaţi cu Dumas, nu cred că mai sunt cărţi necitite ale lui. Da? 😀