Explozii

imgp3943

Dintr-un motiv neidentificat, întreaga mea viaţă am urât filmele cu explozii, foc, pară, etc. Prea incredibile şi pentru cei mai deschişi oameni. Am preferat un horror, un thriller sau, în mod special, un film psihologic gen „Tăcerea mieilor”, dap, genul de film pe care nu l-aş refuza niciodată. Pentru distracţia proprie, comediilor prefer desenele gen Shrek. Şi, în ultimul timp, Slavă Domnului, au tot apărut astfel de desene.

Ei bine, de vreo săptămână – asta nu ştiu cui se datorează, poate că unicul neuron a rămas în pană de idei – am început să ador filmele cu explozii. Case care fac bum, maşini etc. Adică orice face bum îmi place. Nu pot să spun de ce, pentru că, teoretic vorbind, tot cretine mi se par, doar că am devenit extrem de indulgentă, atât de indulgentă că am început să le ador. Nu găsesc nici o explicaţie pentru asta. E un fel de n-ar mai fi. Mă rog, e ca şi cum m-aş uita a şasea oară la „Pisica albă, pisica neagră”, doar că în cazul de faţă e vorba de sadism.

Nici în cărţi nu mi-au plăcut prea mult exploziile. Şi, de-a lungul timpului, am citit unele cu nişte explozii geniale, dar neinteresante pentru mine.

Asta nu ar fi nimic, dar pentru a se vedea că am luat-o pe arătură, vă pot spune că am stat până la patru dimineţa pentru a mă uita la „Misiune imposibilă”, partea a treia. Nu îmi place Tom Cruise. Nu l-am suferit niciodată. Privirea aia de om pierdut în spaţiu, mă enervează de-a dreptul. Dar nici că mi-a păsat aseară. Cu toate că primele două părţi le-am văzut obligată, fără a avea o plăcere oarecare, aseară mi-a plăcut. Dar, cel mai tare m-a încântat la sfârşit, faptul că soţia neajutorată a împuşcat vreo doi drept în inimă.

Aşa că am stat să mă gândesc: dacă aş fi fost în locul ei, şi nu să trec chiar prin ce-a trecut ea, ci prin ceva mai banal, şi de mi s-ar pune pistolul în mână, aş trage? După o jumătate de oră de gândit, cu un zâmbet larg şi satisfăcut, mi-am zis: „Dacă aş putea să-i şi aliniez la zid, zău că nu aş avea nici o remuşcare”.

Am adormit încărcată cu acest gând.

Când m-am trezit soarele era sus pe cer şi mi-am dat seama că totuşi nu-mi plac filmele cu explozii. Ca un fel de Biblie, pe noptiera mea, întotdeauna stă „Le piccole donne”, romanul Louisei May Alcott. Roman pe care nu l-am citit niciodată în limba română, nici nu ştiu dacă există o traducere a lui în română, dar, care, întotdeauna mă repune pe picioare. Acolo explodează doar sufletele celor patru personaje principale, în nici un caz case şi maşini. După ce am citit câteva paragrafe din carte – pe care o s-o învăţ pe de rost până la urmă – am ajuns la aceeaşi concluzie: prefer un horror fără explozii. Ce o fi fost în capul meu?

La foc automat

Sau cum te stresează o Crină.

murder-my

Păi da, cam ăsta din urmă trebuia să fie titlul postului. Vreţi să ştiţi cât de stresantă, manipulatoare şi rea poate fi o sătmăreancă? Păi să vă povestesc. Începe aşa:

Ea: „Dacă nu termini cartea aia până miercuri, tu o să fii cea moartă”. Normal, cu ţipete şi unghii înfipte în carne. Îmi arată pe web sângele şi zâmbeşte animalic. Eu înghit în sec.

Eu: „Da’, dar ştii…”

Ea: „Nu vreau să aud scuze. Şi cum o termini, cum mi-o trimiţi”.

Normal, eu nu am terminat-o până miercuri „cartea aia”, dar am terminat-o în seara asta. Ce, credeţi că a mulţumit-o? Nuuu.

Joi îmi scrie:

„Miercuri o să mori!”, normal că am simţit ameninţarea. Am început să scriu în disperare, dar ea îmi stătea ca o suliţă în coaste. Din când în când îmi mai dădea câte un telefon sau un mesaj pe mess. Vă daţi seama că acum am căpătat fobie de telefoane şi de mess. Nici nu cred că voi mai reuşi să dorm la noapte. Nu sunt sigură dacă nu şi-o duce oricum ameninţarea până la bun sfârşit. Şi dacă e să mor miercuri, ce dracu’ să fac până atunci? Voi ce aţi face în ultimile zile de viaţă?

Crina, sigur, sigur, nu vrei să mă ierţi? 😆

Un nou fragment – MIERCURI O SĂ MORI!

5f8b49244077e46c52367d9f564a6295

Isabela se simţea goală. Şi-a aprins ţigara fără să ceară permisiunea. Fumul învălui repede încăperea mică, acoperind perdeaua stacojie pe care lumânările o impuneau în cameră. Se simţea singură. De fapt, era singură. Şi aşa se simţise întreaga ei viaţă. Acum îşi putea da seama care e motivul. Nu o simţise niciodată pe Sfânta Ana cu adevărat mama ei. Uneori instinctul e mai puternic decât raţiunea. Zâmbi în sinea ei. Dar zâmbetul avea un gust amar, nu semăna deloc cu ambrozia zeilor. Trase din nou din ţigare, uitând complet de prunc, de faptul că avea să moară sau de planurile măreţe pe care şi le făcuse.

– Ciudat, şi eu care am crezut că vezi în mine chipul lui şi că nu mă mai poţi iubi.

Ana îşi scutură capul cu putere.

– Nu, nu a fost niciodată aşa. Tu nu aveai chipul lui, ci chipul ei. Dar nu te-am urât niciodată pentru asta. Nu a fost vina nimănui. Nu mă puteam supăra pe un copil, iar pe el am încetat să-l mai înţeleg de mult. Nici pe mine nu mă mai înţelegeam. Pentru că nu mai ştiam cum. Când m-am culcat cu preotul… tăcu, suspină şi reluă: am făcut-o pentru că l-am iubit. Dar el s-a sinucis la un an după aceea.

Isabela stinse ţigara, lăsând mucul să cadă jos.

– S-ar putea să mor, spuse ea. Poate chiar azi…

Ana o privi înţelegătoare, de parcă ştia totul.

– Am visat, spuse Sfânta Ana. Am visat că eşti în pericol, am visat că vei veni. Oftă. Am visat că îţi poţi schimba soarta, dar totul depinde de tine.

Isabela o privi uimită. Ana continuă:

– Se roagă pentru tine, şi îi făcu semn spre camera de primire. Se roagă şi blesteamă. Uneori, bezna o învingi cu beznă, aşa cum moartea o învingi cu moartea.

Isabela începea să se simtă îngrozită.

– Da, spuse Ana, de parcă i se pusese o întrebare anume. E magie, nu e credinţă.

Părul Isabelei se ridică din cap, de parcă ceva ar fi curentat-o.

– Dumnezeule, ce dracu’ faci aici?

Ana se ridică greoi de lângă ea.

– Fac ce trebuie să fac pentru a te salva. Moartea te bântuie, şi singură nu o poţi alunga.

Isabela îşi smulse geanta şi o zbughi pe uşă. Nu mai zări nimic în calea ei, se aruncă în maşină şi porni. Nu ştia în ce parte s-o apuce. Se jucă un timp cu mobilul, uitând să schimbe viteza. Apoi, îşi dădu seama unde vrea să ajungă. Şi de ce vrea să ajungă.

 

*

Doctorul Vlasie m-a privit calm. După ce mi-au fost recoltate probele de sânge, am rămas singuri. Soţia doctorului s-a dus la azilul de bătrâni după Calea Griviţei. Era o pasiune a ei pe care, la drept vorbind, nu puteam să o înţeleg, dar îi respectam dorinţa. Oricum, nu aveam de ales, şi nici în măsură de-a da sfaturi nu eram.

– Dacă bănuielile mi se confirmă, pot să-ţi spun doar că ai fost într-un mare pericol, m-a trezit bătrânul meu doctor.

Era îmbrăcat într-un pluovăr tricotat, făcut de mâna soţiei. Un pluovăr gros, ce părea să i se agaţe de gât şi să-l sufoce. Părea şi mai bătrân cu toată acea lână ce i se căţăra pe trup, şi totuşi, privirea lui avea o îngrijorare înfundată. Nu am zis nimic, nu ştiam ce să spun, şi, cu atât mai puţin, nu intuiam ceea ce bănuia el. Iar într-un sens ciudat, nici nu îmi păsa. Eram liniştită de când mă primiseră în casa lor. Îmi plăcea şemineul din camera mea şi zăpada ce se aşeza uşor pe fereastră. Jocul focului ce se îmbina pe pereţii mei. Unele amintiri îmi reveneau. Erau mai mult frânturi. Chipuri, şoapte, vorbe şoptite auzite în depărtarea casei în care locuisem. Însă nu reuşeam să îmi dau seama alea cui sunt glasurile. Încă era negură în mintea mea. Încă mă zbăteam să îmi dau seama de ce doctorul Vlasie mă ţinea închisă în casa lui. Dar nu îmi displăcea asta. Îmi plăcea chiar prea mult. Nu mai trăiam cu teama că Vlad vine acasă şi mă mângâie, că îmi vorbeşte ca unui copil care nu înţelege ce înseamnă viaţa.

Doctorul Vlasie s-a aşezat în faţa şemineului celui mare din sufragerie. Şi-a luat una din multele cărţi de psihiatrie şi şi-a aşezat-o pe genunchi.

– De când o cunoşti pe Vera?

Întrebarea mă surprindea şi nu mă surprindea. Erau mai multe lucruri care-mi zburau prin minte. Ştiam că e normal să mi se ceară răspunsuri.

– Din liceu.

– Iar pe Vlad? Cum l-ai cunoscut?

Era o întrebare stranie, ţinând cont că îmi aminteam doar frânturi din prima noastră întâlnire.

– Îmi amintesc că Vera ne-a făcut cunoştinţă, doar că nu sunt sigură când şi cum ne-am întâlnit.

El dădu încet din cap, ca un detectiv care punea cap la cap fiecare informaţie, iar mie, fără nici un motiv, în minte mi-au venit versurile lui Coşbuc. De fapt, de câteva zile mă obsedau.

„ Ştiţi voi povestea, când un fiu

De împărat odată,

În piept cu dor turbat de viu,

S-a îmbrăcat în fată.

Şi-având în loc de paloş fus,

Şi-n loc de coif năframă,

Pe pieptul tânăr el şi-a pus

Altiţă-n loc de-armă?”

Habar nu aveam ce înseamnă asta, de ce versurile acelea mi se pogorau în minte. De ce mă făceau să mă gândesc la anumite lucruri. Lucruri pe care aveam impresia că le ştiu dintotdeauna, dar pe care, la drept vorbind, nu le ştiusem niciodată. Şi totuşi, acolo se ascundea ceva, ceva destul de interesant. Cumva, în versurile alea se afla viaţa mea, şi nici măcar nu eram crăiasa zânelor.

– Aşadar, Vera ţi-a făcut cunoştinţă cu Vlad, spuse încet doctorul.

– Nu chiar, mi-am amintit eu. Adică nu genul acela de cunoştinţă. Mai mult aşa a fost să fie. Vera ieşea cu unul dintre prietenii lui. Aşa ne-am cunoscut. Într-un fel a fost soartă, în alt fel a fost doar ghinion.

– Nu-l iubeşti, nu?

Am ridicat din umeri. Adevărul e că habar nu aveam. Uneori credeam că-l iubesc, dar, alteori, eram sigură că nu. Nu ştiu care dintre sentimente era mai puternic, dar, cu siguranţă, unul dintre ele trebuia să fie mai presus.

– Nu ştiu, am recunoscut eu.

– Vei avea timp să-ţi dai seama, s-a mulţumit el să-mi răspundă.

Poate că timp aveam, dar răbdare nu prea. Avusesem prea multă de-a lungul timpului, aşa că nu îmi permiteam să aştept la nesfârşit. Şi totuşi, nu îndrăzneam să spun asta. Cumva ştiam că atunci când eşti în faţa unui psihiatru trebuie să ai răbdare, altfel nu ar fi avut sens. M-am aşezat lângă el şi am început să vorbesc neîntrebată:

– Vera e cea mai bună prietenă pe care o am. Cam uşuratică, ce-i drept, dar asta nu a făcut-o niciodată să îmi fie îndepărtată. A fost lângă mine ori de câte ori am avut probleme…

– Dar nu şi acum, m-a întrerupt el, privind drept în foc.

Am înghiţit în sec.

– Nu, nu şi acum, a fost în Franţa.

– Mda, murmură doctorul.

Nu am luat în seamă ironia lui, cred că voia să mă înnebunească.

– Oricum, am continuat eu de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Vera a venit cum a aflat.

El dădu din cap. Părea abătut. Trist. Cumva plictisit sau doar îngrijorat. Şi-a deschis cartea şi a început să citească, de parcă nimic altceva nu ar fi contat în acel moment.

MINŢI RĂTĂCITE II – Foileton

TREXEL ŞI OANA

Partea I

Benjamin intră pe uşa barului din colţ cu o figură care nu exprima în nici un caz optimism. Nu prea avea chef nici de băut, nici de stat de vorbă, însă venise pentru că era seara lui liberă şi trebuia să fie acolo. N-ar fi vrut în ruptul capului să repete experienţa de săptămâna trecută când şi-a pierdut sâmbăta seara în apartament cu o colegă enervantă, autoinvitată, care se îmbătase în aşa hal încât a trebuit să cheme salvarea. Aşa că astăzi anunţase din timp că iese în oraş.
            Purta o pereche de blugi şi o cămaşă pe care n-ar fi luat-o dacă ar fi văzut cât e de transparentă, însă lumina estompată din apartamentul său nu-l ajutase deloc în această privinţă. Nu prea ştia să se îmbrace însă, de data asta, o cam nimerise. La apariţia lui în bar câteva femei aşezate la mese întorseseră capul urmărindu-i mersul şăgalnic. S-ar fi prins şi el că arată bine dacă le-ar fi văzut. Din păcate imaginea unui local în care se aflau persoane de sex opus îl punea de fiecare dată în oarecare indisponibilitate mentală şi îi era foarte greu să se concentreze.
            Deşi ar fi vrut să se aşeze lângă blonda care părea să nu aibă companie, picioarele îl trăgeau către locul ferit şi întunecos de după colţul barului. Băiatul de la bar îl văzu abia după vreo cinci minute, timp în care avu posibilitatea să arunce câteva priviri împrejur. Ceru o cafea tare, un ceai de trandafir, două beri şi un Schweppes, semn că venise pentru mai multă vreme. Barmanul îl ştia, aşa că nu-l mai întrebă de ce nu le ia pe rând şi i le înşiră în scurt timp în faţă. Mulţumit, Benjamin sorbi puţin din suc plescăind încet după care se aşeză mai bine în scaunul cu spătar mic, se lăsă puţin pe spate şi începu să admire.
            Se liniştise. Acum era în elementul lui. Din colţul în semiumbră putea analiza în voie toate femeile din bar.
Cum dracu poate sta o femeie normală cu hipopotamul ăla? Îi atârnă şuncile şi probabil nu şi-o mai vede demult.
Făcu o grimasă sugestivă ca şi cum ar fi vorbit cu cineva şi îşi îndreptă privirea spre altă masă.
– Mda, dacă n-ar avea sânii aşa lăsaţi poate ar fi ceva de capul ei.
Mai trase un gât de bere şi în timp ce privirea căuta avidă o nouă victimă observă în celălalt capăt al barului o tipă ce se uita la el. Era brunetă, cu părul drept dar foarte bogat şi cu nişte ochi mari, blânzi, dar puţin indecenţi.
Benjamin îşi plimbă de două ori privirea peste ea încercând dintr-o dată să pară preocupat. Luă un şerveţel de la bar, ridică pe rând sticlele de bere şi şterse sub ele. Apoi, deveni interesat de sistemul de iluminare. Îşi plimba privirea pe toate spoturile de deasupra tragând cu ochiul să vadă daca sursa de stres mai era activă. Parcă era prins la colţ. Scaunul său retras parcă se mutase acum în mijlocul încăperii şi se simţea stânjenit.
Nu auzi glasul barmanului, ci doar a treia oară întoarse capul spre el.
– Mai doriţi o bere? întrebă tânărul barman pe sub un zâmbet ascuns.
– Ăăăăă… da… nuuuuu… cred că o să… sigur! rosti Benjamin mistuit de problema ce-i provocase deja broboane de sudoare pe frunte.
– Poftiţi! spuse barmanul şi îi împinse în faţă berea pe care o desfăcuse deja, înainte să primească răspunsul clientului.
– Ha, deci aşa! gândi Benjamin şi enervarea îl scoase puţin din starea evidentă de stres. Te joci? Na stai ca-ţi dau io joc!
Îi plăcea să se joace. De fapt era singurul său punct forte în orice întâlnire cu vreo necunoscută. Îşi luă o faţă calmă, trase aer în piept, îşi ridică umerii şi privi spre ea. Locul era gol. Aruncă disperat priviri în stanga şi în dreapta, pe la mese, pe toată lungimea barului, se ridică involuntar de pe scaun şi privi peste lume spre toaletă. Nimic.
– Shit! Băga-mi-aş….!!!
Se făcu că nu observă reacţia barmanului care zâmbea pe sub mustăţi şi puse la gură sticla de bere gâlgâind cu ciudă.
– Cel mai mult îmi place să fac sex în patru labe! se auzi o voce magnifică în spatele său.
Abia se abţinu să nu împroaşte tot barul cu berea care i se oprise în gât. Evită câteva momente să se întoarcă spre ea. Ştia că e ea. Chiar dacă nu o vedea şi nu-i mai auzise vocea până atunci.
„Şi mie, gândi Benjamin, una dimineaţa, una la prânz în toaletă şi două seara, înainte de culcare. Oare drept cine mă ia asta?”
– Ah, tu erai! exclamă în întoarcere şi întâmpinând-o cu un surîs încântat. Credeam că ai plecat.
– Voiai să plec?
– Nicidecum!
– Benjieeeeeeeee!!! Ce dracu faci, mă, aici? Nu-mi spune că stai în oraş şi nu ne-am văzut până acum!?
Benjamin se întoarse deranjat către cel care îl apelase. Nicholas. Un vechi coleg de muncă, stresant, dobitoc şi pe deasupra însurat.
– Salut! Da, în oraş stau, am vândut casa de la ţară.
Apoi întorcându-se spre ea:
– Ţi-l prezint pe…
Însă nu mai avea cui. Dispăruse la fel de subit cum îşi făcuse intrarea. Vreo cinsprezece minute cât au povestit despre unul şi altul, prieteni vechi, a căutat-o în zadar cu privirea. Picase în letargie şi era dezamăgit. De el, de cât era de bou, de viaţa pe care o ducea, de tot.
Într-un târziu, când Nicholas era la toaletă, ieşi pe uşa barului şi se îndreptă prin ploaia măruntă spre casă. Intră pe poarta veche din fier forjat şi paşii şăgalnici deveniră dintr-o dată mai fermi. Începu să urce scările una cîte una în timp ce mişcările îi deveneau din ce în ce mai controlate. Ajuns în faţa uşii apartamentului băgă mâna dreaptă în buzunarul pantalonului şi scoasă o legătură mare de chei. Fără să se uite la ele, alese, pipăind, una şi în timp ce scruta cu privirea rece holul întunecos o băgă cu o mişcare exactă în ială, o răsuci de două ori şi intră pe uşă.
După primul pas simţi mirosul străin şi trase repede uşa după el fără să aprindă lumina.
 
*
M-am trezit alt om, alt suflet. Aveam alte gânduri şi alte porniri. Mintea îmi era încărcată. Amintiri depărtate, poate dintr-o altă viaţă sau, poate, din una viitoare. Ploua. Iar ploaia m-a făcut să-mi spăl chipul sfios şi să mă simt din nou bărbat.
 
*
Sir Cat era cel mai bun detectiv al secţiei omucideri. Văzuse multe şi auzise şi mai grozave, dar crima din Rees Stret întrecea orice horror inspirat de Hollywod. Sigur, peste câţiva ani, producătorii de filme aveau să facă din criminal o vedetă internaţională, iar rolul lui avea să-l joace cine ştie actor celebru fără pic de stil. Studie din nou casa. Nu forţase uşa, nu forţase ferestrele şi nici intrările din spate. Intrase pur şi simplu. Cel mai probabil, bătând la uşă. Poate un vânzător ambulant. Poate un cunoscut. Nu ştia, iar puştiul nu era încă în stare să dea vreo declaraţie. Ivona, psihiatra secţiei, adusă tocmai din Rusia, îl ţinea sub supraveghere.
– Veţi discuta cu el când voi spune eu că e pregătit, îi ameninţase ea, ridicând arătătorul în aer şi împingându-l spre privirile lor crucite.
Cat nu avusese de gând să i se pună în contră Ivonei, ştia cât e de hotărâtă, dar, proaspătul său coleg, Jack Dorr, insistase. Aşa se alesese Jack cu un ochi vânăt şi ruşinea de-a fi lovit de o femeie.
– Nici o amprentă, spuse Jack morocănos.
– Doar nu te aşteptai să-ţi lase şi cartea de vizită.
– Mă aşteptam să facă o greşeală, una cât de mică. Să lase un indiciu…
Ivona intră pe uşă. Jack înghiţi în sec. Îşi jurase că a doua oară va riposta. Ivona era o femeie înaltă, corpolentă, blondă şi nu cu mult trecută de treizeci de ani. Chipul său nu schiţa decât grimase, nu o văzuse niciodată zâmbind, asta dacă ştia să o facă. Cat surâse abia perceptibil.
– Îmi poţi face repede un portret psihiatric?
Ivona ridică din sprânceană.
– Schizofrenic, repede şi bine.
– Detaliază!
– Mi se pare a fi tipic pentru cineva cu frustrări. Poate, dar nu bag mâna în foc încă, abuzat de părinţi.
Cat privi chipul bărbatului.
– Ambii?
– Aha, spuse Ivona, rămând cu ochii aţintiţi în cei ai mortului. Interesant mi se pare că nu l-a ucis şi pe puşti.
– Nu era acasă în momentul petrecerii crimei, spuse Jack pe un ton sigur.
– Nu, confirmă rusoaica, dar nici nu plecase când băiatul a intrat în casă şi şi-a descoperit părinţii.
Un tânăr poliţai li se alătură.
– Şefu’, peste stradă este o firmă de contabilitate, poate ei au văzut ceva.
Cat se scărpină în mijlocul capului.
– M-aş mira, din moment ce vecinii nu au văzut şi auzit nimic, dar putem încerca.
– Cele mai multe din ferestrele lor dau spre casă şi spre stradă. Poate…
– Să mergem, spuse Cat. Tu rămâi aici şi ai grijă să nu intre şi să nu iasă nimeni, îi comandă el poliţistului. Şi cheamă încă două maşini să păzească intrările.
– Da, şefu’!
 
*
Firmă Multiinternaţională, îi lămuri secretara. Fiecare din contabilii lor ţineau contabilitatea primară a două sau trei firme din lume. Firme mari care nu se încredeau în oricine. Ei erau avizaţi. Aveau tot ceea ce putea să aibă o firmă din domeniu. În plus, oamenii lor erau pregătiţi pentru orice.
– Aha, ca o firmă de avocatură, se strâmbă Cat.
Femeia, fără a observa grimasa, aprobă mulţumită.
– Şi? Ce aţi făcut când aţi auzit că maşina a luat foc?
– Eu nu am făcut nimic. Nu am voie să-mi părăsesc postul şi, apoi, după cum vedeţi şi dumneavoastră, eu nu am vedere pe partea aceea. Doar contabilii de la etajul doi văd acolo.
Femeia i-a condus la etajul doi. Acolo unde erau birouri lângă birouri şi o fâşâială incredibilă.
– Nu credeam că hârtiile fac atâta zgomot, şopti Jack.
Secretara îi prezentă blondei.
– Dânsa este secretara etajului, vă poate da mai multe informaţii.
Cat începu cu numele şi adresa, cerându-i să aibă acces la toate fişele persoanele ale celor de la etajul doi.
– Sigur, spuse blonda, zâmbind până la urechi.
– Deci, ce s-a întâmplat? chestionă Jack.
Cat îi aruncă o privire crâncenă.
– Domnişoară, începu Cat tacticos, vă amintiţi cum a decurs acea zi pentru dumneavoastră şi colegii domniei voastre?
Blonda îi invită să ia loc.
– O cafea, un ceai…
– Un ceai, se grăbi Jack.
Cat îşi dădu ochii peste cap.
– Nu, nimic, rectifică detectivul.
Blonda se aşeză în faţa lor, picior peste picior, împreunându-şi mâinile în poală.
– A fost o zi normală la început. Apoi, am simţit că ceva se va întâmpla, când Daniel a întârziat cinci minute.
Detectivii îşi încrucişară privirile. Blonda râse.
– Nu, nu e cazul să vă uitaţi aşa, şi arătă cu degetul spre Daniel. Daniel, în zece ani de când sunt eu aici, nu a întârziat niciodată. În mod normal ne regălăm ceasul după el.
– Şi apoi?
Blonda ridică suav piciorul şi chicoti.
– Apoi totul a fost normal, noi munceam, aşa cum vedeţi şi acum. Aşa e în fiecare zi. Nu se întâmplă nimic la nelocul lui. Acte, acte, numere şi acte. Până la ora paisprezece, când Vik – şi arătă spre roşcata îmbătrânită şi obosită – a ţipat că arde o maşină.
– Ce aţi făcut atunci? se interesă Jack.
– Oh, eu m-am uitat pe fereastră, şi indică locul cu pricina, apoi am luat-o la fugă pe scări, liftul era deja aglomerat, şi am ieşit în stradă.
– Înţeleg, mormăi Sir Cat, toţi au ieşit afară?
Femeia se gândi o clipă.
– Păi… Vik nu a ieşit decât ceva mai târziu. Se apropie de urechea lui Cat şi-i şopti: Ştii, are un picior mai scurt, se deplasează mai greu. Şi, desigur, Daniel a rămas în birou. El ştie doar să muncească, nu îl interesează aproape deloc ce se întâmplă în jur.
Cat ridică din sprânceană uşor surprins.
– A lipsit cineva între orele doisprezece şi paisprezece?
Blonda îşi studie colegii din priviri.
– Nu, doar la doisprezece şi jumătate câţiva au plecat la masă, dar cei mai mulţi au rămas.
– Mi-i puteţi indica pe cei care au părăsit clădirea?
– O, desigur…

MINŢI RĂTĂCITE I

TREXEL ŞI OANA

 

Rees Street era o străduţă liniştită din nordul Londrei, unde lucrurile pareau că au rămas la fel ca acum o sută de ani. Oamenii erau aceiaşi, maşinile vechi, doar câteva familii destul de înstărite se mutaseră recent aici pentru a căuta linişte şi poate lipsa traficului pentru copiii de şcoală primară

Astfel că în după-amiaza aceea liniştită era normal ca o maşină în flăcări să scoată pe stradă toţi locatarii celor câteva imobile vechi şi să-i vezi înghesuiţi în jurul ei, înainte să apară pompierii. Stăteau buluc, unii cocoţaţi pe garduri, alţii pe celelalte maşini parcate, barbaţii îşi ţineau odraslele în cârcă să vadă mai bine şi în acelaşi timp să fie siguri că nu-i calca cineva în picioare.

Rooney, aşa mic cum era, înghiontise pe toată lumea şi ajunsese în faţă, flăcările i se oglindeau în ochii căscaţi până la sprâncene şi simţea pe obraji căldura focului care mistuia Beetle-ul aproape nou într-un mod destul de ciudat, de parcă ar fi fost facut în întregime din lemn. I se spunea Rooney deşi nu-l chema aşa, însă urechile clăpăuge şi figura ce aducea cu atacantul, ca şi apucăturile lui neastâmpărate de altfel, îi aduseseră porecla asta şi deja mulţi uitaseră cum îl cheamă.

Deşi prins de evenimentul neaşteptat, Rooney îşi dădu seama că nu i-a văzut pe ai lui în mulţimea adunată şi după ce mai aruncă câteva priviri să fie sigur, ieşi dintre grămada de oameni şi intră ca o vijelie pe uşa grea a casei de vizavi. Urcă în fugă cele patruzeci şi opt de scări până la etajul trei, unde începu să strige cât îl ţineau plămânii:

– Mamăăăăăăă! Tatăăăăăăă!

 Pentru că nu primi nici un răspuns deschise, în grabă, uşa apartamentului trântind-o cu putere de perete, moment în care se uită o clipă înapoi, convins de faptul că iar o să-l certe tata că a zgâriat tapetul cu clanţa. Trecu însă repede peste idee şi continuă să strige fugind pe holul lung şi întunecat. Trecînd pe lângă uşa întredeschisă a băii o văzu pe maică-sa şi se opri din fugă adunând sub el tot covoraşul de pe hol. Intra repede în baie având totuşi grijă să nu mai trântească uşa de perete.

– Mama, tu ai văzut ce-i afară? Toată strada s-a adunat, a luat foc maşina Janei. Aia nouă. Hai să vezi!

Mama era aplecată deasupra vasului de toaletă, sprijinită în genunchi.

„Iar a luat tâmpeniile alea de medicamente verzi!”, gândi Rooney la repezeală şi vru s-o apuce de mână.

Observă însă că mâinile mamei lui nu sprijineau vasul aşa cum ar fi fost normal, ci atârnau de o parte şi de alta a acestuia, pe jos.  Părul bogat, negru, cu bucle mari, acoperea toată toaleta astfel ca Rooney nu îi putea vedea chipul. Şi rochia parcă îi stătea puţin aiurea, fermoarul pe care copilul îl ştia lateral era acum pe mijlocul spatelui. Şi totuşi, văzând-o în genunchi, Rooney îşi spulberă impresiile ciudate şi îi puse mâna pe umăr.

– Mamă?!

Parcă vrând să o ridice din poziţia care i se părea puţin indecentă, Rooney întinse mâna spre ceafa femeii, nu ştia dacă să o tragă de păr sau nu, dar în timp ce se codea atinse cu mâna un obiect rece.  Părul se dădu puţin la o parte, suficient cât să-şi dea seama că era… o andrea, din acelea lungi cu care bunica îi făcea pulovere.  Dar… era fixată… nu…Rooney îşi retrase repede mana… era înfiptă în… În acel moment mama lui se prăvăli de pe toaletă pierzând echilibrul fragil în care fusese aşezată acolo şi se întoarse lasându-se moale pe spate, iar prin părul ud de pe faţă, Rooney văzu celălalt capăt al andrelei care ieşea prin ochiul drept, ţintind drept spre el.

Abia atunci copilul auzi telvizorul dat tare din sufragerie şi întorcându-se pe călcâie ieşi în fugă din baie agăţând capătul hârtiei igienice de pe suportul de lângă toaletă. Nu observă că hârtia i s-a prins în manşetă si o trase după el desfăşurând-o pe tot holul. Într-o secundă ajunse în sufragerie, unde, de după canapea, îşi văzu tatăl aşezat în faţa televizorului.

– Tatăăă!!!

Sări peste măsuţa din sticlă răsturnând vaza cu flori proaspete pe care le adusese bunicul dimineaţă şi în cădere ajunse de cealaltă parte a canapelei. Dădu să se ridice însă în întoarcere îşi văzu tatăl şi nu mai avu puterea să facă nimic.

Domnul Vince era trecut bine de 50 de ani. Era preşedintele Asociaţiei Experţilor Contabili din Londra şi după o tinereţe pierdută printre hârţoage avusese norocul să se afirme lucrând la o companie multinaţională, lucru care îi adusese bani, renume şi o soţie mult mai tânără, al cărei trecut nu-l cunoştea prea bine însă nici alţii nu-l cunoşteau aşa că nu-l interesa prea tare. În ultimii ani începuse să-i placă viaţa şi o savura atât cât îi permitea scara proprie de valori. Îşi făcea concediile în străinătate dar, deşi şi-ar fi permis şi altceva, alegea de fiecare dată sejururi budget în extrasezon. Era mulţumit.

Era. Acum zăcea pe canapea, în poziţia pe care o adopta în fiecare după-amiază urmărind pe vreunul din Sky-uri filme vechi, cu orbitele goale, cu un tampon intern marime Super înfipt în gât şi cu globii oculari în palme, cu irisul îndreptat către televizorul unde se difuza Casablanca.

Rooney se pierdu şi rămase câteva clipe ţintuit la podea, privind spre canapea  şi neputînd să se concentreze la ce să se uite… la orbitele goale unde ar fi privit în mod normal, sau la ochii din palmele tatălui său. Creierul său nu putea discerne în care loc ar putea avea cele mai multe şanse să fie privit înapoi.

Abia după vreo trei minute în care încet realiză ce s-a întamplat, Rooney sări ca ars şi se îndreptă în fugă spre fereastra deschisă. Dintr-o săritură se urcă pe băncuţa roşie pusă acolo de mama lui, tocmai ca el să poată ajunge la fereastră şi să poată privi în stradă.

Striga cât îl ţineau puterile către mulţimea adunată jos. Însă din gâtul lui nu ieşea nici un sunet. Abia după câteva minute îşi dădu şi el seama că nu poate articula nimic. Şi oricum, nu l-ar fi auzit nimeni, pe stradă deja urlau sirenele maşinilor de pompieri. Sfârşit, căzu de pe băncuţă. Lacrimile începură să-i curgă pe obraz însă faţa lui nu exprima nimic. Involuntar îşi ridică pantalonii până la genunchi şi începu să se zgârie cu unghiile pe gambe. După un timp sângele ţâşni de sub pielea iritată înroşindu-i şosetuţele albe cu margine dantelată, primite cadou de la o mătuşă, cu toate că îi era ruşine să iasă afară cu ele fără pantaloni lungi.

Rămase lipit de fereastră privind în depărtare. Nici un zgomot nu-l mai deranja, doar liniştea se instală în gândul său.

 

*

Daniel privea pe fereastră. Zgomotul îl tulbura. Faptul că toţi năvăliseră în stradă, îl nemulţumea. Şi totuşi, dacă se gândea mai bine, avea timp să se gândească la altceva decât la contabilitate. Încă încerca să înţeleagă unde a greşit, unde i s-a spulberat visul de-a deveni actor. Cum a ajuns să fie contabil? Se întreba în fiecare zi, dar nu putea face legătura între momente. Ceva lipsea. Undeva, mintea lui, se bloca.

Aruncă amintirea în coşul minţii. Era contabil, avea patruzeci de ani şi nimic deosebit. Nu fusese căsătorit niciodată, dar avusese o iubită: Niky. Cel puţin aşa susţinea ea că se numeşte, după trei ani, Niky a dispărut, iar el abia atunci şi-a dat seama că era prostituată. Nu avusese nici un sentiment când iubita îi dispăruse, singurul gând care l-a avut, a venit şi a trecut într-o fracţiune de secundă: „Jack Spintecătorul”. De atunci, nu făcea altceva decât să ducă aceeaşi viaţă. Totul se încadra în monotonia perfectă a bărbatului de patruzeci de ani.

– Daniel, ai auzit? îl întrebă blonda ce avea birou lângă el.

 Daniel, de fiecare dată când îi auzea glasul, pur şi simplu, uita cum o cheamă. I se părea a fi o persoană stridentă, una ce ieşea prea mult în evidenţă, iar glasul îi era atât de… ascuţit…

– Nu, ce s-a întâmplat?

Ea s-a aşezat lângă el, ca şi cum ar fi trebuit să-i spună cel mai mare secret. Buzele s-au lipit de urechile lui şi un şuierat blând îi gâdilă auzul.

– Un bărbat şi o femeie au fost ucişi.

Daniel privi spre fereastră. Auzea încă sirenele. Un fum negru şi greu se ridica pe stradă.

– În incendiu?

– O, nu, sări blonda de pe scaun. Nu are nici o legătură cu incendiul, totul s-a întâmplat…

– A dat foc maşinii pentru a ascunde crima, veni un alt coleg.

„Jack Spintecătorul”, îi veni din nou în minte lui Daniel.

– Nu înţeleg nimic, concluzionă Daniel.

Blonda oftă enervată. Colegul, tânăr şi iubit cam de toate femeile din birou, se oferi să-i explice:

– Un nebun, a ucis o femeie şi un bărbat, apoi a dat foc unei maşini pentru a-i deruta pe poliţişti.

„Chiar aici, lângă noi”, gândi apatic Daniel.

– În Londra se adună toţi nebunii, spuse veselă blonda. Aş vrea, uneori, să mă mut în altă parte, dar s-ar duce tot acest farmec metropilitan.

Îi auzi pălăvrăgind toată ziua. Lui Daniel nu îi păsa. Dorea doar să ajungă acasă, să se întindă pe pat şi să deschidă televizorul. Cu toate că, dacă se gândea bine, blonda, colega lui, era o sursă de ştiri mai bună decât orice reporter.

Plecase de vreo oră, hoinărind pe străzile vechi ale Londrei. Trecuse pe lângă casă de două ori, dar gândurile îl apăsau prea mult, aşa că se plimba în cerc, ca un câine ce caută mirosul hranei şi, cu toate că o simte, nu e prea hotărât să se înfigă în ea.

Un vânt rece începu să bată uşor. Puţinul păr pe care Daniel îl mai deţinea se mişca agale în bătaia vântului. Cerul s-a întunecat repede şi picuri reci au început să cadă pe străzile şi aşa întunecate. Daniel, în sfârşit, observă uşa casei. Scose repede cheile din buzunar, descuie şi, cu un oftat profund, se avântă pe holul întunecat.

Undeva, în depărtare, în sufragerie sau în dormitor, o lumânare se scutura în bătaia vântului.

„Iar am uitat fereastra deschisă”, gândi el şi porni spre locul cu pricina.

 

Propuneri

1 M-am gândit să încercăm ceva nou. Să zicem că e ca un joc. Desigur, nici un avantaj pentru voi, dar unul măreţ pentru mine 😀 M-am gândit eu aşa, după o sugestie, desigur, că doar nu o gândeam cu capul meu. Aşa că am zis, dacă tot e să fie, atunci să fie.
A, da, trebuie să vă spun despre ce e vorba. Ăăă, despre ce vorbeam? Da, despre asta…
Am zis aşa. O dată pe săptămână fac un post asemănător. Tot o dată pe săptămână… Doamne, trebuie să o iau de la capăt.
Aşadar, voi, prin comentariile voastre îmi veţi spune ce poveste aţi vrea să scriu pentru blog. E un fel de a scrie la comandă. Voi alegeţi ce v-ar place. Acţiunea în mare. Personaje dacă aveţi unele deosebite în minte. Eu voi alege câte o idee pe săptămână, o scriu şi o public. În cel mult o săptămână. Săptămâna viitoare o luăm de la capăt. Poate fi orice gen, nu mă deranjează, mai puţin SF. Habar nu am să scriu SF şi nici nu o să încep acum. Deci? Ce părere aveţi? Voi veniţi cu ideea eu o pun în practică. Da, da, cel mult veţi căpata un link dacă aveţi blog sau numele vostru va fi dat personajului principal. Eu v-am spus că e doar în folosul meu. Pentru a mă dezvolta. Înţelegeţi? Vreau să mă dezvolt ca autor, aşa că am nevoie de voi. De idei.
Dacă, totuşi, cineva are o idee mai lungă, atunci, voi scrie câte două capitole pe săptămână până termin povestea. Dacă asta se întâmplă, atunci, clar, săptămâna viitoare nu va mai exista un post asemănător pentru că am de scris. Păi nu?
2 Acum, am şi ideea doi. Dar asta nu intră în ideea unu. Sunt separate. Tot o dată pe săptămână, că în şapte zile zău că-i timp. Dacă nu o fi se amână pentru când o fi, că nu o să ne dăm în cap. Aşadar: să zicem că unul dintre voi vrea să scrie alături de mine. Adică să facem un duo. Da? O carte cu doi autorii, da, se poartă. Sau nu, nu o carte, o poveste. Ei bine, cine vrea asta mă contactează pe mail. Mail pe care îl găsiţi în secţiunea „EU” şi punem ţara la cale. Nu vom spune care a scris şi ce a scris. Desigur, voi spune care e cel de-al doilea autor, dar până nu e gata povestea nu vom spune şi gata. S-ar putea să fie interesant pentru cei care se ocupă de obicei cu scrisul, dar şi pentru amatori. Dar şi mai interesant va fi pentru cititor. Ei? Ce spuneţi? Vă băgaţi? Să vă văd. Aştept sugestii.
P.S: Uitasem: Momentan stie doar Crina si Gabi. Mai mult nu va spun despre ce s-a petrecut azi. Trebuie sa mai aveti rabdare. Maine va sti si Cella… sttttt 😀

Să moară americanii de ciudă

Nu mult după întâlnirea de la cetatea Poienari, el cedă tronul fiului său, Mircea şi trecu munţii în Transilvania cu primele exemplare, exact douăzeci şi patru, al douăzeci şi cincilea fiind încă sub teasc, din Charta, copiată cu meşteşug de mitropolitul-tipograf Macarie.
Blestemul manuscrisului.
Bogdan Hrib şi
Răzvan Dolea
 
Aşa cum ştiţi, eu rar fac câte o recenzie, de obicei făcând-o pentru reviste. Desigur, cartea asta va avea o recenzie pentru o revista din Toronto, dar şi pentru o revistă argeşeană. Aici doar îmi expun părerile, desigur, subiective. Nu că recenziile mi-ar ieşi mai obiective.
V-am tot ameninţat cu „Blestemul manuscrisului”. Adevărul e că imediat ce am ajuns acasă m-am pus pe citit. Timpul nu a fost în favoarea mea, aşa că a trebuit să citesc încet, cu toate că romanul se citeşte uşor.
Vreţi să ştiţi bomba? Ei bine, vreţi nu vreţi, tot o să o detonez.
Acum câteva luni am citit o carte. Ca de obicei, ţin minte subiectul, dar nu şi titlul sau numele autorului. Ar fi cumplit să caut la mine în bibliotecă. Asta ar însemna să vă spun mâine despre cartea pe care o am în faţă. Ei bine. Acea carte, autor american, mi-a plăcut enorm. De ce? Pentru că prezentul se împletea cu trecutul. Erau două poveşti, una în prezent, cealaltă în trecut. Pe aceeaşi structură merge şi „Blestemul manuscrisului”. Şiţi ce m-a uimit? Nu, nu aveţi de unde să ştiţi. Dacă pe copertă nu ar fi numele a doi români, aş fi jurat cu mâna pe inimă că această carte e scrisă de autori americani/englezi. Ştiţi de cât timp nu am citit un autor român care să mă facă să devorez literă cu literă? E prima oară când nu am putut diferenţia autorul român de cel din afară. Asta dacă nu o pun la socoteală pe Rodica Braşoveanu.
Acţiunea, aşa cum am spus, se împarte în două. Acţiunea prezentului. Personajul principal, un român, Stelian, este nevoit să asiste la o anchetă. O crimă petrecută în Frankfurt. Bănuiesc că această primă parte, prezentul, scrisă la persoana întâi, este scrisă de Bogdan Hrib. De ce cred asta? După descrierea de la începutul cărţii pe care şi-o face personajul. Descriere ce coincide cu cea a autorului. Un amestec de real şi fantezie. E aproape imposibil să nu-l recunoşti pe unul dintre autori în această descriere. Mai mult, şi aici o zic cu o oarecare invidie. Faptul că povestea prezentă e scrisă la peroana întâi, e minunat. De când mă chinui să fac asta 😀 Povestea din trecut, de fapt, e o succesiune de poveşti care ne duce pas cu pas pe urmele manuscrisului. De când a fost scris şi până când a fost răspândit în lume. Aici întâlnim voievozi, regi, prinţi, pe Meşterul Manole etc. Povestea unei istorii a unei Românii chinuite. Desigur, istorie reală, îmbinată cu una fantezistă. Dar vă jur că un simplu cititor nu îşi va da seama. Opt secole de istorie, descoperite în trei sute de pagini, îmbinate cu realitatea anului 2008.
Stelian este un personaj uman, normal aş putea spune. Învârtindu-se între iubirile lui, fiică şi viaţa de editor, intră într-un joc periculos ce se tot joacă încă din Evul Mediu.
Metafore din abundenţă. Metafore pe care recunosc că le-am „furat”. Limbaj select, dar şi ironii bine plasate.
Ce n-au pomenit cronicarii, de frica ruşinii sau de cea a păcatului, sunt mărturiile oştenilor, care au văzut la pârjolirea caselor, un bătrân îngenunchiat între flăcările care nu-l atingeau, ţinând în mâini scoarţe arse de carte din care picura plumb topit.
Acţiunea, nici în trecut, nici în prezent, nu implică numai poporul nostru. Întreaga lume fiind interesată de secretul manuscrisului. Serviciile tuturor popoarelor îşi adună forţele pentru a da de misteriosul manuscris. Regii, voievozii, toţi cei ce ştiau de acest manuscris sunt interesaţi de manuscris.
Pe lângă subiectul foarte serios, mi-a plăcut că autorii ştiu să destindă atmosfera atunci când e prea încărcată:
– La noi la Braşov, n-am auzit nimica…
  Măi, Hans, voi sunteţi şi mai înceţi la minte, ca şi la negoţ… O să aflaţi şi voi peste vreun an, că tu până acasă uiţi.
– Hai sictir!
– Ia, uite-te! De când fac negustorie pe drumul Stambulului, Hans al meu a învăţat limbi străine!
– Lasă-mă, Johann, că şi aşa sunt destul de amărât!
– De ce, dragul meu, ţi-a dăruit cineva de ziua ta o oglindă?
– Mă, cu tine nu se poate vorbi! Du-te dracului!
– Ei, aşa mai vii de acasă! Pricep şi eu ce spui!
Sigur că îmi vine să vă povestesc fiecare pagină, dar nu o voi face. Vă pot spune că veţi descoperi doi autori de mare clasă. Fără doar şi poate. Încă îmi e greu să cred că e vorba de doi români. Încă îmi e greu să cred că le-a ieşit o astfel de carte. Să zicem că e un thriller istoric. O carte ce îmbină religiile, oamenii, cu toţii având un singur scop: Descoperirea manuscrisului.
Dacă nu o cumpăraţi, cred că veţi pierde una dintre cele mai bune opere româneşti apărute în ultimii ani. Nu numai că e bună, dar îi şi bate la fund pe americani. De la stil, la uşurinţa înţelegerii, lecturării, etc. În sfârşit, românii au învăţat să scrie occidental. Vrem, nu vrem, trebuie să fim de acord cu toţii că genul occidental se citeşte. Iar românii încet, încet s-au adaptat. Nu este numai o surpriză pentru mine, dar şi o mare bucurie. Minunată carte, credeţi-mă. Chiar mi-a crescut apetitul pentru autorii români.