Explozii

imgp3943

Dintr-un motiv neidentificat, întreaga mea viaţă am urât filmele cu explozii, foc, pară, etc. Prea incredibile şi pentru cei mai deschişi oameni. Am preferat un horror, un thriller sau, în mod special, un film psihologic gen „Tăcerea mieilor”, dap, genul de film pe care nu l-aş refuza niciodată. Pentru distracţia proprie, comediilor prefer desenele gen Shrek. Şi, în ultimul timp, Slavă Domnului, au tot apărut astfel de desene.

Ei bine, de vreo săptămână – asta nu ştiu cui se datorează, poate că unicul neuron a rămas în pană de idei – am început să ador filmele cu explozii. Case care fac bum, maşini etc. Adică orice face bum îmi place. Nu pot să spun de ce, pentru că, teoretic vorbind, tot cretine mi se par, doar că am devenit extrem de indulgentă, atât de indulgentă că am început să le ador. Nu găsesc nici o explicaţie pentru asta. E un fel de n-ar mai fi. Mă rog, e ca şi cum m-aş uita a şasea oară la „Pisica albă, pisica neagră”, doar că în cazul de faţă e vorba de sadism.

Nici în cărţi nu mi-au plăcut prea mult exploziile. Şi, de-a lungul timpului, am citit unele cu nişte explozii geniale, dar neinteresante pentru mine.

Asta nu ar fi nimic, dar pentru a se vedea că am luat-o pe arătură, vă pot spune că am stat până la patru dimineţa pentru a mă uita la „Misiune imposibilă”, partea a treia. Nu îmi place Tom Cruise. Nu l-am suferit niciodată. Privirea aia de om pierdut în spaţiu, mă enervează de-a dreptul. Dar nici că mi-a păsat aseară. Cu toate că primele două părţi le-am văzut obligată, fără a avea o plăcere oarecare, aseară mi-a plăcut. Dar, cel mai tare m-a încântat la sfârşit, faptul că soţia neajutorată a împuşcat vreo doi drept în inimă.

Aşa că am stat să mă gândesc: dacă aş fi fost în locul ei, şi nu să trec chiar prin ce-a trecut ea, ci prin ceva mai banal, şi de mi s-ar pune pistolul în mână, aş trage? După o jumătate de oră de gândit, cu un zâmbet larg şi satisfăcut, mi-am zis: „Dacă aş putea să-i şi aliniez la zid, zău că nu aş avea nici o remuşcare”.

Am adormit încărcată cu acest gând.

Când m-am trezit soarele era sus pe cer şi mi-am dat seama că totuşi nu-mi plac filmele cu explozii. Ca un fel de Biblie, pe noptiera mea, întotdeauna stă „Le piccole donne”, romanul Louisei May Alcott. Roman pe care nu l-am citit niciodată în limba română, nici nu ştiu dacă există o traducere a lui în română, dar, care, întotdeauna mă repune pe picioare. Acolo explodează doar sufletele celor patru personaje principale, în nici un caz case şi maşini. După ce am citit câteva paragrafe din carte – pe care o s-o învăţ pe de rost până la urmă – am ajuns la aceeaşi concluzie: prefer un horror fără explozii. Ce o fi fost în capul meu?

Reclame