Arhive pe etichete: Trafic
Nimic, dar totusi intalnire
Dacă mă credeţi sau nu, nu mai am nimic interesant de spus. Am stagnat. Nu mă prind care e cauza. Aş putea să vă vorbesc despre câteva cărţi, dar m-a lăsat inspiraţia. Aş putea să vă spun despre traficul din Piteşti, dar mă doare mintea şi aşa. Aş putea să vă spun multe, dar nu am nici o tragere de inimă spre nimic.
Şi totuşi, dacă mă gândesc mai bine o să vă spun despre întâlnirea bloggerilor piteşteni. Adică ne întâlnim. Din câte am înţeles vor veni şi din Bucureşti. Dumis mi-a dat şi o sarcină, să moderez discuţia dintre noi şi presă. Denis, te invit, detaliile le afli mai târziu, că nici eu nu le ştiu pe toate 😀 E prima întâlnire de acest gen la care am ceva timp pentru a mă prezenta. Am o mare îndoială că voi putea sta ore întregi, dar voi rămâne atât cât să-mi fac treaba 😉 Nu de alta, dar sâmbătă e Sf. Nicolae. Adică vine moş Nicolae. Aţi înţeles voi, iar eu am o nepoată pe care vreau să o vizitez. Desigur, în haine de moş 😛
Din ultimile detalii aflu, totuşi, că întâlnirea va fi în sala de conferinţe a hotelului Muntenia. La ora 14:30. Cam dimineaţă 😀 Staţi cu ochii pe Dumis pentru că joi vă va da toate delatiile.
Bine, mai mult iar nu ştiu ce să spun. Aş putea vorbi despre… mda, mai bine mă pun pe dormit că n-am nici o idee coerentă cu singurul neuron rămas în viaţă.
O, desigur, vă miraţi? Vania şi-a şters iar blogul. Mi se pare normal!
În acest moment…
TERMINATI CU SUPOZITIILE, POZA E LUATA DE AICI. ARE SI DATE DE CONTACT DACA TOT VA PLACE SI E DIN BUCURESTI.
În care citiţi aberaţiile mele, eu scriu. Deja am ajuns să îmi doresc să termin o carte pentru Crina. Da, doar pentru că mă bate la cap, nu din alte motive. Aşa că nu mai râdeţi pe sub bănci. Până la a termina cartea, mă gândeam eu aşa… Aş vrea să vă arăt cum, dar nu pot.
Cum mă holbam eu ieri pe nişte bloguri cu specific SF-F, forumuri, etc, de fiecare dată îmi sare în ochi afirmaţia: „Prefer să citesc un autor străin, n-am încredere în români”. Şi cum mă gândeam eu aşa, îmi venea să întreb: „Scuze, dar câţi români ai citit?” Nu serios acum, asta este discriminare. A ajuns să fie rău şi pentru ţara ta că eşti al ei. Ok, plec în America, îmi schimb numele şi public peste doi ani la Tritonic, asta după ce oamenii se vor chinui să traducă cartea, că nah, acum sunt în America. De parcă asta mi-ar schimba cu ceva stilul sau sângele. Dar mna, acum eu ce dracu’ să mai zic? Nu citiţi fraţilor că n-aveţi ce.
Dar eu am să citesc. Am citit în ultimul an mai mulţi autori români decât mi-aş fi închipuit. Şi ştiţi de ce? Pentru că românii au început să scrie pe gustul publicului. Dar, dacă nu citiţi, nu aveţi de unde şti.
Aşa că, tot fiind la autori români, sunt cu ochii pâlnie pe unul. Ei, o să vă dezamăgesc, dar nu scrie fantasy. Însă, prezentarea cărţii mi-a plăcut la nebunie. Pe mine m-a convins să citesc. Să vă spun două vorbe:
Se numeşte Denis Meraru şi a fost ziarist – Ei, acum nu daţi cu parul, o să ne spună el, dacă o vrea, dacă mai practică sau nu meseria – Ideea e următoarea – înainte de-a ajunge la carte – J.K. Rowling, fostă ziaristă. S-a apucat de scris şi a ieşit Harry Potter. Să vă vând un secret? Să nu vi-l vând? Aş putea cere nişte bani, dar azi sunt de treabă pentru că mă grăbesc la scris. Aşadar, întotdeauna, ziariştii sunt cei mai buni scriitori. O să mă întrebaţi de ce. Iar eu ştiu şi răspunsul. Una e să fii ziarist, să fii obişnuit cu frazele scurte, la obiect. Asta face o carte bună citibilă. Nu bărbile scriitoriceşti. În ziua de azi cartea trebuie să poată fi citită repede, înţeleasă repede etc. Niciodată nu m-a dezamăgit vreun ziarist care s-a apucat de scris. Tocmai de aceea sunt convinsă că istorisirea lui Denis se ridică la aşteptările publicului.
Denis a început acest roman în urma unui articol scris de el: viaţa fetelor obligate să se prostitueze sau „traficatele”, aşa cum le numeşte autorul. Eroina principală ajunge în „pepinieră”, locul în care se întâlnesc atât „traficatele” cât şi târfele.
„Romanul „Pepiniera” este o poveste dulce-amară a unei fete – Mirela – care nu pare a sparge tiparele unui trai obişnuit. Abia după ce este forţată să se prostitueze un an şi jumătate la Istanbul, viaţa ei suferă „mutaţii” de ritm. Ajunge alături de alte 11 colege într-un adăpost pentru fete traficate sau prostituate, adăpost supranumit „pepiniera”. Proprietara „pepinierei”, doamna Iulia, este o altruistă incurabilă, care ţine la toate fetele fără discriminare şi orice păcate ar fi avut ele. Inamiciţiile dintre fete se manifestă şi prin crearea a două tabere – „coardele” şi „traficatele” – în care „coardele” sunt majoritare, cu nouă reprezentante” – aşa îşi începe autorul descrierea cărţii.
Pe mine una m-a fermecat şi abia aştept apariţia ei. Sper ca cei de la Polirom să nu dea cu băţul în baltă. Din punctul meu de vedere romanul are deja un real succes. Subiectul e actual, se întâmplă în zilele noastre şi se va întâmpla până la sfârşitul lumii. Este o poveste de viaţă, o alt fel de viaţă. Poate că unii dintre noi nu îşi pot închipui că fata aia care se prostituează o face împotriva voinţa ei. Mulţi nu ştiu ce se întâmplă în sufletul unei astfel de persoane.
Cartea a pornit de la un subiect real, dar s-a distanţat de realitate pe parcurs. Dar asta nu înseamnă că lucrurile povestite acolo sunt mai puţin adevărate. Eu zic că Denis merită încurajat. Chiar dacă romanul nu a apărut încă, dar o să apară şi autorul are nevoie de toate încurajările. Baftă, Denis! Îţi ţin pumnii. A, da, şi vreau neapărat cartea cu autograf 😉
Sigur, ţinem aproape, subiectul nu s-a terminat nicidecum. Sunt cu ochii pe tine.
Un om şi-un câine
Acelaşi semafor, unde sufletele se pierd, dispar, parcă înghiţite de traficul infernal sau de asflat. Suflete, oameni, fiinţe, suflete care trăiesc din tristeţea lor şi se hrănesc cu agonia noastră. Ei mai neajutoraţi, noi mai grăbiţi, fără să le dăm atenţie, pentru că se schimbă culoarea şi trebuie să pornim pe drumul nostru.
Şi totuşi, eu i-am văzut. Au fost acolo, unul după celălalt, parcă încadrându-se în peisaj, mai întâi omul, apoi câinele.
Povestea omului pare să înceapă o dată cu a mea. Vremuri grele pentru toată lumea, dar lumea lui se prăbuşea. A mea, în schimb, era la început şi, ca orice început, a fost anevoios, mai mult pe brânci decât în picioare.
Eram doi stundenţi, Xreder avea un job plătit cu şapte sute de mii, din ăia vechi. Puţini şi atunci, puţini şi acum. Eu aveam o bursă trimestirală de opt sute de mii. Plăteam jumătate la întreţinere, dar şi aşa erau prea mulţi bani pentru noi. Nu ne descurcam. Ai noştrii ne ajutau cum puteau, dar posibilităţi prea mari nu erau. Pur şi simplu a fost o criză financiară pentru toată lumea în acea perioadă. Şi totuşi, aveam un hârb de dacie care scotea fum, dar îl târam după noi, de ce să nu o facem? Atunci l-am văzut prima oară, la acel semafor. Curat, îmbrăcat ca un om obişnuit cu o plancartă în mână: „Nu cerşesc, doar vă cer ajutor. Sunt bolnav de leucemie şi am nevoie de o sută cinzeci de mii de dolari pentru a face un transplant în Viena”. Mi-au dat lacrimile, i-am dat ultimii bani din buzunar, iar el ne-a mulţumit cu cerul şi cu pământul. Apoi, a dispărut. Un timp.
Între timp ne-am luat cielo, lucrurile stăteau mai bine în partea financiară, cu toate că blestemata aia de maşină mânca toţi banii pe care reuşeam să-i strângem. Am vândut-o şi, într-un exces de zel, am trecut la opel vectra model nou. Plăteam la ea cât nu aveam salariu, dar am fost ajutaţi să ducem leasingul la bun sfârşit. Ei bine, atunci a reapărut bărbatul bolnav. Am oprit şi l-am întrebat de unde este. Am aflat că era din Bucureşti şi că mergea prin toată ţara să strângă bani. Mai avea nevoie de patruzeci de mii de dolari. I-am dat atunci nişte bani, nici mulţi, dar nici puţini, el nu a vrut să-i ia, pentru că şi-a amintit de noi şi ne-a spus că i-am mai dat. Până la urmă nu a avut de ales, am insistat.
L-am văzut zâmbind cu lacrimile tremurându-i în colţul ochiului. Apoi, a dispărut cu totul. La scurt timp, i-a luat locul un câine. Stătea exact acolo, privind în gol maşinile, strada, oamenii. Nu îl interesa nimeni anume. Nu deranja pe nimeni şi nu era deranjat de nimeni. Îl vedeam zilnic. Stătea ca o statuie şi aştepta sau spera. Într-o zi i-am luat mâncare şi apă şi m-am dus să-i dau. Dar a refuzat, am văzut în ochii lui o tristeţe letală. M-am simţit ca un sâmbure în lumea asta mare. Nu ştiam cum aş putea ajuta animalul ăla, pentru că nu înţelegeam ce aşteaptă, ce speră. M-am chinuit să-l conving să vină cu mine. M-a privit recunoscător, dar a preferat să rămână. A dispărut şi el în cele din urmă.
Acum, zilnic, trec de două sau trei ori pe lângă acel semafor. Şi, de fiecare dată, mă gândesc la ei: un om şi un câine. Încerc să îmi păcălesc mintea spunându-i că ambii sunt bine, trebuie să fie bine. Şi totuşi, câte speranţe, câte aşteptări a înghiţit acel semafor? Câte poveşti a aflat? Până la urmă, om sau câine, tot suflete sunt. Suflete ce şi-au lăsat speranţele lângă un semafor. Iar eu mă întreb dacă am să aflu vreodată ce s-a întâmplat cu ei.
Despre trafic
Am trecut grăbită pe culoarea galben a semaforului. Normal, el m-a văzut. M-a oprit şi cu un zâmbet cretin îmi zice:
– Ai forţat culoarea semaforului.
Am scos maşina din viteză şi am tras frâna de mână. Mi-am pus, cu rapiditate – deja sunt rapidă –, sandalele cu toc. Să nu vadă bulă că sunt desculţă – cu toate că nu cred că există o regulă, dar în fine – şi i-am zis:
– A, nu mai spune. Şi cum anume am forţat culoarea? Ce i-am făcut? Am luat-o cu japca?
– Trebuia să pui frână.
– Am pus, dar trecusem de el. Şi, din câte ştiu eu, pe galben poţi trece, dacă nu ai ocazia să opreşti la timp.
El îşi scoate cascheta şi se scarpină în cap.
– Da, dar aveai timp.
– Cine zice asta?
– Cu cincizeci la oră, ai timp să pui frână.
Argumentul era în favoarea lui. Culmea, îmi înregistrase viteza pe radar. Adică chiar m-a simţit radarul? Se pare că da.
– Bine, am forţat culoarea. Acum ce să mai fac? Să îi cer scuze?
– Eşti impertinentă.
Mă rog, nu era o noutate, dar m-am mulţumit să mă strâmb.
– Îţi iau două puncte pentru chestia asta.
– Mă rog, dacă îţi trebuie ţie. Ia-le. Am şi aşa prea multe.
Începe să scrie procesul verbal. Din când în când, mai trăgea cu ochiul. Se opreşte şi îmi spune:
– Dar ne-am putea înţelege?
Ha, ca să vezi. De parcă dacă aş fi vrut asta nu i-aş fi propus eu.
– Uite care e faza, nu am chef să mă înţeleg cu nimeni. Şi apoi, tu nu ai auzit că e DNA-ul în Piteşti?
S-a înverzit. Nu avea dreptate. Ştiu şi eu că ai voie să treci pe galben în anumite situaţii şi fusese o anumită situaţie. Adică eu nu am văzut galbenul. Mă rog, nici de puncte nu îmi pasă. Dacă îmi păsa mi le recuperam. El se apucă să scrie cu şi mai multă înverşunare procesul verbal. Mi-l bagă în faţă:
– Semnează.
– Stai să citesc, că eu nu semnez ca primarul.
Citesc. Exprimarea era clară „ conducătorul auto… bla… bla… bla… a forţat semaforul”. Ptiu, drace, până acum forţasem culoarea, acum am forţat şi semaforul.
– Nu semnez, îi zic eu.
El se încruntă.
– De ce?
– Asta îmi sună a viol. Sună de parcă aş fi violat semaforul. Nu semnez.
El îşi dă o palmă în cap.
– Măi, duduie…
– Duduie să-i zici cui îţi permite. E dreptul meu să nu semnez.
– Bine, se dă el bătut. Scrie aici că nu eşti de acord cu ce zic eu şi poţi pleca.
Când să scriu, colegul lui îl opreşte pe unu’. Strigă la ăsta:
– Băi, Marcele, l-a luat radarul.
Dobitocul îmi smulge procesul din mână şi-l rupe.
– Ale dracu’ sunteţi voi muierile astea.
Ridic din umeri nepăsătoare.
– Du-te, îmi zice el. Şi ai grijă cum conduci.
Eu mă urc în maşină şi cu drgălăşenie îi zic:
– Vezi că ăla a forţat acceleraţia. I-ai probe biologice.
Omul s-a făcut negru. Cred că îmi mai făcea un proces verbal, dar am demarat. Uitând, din blonzenie, să mă descalţ. Ei, oricum, a fost distractiv. Habar nu am dacă a avut sau nu dreptate. Dar nici că îmi păsa. Mă distrează mai mult să ştiu că am rămas cu puncte. Totuşi, exprimarea lasă de dorit. Vă jur că nu am forţat nici culoarea, nici semaforul. Au stat de bună voie.
Mai târziu, în exces de zel, îi arăt lui Xreder cum am întors eu maşina în mijlocul străzii. Mândră de mine, desigur, încercând de ceva timp să fac chestia asta, că o făceau toţi.
El îmi zice:
– Bine, bine, dar la linia continuă te-ai uitat?
Eu îi spun mirată.
– Mă uit la ea de câţiva ani.
Desigur, acest material este un pamflet. Treaba cu linia continuă am păţit-o, dar poliţia încă nu a avut curaj să mă oprească. Sper să nici nu aibă. Cu toate că, din întâmplări adevărate, azi l-a oprit pe boul care tot încerca să mă depăşească pe dreapta. Unde au luat ăştia carnetul? A, da, la Piteşti 😀
Din netrafic
Dacă vă spun că sunt plecată cu treabă, o să spuneţi că eu mereu sunt plecată cu treabă. Asta este. O să sunaţi, o să mă înjuraţi că nu răspund, dar eu de câte ori să repet că nu vorbesc la mobil când sunt la volan? Mai simplu, lăsaţi un mesaj: „e urgent”, „nu e urgent, dar caută-mă”, „voiam să văd ce faci, dacă poţi, sună”. Chestii din astea. Simple. Nu de alta, dar dacă sună telefonul non-stop, s-ar putea să fiu tentată să-l arunc pe fereastră. Mă rog, paguba nu-i la voi, e la mine, dar blestemele ghiciţi unde?
Şi acum că am lămurit-o pe asta, căci va fi o zi alergătoare cu maşina. Nu ştiu când o să mă opresc. Aşa că e dificil să dau pronostic: „în cinci minute vă sun eu”. Nu merge. E posibil să nici nu aud telefonul, maşina mea totuşi are zgomot de motor. Abia de îmi aud eu gândurile.
De fapt şi de drept, cred că nu aveam nimic inteligent de spus la ora asta. Şi cum subiectul anterior s-a consumat, v-am dat motive de bârfă. Ce treabă am, nu vă spun. Nu de alta, dar v-aţi plictisi teribil. Cert e că am cam multă, s-a adunat de când m-a năpădit lenea. Lenea o fi şi ea o boală? Dacă e cum o tratez?
Să vă spun că nu am mai scris nimic şi că până la ora 00:30 de la 23, cam aşa, m-am plimbat cu maşina prin oraş şi am constatat că mi se poate opri motorul unde nu mi s-a mai oprit până acum? Mă rog, cred că trebuie să mi se oprească peste tot să mă învăţ minte. Oricum, e drăguţ să mergi noaptea prin oraş. Nu e aproape nimeni. Dar nu, nu am depăşit şaizeci. Pur şi simplu nu pot. Nu e autostradă, nu îmi vine să merg ca nebuna. Am acea reţinere că oricând, un nebun, îmi poate sări în faţă. Mai bine să previn, decât să fac vreo nebunie. Oricum, şi să vreau eu, nu vrea piciorul să apese acceleraţia. Nu vrea el. Are o reţinere. O raţiune proprie. Ştiţi cum e, nu? Dacă nu ştiţi vă spun eu. Dreptul meu e căpos. Cu stângul mă înţeleg mai bine.
Una peste alta, tot în aglomeraţie merg mai bine, asta-i cert. E greu să depăşeşti viteza legală cu bară la bară, ce să mai zic de moartea motorului. Ăla nu mai poate muri la câţiva kilometrii la oră. Bine, acum nu spun că dacă văd autostrada nu mă aventurez. Aş vorbi cu păcat şi nu e bine. Dar, e mai bine aşa. Puţină prudenţă nu strică niciodată.
Bun. Cum la ora asta nu am nici cu cine mă certa, nici cu cine mă conversa, o să trag un pui de somn zdravăn. Cică e bine să mai şi dormi. Prea mult nesomn. Ne auzim noi mâine, cum ne-om auzi 😀
Oana Stoica Mujea 