Doi fără ghinion

Adică am să vă prezint două trestii, să nu le zic chestii.

 

Mai întâi: mâine e lansare mare cu împuşcături, bătăi şi Dumnezeu ştie ce o mai fi. Poate face autorul vreun atac de orice fel. Eu zic să aveţi grijă. Tocmai de aceea nu ar trebui să rataţi lansarea cărţii „3 cu ghinion” la ora 18, la Muzeul Bucureştiului. Ar putea fi o experienţă cu adevărat interesantă, mai ales că e prima lansare pe Crime Scene. Totuşi, oameni buni, aveţi grijă şi la inima autorului că şi aşa sunt puţini, nu vrem să rămânem şi fără cei pe care îi mai aveam. Plzzzzzz 😀

 

Mai apoi: dar voi ştiţi că cei din urmă, uneori, sunt cei dintâi. De data asta chiar aşa e. Azi nu numai că am lenevit, oarecum, dar m-am simţit şi bine în compania unei doamne extraordinare. Gina Rizea profesoară de română, la pensie, şi bloggeriţă. Mi-a făcut mare plăcere să stau de vorbă cu un om ce a acumulat atâtea poveşti. Şi povesteşte extraordinar de frumos. Nici nu mi-am dat seama când au trecut patru ore. Şi vreau să repet experienţa cât mai des, dacă tot am timp până în iune să fac cam ce îmi doresc eu.

Astăzi, pot spune, m-am îmbogăţit din multe puncte de vedere. M-am simţit atât de bine încât, de nu ar fi trebuit să ajung şi în altă parte la ora 16, nu cred să mai fi plecat.

Oh, să nu uit, Zahanaua ne-a găzduit 😉

Reclame

Un debut palpitant

untitled

 

Nu ştiu dacă aţi auzit de Emil Simionescu. Eu ştiu doar că e coleg cu Simona Ionescu şi, mai nou, coleg de editură cu mine. Emil a debutat la Tritonic în colecţia Crime Scene. Am fost prima care a pus mâna pe carte. Vă amintiţi doar că am fost să văd într-un fel de avanpremieră filmul 3D Coraline. Ei bine, acolo, normal, m-am întâlnit cu toţi Tritonicii, printre care şi Bogdan. Ce credeţi că ţinea Bogdan în mână? Desigur, o carte frumoasă: „3 cu ghinion”. Mi-a spus că atunci a ieşit, nici nu apucase să o vadă bine. Normal, i-am şutit-o fără prea multe vorbe. Cred că am întins mâna şi am spus: „Asta e a mea, să am ce citi mâine în avion”. Dar în avion am dormit bubă, aşa că am citit-o aseară în pat.

Da, e un debut interesant, mai ales că nu e genul de poliţistă pe care v-aţi aştepta să-l aveţi în faţa ochilor. Atrage tocmai prin evenimentele debusolante de la început, adică primele cincizeci de pagini. Pentru că ajungi să dai pagina şi să te tot întrebi care-i faza. Cine moare, cine nu moare, moare cineva până la urmă? Moare. Cum cine? Motanu’. Ideea e interesantă, pentru că oricât ai vrea să te prinzi, nu ţi se întâmplă, iar când începi în sfârşit să-ţi dai seama, chiar că nu mai vrei să o laşi din mână.

Acum, eu, la drept vorbind, am o mică problemă cu limbajul. O, nu, nu e porcos, poate mai slobod, dar nu asta m-a frapat. Doar că nu sunt ferm convinsă că aşa se vorbeşte în Ferentari. Dar, pe de altă parte, nici de contrariul nu sunt sigură, că n-am fost eu în cartierul respectiv ca să mă conving şi nici nu mă voi duce vreodată.

Povestea poliţistă se împleteşte, pe nesimţite, cu o poveste de dragoste. Cu toate că amorul dintre cei doi e destul de tragic, nu e genul siropos, e exact cum trebuie să fie.

Sunt foarte încântată de noul meu coleg de editură. Frumos debut. Aproape că mă oftic, eu n-am debutat aşa frumos. Aş fi curioasă să ştiu cât timp i-a luat să scrie cartea şi cum i-a venit ideea. Sunt curioasă să ştiu dacă locuieşte sau a locuit în Ferentari sau e vorba doar de talent jurnalistic.

Şi da, într-adevăr, aşa cum spune şi Christian Sabbagh, acţiunea e un puzzle, trebuie să fii atent pentru a-l pune cap la cap, dar şi când l-ai terminat, nu are cum să nu ţi se citească fericirea în priviri.

Din punctul meu de vedere, e cel mai bun debut al unui autor român în ultimii doi ani. Şi aici mă refer strict la scriitură, nimic altceva. Şi nici nu mă puteţi bănui de cine ştie ce, ţinând cont că nu îl cunosc pe Emil nici măcar din vastitatea internautică, dar în real…

Aşa că, dacă vreţi o carte poliţistă cu totul şi cu totul deosebită, daţi un click pe poză şi aflaţi cum să o comandaţi. Hei, e la super ofertă 😉