Chiar și lumea cărților se schimbă

Hai să vorbim direct, să nu ne mai ascundem după degete. Să nu ne mai ascundem deloc. Suntem oameni, greșim, dar ne îndreptăm dacă vrem asta. Trecem prin momente și momente. Uneori ne aruncăm cu capul înainte – nu sunt sigură dacă am facut-o de două ori sau doar o dată. Aveți impresia că o carte polițistă trebuie să aducă doar cazuri, adrenalină și rezolvări. Rezolvări clare. Credeți că asta se întâmplă cu adevărat în viață? Că aveți întotdeauna răspunsurile cele mai coerente?  Ok, dacă sunteți atât de buni, voi, toți ăștia care aveți subiecte pe seama mea, de ce nu faceți ce fac eu? De câte ori ați lucrat sub presiunea momentului? De câte ori ați fost dezamăgiți, v-au plecat muzele, le-ați ucis sau v-au întors spatele? De câte ori ați rămas singuri blocați în sufletele voastre?

A, scuze, sunteți pragmatici și nu aveți sentimente sau doar vi le ascundeți pentru a nu vă arăta slăbiciunile? Toți suntem slabi și imperfecți, plini de bube găunoase, de suflete stoarse. Sigur, ce dracu’ să înțelegeți? Viața până la o anumită vârstă e perfectă. Bem, petrecem, obosim și ne ducem dracu’. Sau avem familii în care ne simțim prizonieri și e același lucru. Mimăm fericirea pentru a nu ne arăta adevăratele suferințe. Da, spunem cuvinte dure pentru că putem. Dar mai și furăm sentimente și suflete și lumi întregi. Fără să ne pese, fără să privim înapoi pentru că unii dintre voi nu au resentimente și nu pot gândi decât în limita normală a societății. 

Vreți o carte pur polițistă, o să le aveți de la volumul patru încolo. Fără mesaje, fără sentimente, fără nimic din ceea ce reprezint eu. Doar psihopați, fără droguri, fără alcool, fără țigări, pentru că lucrurile astea nu se întâmplă de fapt. Nu, voi vreți să credeți că nu se întâmplă. Am luptat împotriva dependenței de alcool și jocuri de noroc – nu a mea, că nu sunt atât de proastă. Am crezut că pot schimba lumea, dar n-am făcut decât să mă îndepărtez de ea. Îmi cer scuze că am vrut să transmit niște mesaje pentru cei care se confruntă cu astfel de lucruri. Nu pentru consumaturi, ci pentru adevăratele victime care-i suportă pe consumatori și speră că asta se va schimba. Am înțeles, nu vreți asta. Nu vă interesează. Nu e lumea voastră. Și dacă e nu vă pasă pentru că sunteți prea beți, prea drogați, prea ancorați în jocurile de noroc negîndind că distrugeți vieți în jurul vostru. Nu vreți să înțelegeți. Nici o problemă. Nu o să mai scriu nimic din ce se întâmplă cu adevărat. Veți avea psihopați ca în „Minți Criminale” și punct. Nu e cazul, mă adaptez publicului. Asta vreți, asta aveți. 

Am înțeles că mesajele sociale nu vă sunt pe plac. Poate pentru că n-ați trecut prin ele, dar poate o să treceți și atunci o să vă amintiți că era o proastă care striga în gura mare, aș cum se pricepea ea, prin scris.

Oamenii, oamenii sunt prea lași pentru a spune ce gândesc. Iată că eu spun. Iar ceea ce nu vă convine nu prea mă mai interesează. E clar și am spus-o întotdeauna, ori mă urăști, ori mă iubești, iar mie nu-mi mai pasă. 

Știți ceva, oamenii nu se schimbă și dacă unii dintre voi ar avea o oglindă care să le arate caracterul ar fugi mâncând pământul. Mie una nu îmi e rușine de nimic oricâți detractori ar fi în jurul meu. Să vă fie vouă rușine că mințiți cu nerușinare. Eu măcar m-am prezentat întotdeauna exact așa cum am fost. Cu tristeți, cu deprimări, cu bucurii, cu vise. Voi tot niște falși o să rămâneți.

Reclame

Asfaltul

 

Eram la volan deja de o oră, poate o oră şi. Făceam rondul. Nu aveam o destinaţie anume. Nu aveam nici măcar vreun gând. Uneori mă uitam în laterale pentru a fi sigură că pot traversa pe banda cealaltă. Nimic mai mult sau mai puţin. Doar o plimbare. Consum de combustibil în zadar. Da, mi se mai întâmplă. Lumea deja mă ştie. Maşina stacojie le zâmbeşte sumbru. E destul de veche, dar frumos împopoţonată. E rapidă, chiar dacă motorul pare că moare din clipă-n clipă. Lumea s-a obişnuit cu ea, iar eu, mai mult ca oricine. Chiar dacă ar muri în mijlocul drumului, nu cred că vreuna din noi s-ar prinde.
Eram la a… Dumnezeu ştie… oricum, dădeam o nouă tură. Acelaşi drum, aceiaşi oameni cu priviri pierdute. Acelaşi asfalt pătat şi plin de gropi.  Până şi soarele, miraj al minţii, părea să stea întins pe mijlocul drumului, scoţând aburii din pământ. Pana s-a produs rapid. S-a auzit mai întâi un poc, un fâs şi gata. Un cui. Straniu, trecusem de zeci de ori prin locul ăla şi nu fusese nici un cui. O mână conspirativă? Habar nu am, poate doar imaginaţia mea. Sau, poate, abia îmi începusem circuitul. Era prea cald, nu îmi păsa.
Service-ul era puţin mai în spate. Am târât-o până acolo. Nici mie nu îmi venea să cred că mai poate. Motorul ofta, apoi se încorda. O combinaţie ciudată de vaiet şi putere.
Mecanicul mă privi relaxat.
– În sfârşit, murmură el.
 Am ridicat nepăsătoare din umeri. Uneori, pur şi simplu, e timpul să te opreşti. Probabil că-mi venise şi mie timpul.
– Facem pana? întrebă el, privind la roată ca la ceva ce nu înţelegea.
– Aha, răspund eu, în timp ce mi-am aprins o ţigară.
El ridică din sprânceană.
– A dracului căldură.
– Aha, îmi place să rămân constantă.
– Vreţi să o fac acuş?
Mă uit la asflat. Parcă se topeşte sub razele soarelui. Totul e un miraj. Smoală ce erupe în vuve de ceaţă.
– Aha.
– Tre’ să mai fac o maşină, puteţi aştepta?
Şi unde să mă duc? Era un singur drum, acelaşi şi acelaşi mereu. Aceeaşi monotonie. Trebuia să ies din asta, poate că aşteptarea era un răspuns.
– Aha.
– Nu vorbiţi prea mult, concluzionă el şi se apucă de reparat maşina de lângă mine. Aşa iera şi tuşa Vera, zâcea doar „Da” sau „Nu”. Doar când se enerva foarte tare mai zâcea: „Căţaua aia proastă că te-a făcut”. Dar nu cred că o zâcea cu răutatea. Vorbiea şi iea aşa, la mânie. Ştiţi cum ie.
 Ştiam, dar de cât timp nu îmi scosesem frustrările la iveală. De când nu mai urlasem? De când nu mai spusesem ce îmi doresc? Nici să mă enervez nu mai puteam. Cel puţin, tuşa Vera mai zicea de o căţea şi îşi revenea. Dar mie nu îmi rămăsese decât maşina şi asfaltul. Mă obseda. Asfaltul mă obseda. Smoala. O vedeam cum curge din iadul fierbinte şi se aşează pe pământ. Mă înghiţea. Mă chema acolo.
– Într-o zî, tuşa Vera s-a dus la doctor, îi murise căţaua, ştii dumneata cum ie la ţară, dacă îţ moare căţălul, ie ca şi cum ţ-ar muri toată lumea. Era deja pă lumea aialaltă când o ajuns la doctor. Ăla văzu căţaua şi îi zâse tuşei că ie moartă. Tusa să uită la iel şi îi zâse: „Mortă îi mă-ta”. Şî dă atuncea, nu a mai scos nici un cuvânt, decât înainte să să ducă a mai zîs „să vă duceţi dracu’”. Ierea o fămăie dă viaţă. Am iubit-o rău pă tuşa.
Încă priveam asfaltul. Urme de smoală se adânceau în el, apoi se ridicau, formau chipuri şi îmi râdeau. Uneori îl mai auzeam pe mecanic. Vorbea continuu, ca o moară stricată. Mă înnebunea, iar asfaltul mă urmărea.
– Tanti Glia, pretena tuşii Vera, zâcea că o urmăresc moştrii dă zmoală. Glia o fost, în tinereţea iei, o fămăie dăştaptă, dar să mărită cu unul care a pus pâciorul în prag şi a zâs, dar tare, să audă tăt satul: „Fă, moaştele mă-tii, ăi fi tu profesoară, dar nu te mai duci acolo. D’acolo nu mâncăm pâine, treci dracului la câmp, că nu ne hrănim gurile cu ce le zâci tu la boşcordoii ăia”. Şî, dă atuncea, tanti Glia a luat-o pă un drum nu prea omenesc, dacă înţelegi ce zâc.
Am dat tăcută din cap. Cumva, parcă o vedeam pe tanti Glia în mine.
– Făcea măreu acelaşi drum, continuă el. Ca şî dumneata. Acelaşi drum la nesfârşit. Nici nu mai privea în urmă. Cre’ că nu mai ştia, biata, că avusese o viaţă. Într-o zî s-o dus. A dispărut dă pă faţa pământului. Ciudatul ăla dă omu’su o zîs că or înghiţît-o oameni dă smoală şi la două luni s-o sînucis. Dar dă tanti Glia, nimenea nu o mai aflat nici pă dracu’. Ieu crezî că să topi, dă năfericire. Aşe e când faci acelaşi drum la infinit. Te topeşti, dispări ca o nălucă din aia.
Asfaltul mă înghiţea. Simţeam cum mă trage în interiorul său. Începusem să mă topesc. Să mor, ba nu, să nu mai exist ca fiinţă. Eram vie, dar sufletul îmi era atât de trist, că deveneam invizibilă. Nici măcar eu nu mă mai puteam vedea. Asfaltul îmi luase învelişul.
El s-a ridicat şi s-a uitat drept spre mine.
– Eh, s-o fi plictisit. Şi mi-o zîs şeful că bălmăjesc cam mult şî spării clienţii.