Ţara cetăţeanului turmentat…

…………

Multumesc, Lucia! :lol:

 

Tre’ să vedeţi asta

………

Şi nu mă refer neapărat la ăla al lui Caragiale, pentru că eu până şi de Moş Nicolae am uitat. La naiba! Nu mă mai ţine memoria nici până acolo. Aşa că dacă eu am uitat de el, el clar n-a uitat de mine. E drept, mi-am revenit după ora 22, ceea ce e destul de trist. Şi dacă tot suntem în ţara lui „Eu cu cine votez?”, eu sunt în lumea lui „Eu ce carte să aleg?”.

Am citit cartea asta şi asta, între ele având Adam şi Eva. Desigur, ştiu ce termin, dar după de ce mă ocup?

Adică:

Am două cărţi marca George Arion (da, şi eu mă întreb de ce n-au apărut pe site). Mai am alte cărţi cum ar fi: Sfidarea (dar nu, asta nu, pentru că apoi o să aştept prea mult continuarea, deci o lăsăm mai la coadă); ar mai fi Faust, de fapt, la drept vorbind era la rând, dar cum se face că îi vine rândul şi tot la rând rămâne. Nu ştiu, complicat. 2012, da, şi asta e la rând după Faust, dar oare o să-i vină rândul? Şi nu, nu mă duc la film. Mai întâi cartea, filmul nu mă pasionează, oricum cică e o apocalipsă cam ne, pentru că tot scapă unii. Păi ori e, ori nu e, a?Ar mai fi vreo două SF-uri, dar n-am chef de ele acum, asta îmi e clar. Ar mai fi şi vreo două poliţiste de care iar n-am chef acum. Ar mai fi vreo trei marca fantasy, dar nici astea nu mă atrag. Chiar dacă au coperte mişto. Poate o carte de colorat? 😀

Şi că tot mi-am adus aminte… Mişu aseară zicea că el doar cu chestiile care te pun pe gânduri, filozofie, din astea. Dându-mi singură permisiunea îi recomand Geneza. Da, e un SF care te pune pe gânduri, o să vezi, eu zic să încerci.

Şi da, aseară am avut întâlnire. Raluca şi Canguru’ au lipsit. Ambii având motive bine întemeiate, cel puţin aşa cred. Ba chiar şi Adi s-a plictisit de noi. Noroc că a venit Ioana, Ema, George şi Mişu cu soţia. Aşa am părut a fi mai mulţi 😀 Sigur că am uitat ce avem de citit, dar sunt la fel de sigură că cineva îmi va aminti.

Important e că Ema s-a îndrăgostit de Regine şi Elfe (recenzie), dând la spate Indiciile. Vedeţi? Ce vă tot spun eu? Oamenii sunt nebuni 😛 Unii cu aia, alţii cu cealaltă.

Ca să merg pe firul incoerenţei: Crina nu mai scrie. Asta este. Vania mă omoară cu nişte cearcăne şi mâine avem vot, în condiţiile în care eu n-am chef.

Andrei Crivăţ m-a rugat ceva, dar încă nu m-am putut gândi. Proiectul meu cu Enya e destul de greoi, pentru că ar trebui să muncesc puţin şi nu sunt capabilă. Ar trebui să scriu şi la thriller-ul ăla, dar nici de asta nu sunt capabilă. Mă rog, nu că s-ar supăra cineva, ştiu câţiva care chiar se vor bucura. Ar trebui să mă interesez şi de o anume destinaţie, dar şi de asta îmi e lene. În plus ar trebui să mă ocup de un proiect pe care-l coordonez, dar îmi e greu să-i anunţ pe cei pe care-i vreau în proiect. Vă închipuiţi că îmi e lene să dau chiar şi un mail?

Şi ca totul să fie aşa cum trebuie: nu dorm, nu mănânc, nu beau. Când o să vedeţi o umbră pe stradă să ştiţi despre cine e vorba 😀

Iar acum Moşul vrea să-mi ia cadourile înapoi 😆  

Reclame

Despre timp

42331

Ajung tot mai rar pe propriul blog, aşa că îmi e greu să mai zic de altele. Unele bloguri, cu toate că îmi fac cu ochiul, pur şi simplu rămân necitite. Încerc zilnic să trec prin cât mai multe. Nici timpul necesar pentru a răspunde commenturilor nu îl mai am. Da, am treabă. Toată lumea are, dacă e să fim sinceri. Desigur, unii mai mult, aţii mai puţin, dar tot aşa se numeşte. Mi-am propus ca mâine să mă ascund în casă. Vreau să scriu şi nu mai am timp. Deci : NU MAI SUNT ŞOFER! Mulţumesc pentru înţelegere. Mâine dacă îmi zice cineva că trebuie să ajung nu ştiu unde, din nu ştiu ce motiv, jur că eu bag cuţitul în cauciul de iarnă. Aşa, sper că pe asta am lămurit-o, DA?! Dacă nu moare cineva, nu mă urc în maşină. Nu ies din casă, dar răspund la telefon 😀 Înţeleg că suntem lămuriţi, da mamă? 😛

Că tot ziceam de bloguri, sunt câteva care le citesc cu tot mai mult avânt. Nu comentez mereu pentru că uneori sunt pe lângă cuvinte, dar sunt. Ştiţi voi cu e. Şi aici nu vorbesc de blogul cel de toate zilele, nu îi mai dau link sătmărencei că o să zică că am bucurii la ea 😆 În schimb, zilnic, intru la  Shauki şi la Isabelle. Fiecare mă interesează din motive diferite. Normal, păi nu? Oricum, dacă nu era Isa să mă lămurească şi pe mine în propria-mi nelămurire, aş fi făcut infarct. Nu că acum m-aş simţi mai bine. Nu, nicidecum. După ce afli că nici nemţii n-au înţeles ce dracu’ votăm noi, mai liniştit nu poţi fi, ci doar mai bătut în cap. Eu sunt mai bătută în cap.

Am mai descoperit câteva bloguri ce vorbesc despre cărţile fantasy, sigur, nu am chef acum să vă explic. Mai am puţin şi dorm pe mine. Ceea ce, desigur, nu ar fi mare lucru, dar ar fi cu adevărat păcat să dorm în timp ce scriu, când pot adormi în cadă şi astfel scăpaţi de mine 😀

Şi acum, oameni buni, am o mare dilemă: ce dracu’ să citesc? Tunele 2 sau Eragon 3? Mă uit la ele şi le-aş citi deodată. Dar, până acolo, mâine neapărat trebuie să vă povestesc despre o serie foarte, foarte drăguţă, apărută la o editură al cărui nume nu îl reţin, dar vă dau eu mâine toate detaliile.

Trexel, gata, mâine fac planul. Poate îmi iau şi vineri un liber definitiv şi mă fac nevăzută 😉 Aşa, să avem timp să punem ţara la cale şi calea la ţară.

Oh, da, să nu uit: am înţeles după siteul TritonicReginele au ajuns şi în librării sau, cel puţin, sigur îs pe drum. Oricum, trebuie făcută lansarea şi la Piteşti, într-o zi 😀 Horia, nu uita de Satu Mare, te angajez să-l stresezi pe domnul Triton. Trebuie neapărat să dai cafeaua… Mai bine nu, la câţi au să-mi dea cafele la SM, o să mor dracu’ de inimă 😀 Dar poţi da un ceai după ce o să dau în tremurat 😀

Tunele si editori de doi lei…

Roderick Grodon şi Brian Williams aduc în literatura universală un fantasy contemporan de mare calitate.
 
 
Bun, pentru moment, cu chiu cu vai, am lăsat „Versetele satanice” pentru o carte care nu mi-a făcut deloc cu ochiul: „Tunele”. Autorii, ambii pasionaţi de excavaţii şi descoperiri, crezând cu tărie într-o lume subterană, şi-au dat frâu liber imaginaţiei.
De ce să mint, la primele capitole am cam căscat, m-am chinuit să-mi ţin ochii deschişi şi să mă concentrez, apoi, s-a schimbat foaia. Acţiunea a devenit alertă şi demnă de băgat în seamă. Dintr-o dată, sub ochii mei, s-a deschis o altă lumea. O lume formată tot din oameni, dar subsoli, aşa cum îşi ziceau ei. Mă rog, aveau nişte animale ciudate pe acolo, dar ţinând cont că bietele creaturi nu văzuseră niciodată lumina soarelui, Dumnezeu ştie ce mutaţii se petrecuseră. Povestea e halucinantă, iar autorii fac referire, cu precădere, la tunele subterane din Moscova, New York şi altele. Am putea băga şi Bucureştiul, că şi despre ăsta se spun poveşti din astea.
Nu prea înţeleg eu de ce cartea asta e pentru copii, chiar nu pricep. Este o carte despre prietenia adevărată, în primul rând. – Să mor dacă odată scăpată mă mai întorceam acolo după Chester, să fie sănătos din partea mea, dar cine sunt eu, ei sunt autorii 😀 –. Despre dragostea faţă de tatăl care te-a crescut, nu care te-a făcut. Despre secrete, şi cum ies ele la iveală indiferent de cât de bine ar fi păzite. Despre ce înseamnă să lupţi cu adevărat pentru ceea ce crezi.
De ce mi-a plăcut în mod deosebit? În afară de lumea subterană pe care am descoperit-o, acţiunea alertă şi tot ce v-am spus mai sus? Mi-a plăcut pentru că autorii au avut curaj să omoare unele dintre personajele de care te ataşai foarte, dar foarte uşor. Nu, nu sunt sadică, dar asta e una din realităţile pe care autorii nu au tupeu să le arate. Personajele mor, fraţilor, nimic nu e veşnic. Ăsta e adevărul, că ne ataşăm sau nu de ele, tot se duc. E ca în viaţă, da? Degeaba le tot protejăm.
Deci, nu e o carte cu magie, e un fantasy contemporan, actual, ancorat în timpurile noastre. Dură, dacă ne gândim la sistemul politic care e atacat. Dură, dacă ne gândim la sentimentalisme, dar reală. Are darul de-a aduce în prim plan un realism teribil. Da, aş recomanda-o şi tinerilor, pentru că au ce învăţa.

*

Acum, pot şi eu să mă iau de edituri? Pot, da? Normal că pot, sunt pe tarlaua mea, mă rog, nu chiar a mea, dar e închiriată. Bun. Am ajuns la şapte mailuri pe zi de la oamenii care vor să îmi citească cărţile. Dar am un fan super fidel care îmi scrie zilnic. Pentru a nu crede că sunt dusă cu capul, vă redau un mail. Cu toate că nu am cerut acceptul, sper să fiu iertată.

Stimata domnita imi cer scuze ca nu v-am mai contactat

dar am considerat ca timpul dvs e foarte pretios,vreau

sa va intreb daca lucrul la noile romane a mai

avansat?pe aceasta cale vreau sa va spun ca piata

romaneasca duce lipsa de romane fantasy

romanesti,astept cu nerabdare cartile dvs.Cu stima

deosebita ai dvs fanii Voicu si Bebe.Toate cele bune!”

Sper ca domnii să mă ierte, dar trebuia să redau şi eu un mail, să nu credeţi că vorbesc în dodii.

Dragii mei, voi ce îmi scrieţi şi vă interesaţi şi doriţi. Păi, spuneţi-le voi ăstora de la edituri aşa: Eu nu vreau bani din cărţi, adică pentru mine, nu de aia scriu, dar vreau o editură care să ducă cartea/cărţile în librării, pentru ca ea, adică cartea, să ajungă acolo unde este dorită. Şi zău că sunt dorite. Că nu vă mai spun şi de telefoane, nu de alta, dar dacă vi le spun pe toate, vă plictisesc. Oamenii vor să mă citească, dar cum dracu’ să facă? Nu am acasă cărţi pentru toată lumea. Asta este. Am avut dreptul la două exemplare din fiecare carte. Restul, da, le-am cumpărat ca să le trimit. Desigur, editura a publicat pe banii ei, iar eu, ca un benefeciar, am luat cartea la preţul de editare, nu de vânzare. Corect, aici nu am ce reproşa editurii/editurilor. Băi, frate, dar nimeni nu are chef să se ocupe de promovare, să bage în librării. De ce? De lene? Se cere. Oamenii îmi scriu, mă roagă. Asta este, nu mă cheamă în străineză şi nici succesuri nu prea am, aşa că na, nu sunt persoană publică, cu carenţe în vorbire şi mai ştiu eu ce, ca să prind la editori. Păi na, nu e normal? Dacă aş poza în palyboy, aş fi cu adevărat blondă şi aş vorbi despre succesurile mele şi despre bărbatul ideal, mâine aş fi în toate librăriile. Asta se întâmplă în ţara asta. Sau, desigur, să ai bani să bagi în fundul propriu, dar nu ţi-i mai recuperezi, că na.

Îmi pare rău de un singur lucru. Îmi pare rău că îi dezamăgesc pe oamenii care mă caută disperaţi prin librării. Şi îmi pare rău că nu le pot trimite tuturor câte o carte. Asta e durerea mea aprigă. Nu alta. Alta nu am. Că nu am nevoie de banii lor şi nici nu vreau să devin persoană cu notorietate. Vreau doar ca munca mea să ajungă acolo, la sufletul omului. Şi, din păcate, nu se poate. Pentru că, vreau sau nu, eu singură nu am cum să fac totul. Şi nici nu stau să mă milogesc la edituri. Nişte ţărani, vorba reclamei. Sunt patru ani de când mă chinui. Patru ani amărâţi, patru ani în care nu am renunţat pentru că, pe atunci, aveam un singur fan. Şi am zis că merită chiar şi pentru unul singur. Eu cum să fac să ajungă cărţile în casele oamenilor care le doresc? Întreb şi eu un editor, ceva, dacă nu s-o speria şi o fugi când o da cu ochii de articolul ăsta. Ţară de necopţi. Ce să facem?