Arhive pe etichete: Vampiri
Sunt de-a dreptul isterică
Nu ştiu dacă fericirea te poate isteriza. Mă rog, în cazul meu e posibil orice. Bine, sunt între fericire şi tristeţe.
Imediat vă spun ce şi cum, că doar nu vă las aşa. Vă amintiţi de „Lună plină”? Cartea doamnei Kelley Armstrong, că despre asta vorbesc. Adică cartea apărută la Tritonic. Da, de ea vă povestesc. No, n-am avut chef de această carte pentru că eram deja sătulă de Amurg. Dar ce Amurg fraţilor, nici nu se poate compara. În primul rând că nu e o poveste adolescentină. În al doilea rând că e scrisă 😀 Vaiii, ce rea pot fi. Şi în ultimul rând e de-a dreptul genială.
Sunt cu adevărat încântată. Atât de încântată încât e prima oară în viaţa mea când citesc o carte cu vârcolaci – şi am citit multe – şi îmi doresc să fiu unul. E prima oară când citesc ceva atât de bine ancorat în realitate, cu explicaţii reale. Nu, nu se transformă nimeni când e doar lună plină, nu trebuie să ai gloanţe de argint ca să omori un vârcolac şi nu trebuie să-l tratezi ca pe un animal fără cap.
Sunt atât de impresionată de seria asta, încât vreau măcar următoarele şapte volume pe noptiera mea, şi repede că n-am prea multă răbdare. Din câte am înţeles următoarele vor fi cu vampiri feminini, fantome, vrăjitoare etc. Vreau restul seriei şi nu glumesc.
N-am mai citit, poate, de la „Ora vrăjitoarelor” o carte atât de bine scrisă. Cu fenomene ilogice ce par perfect logice. Scriea, o, da, scrierea, adică chiar e scrisă şi gândită cartea asta. Autoarea a lucrat şase ani la ea. Se vede, se simte. Nu o poţi lăsa din mână. Este ca un drog. Cum ai început să o răsfoieşti, cum te prinde în mreje nevăzute.
Ca să uit că n-am şi restul seriei, mi-am continuat ziua cu un Simenon. No, asta am făcut azi, am dat gata două cărţi, dar simţirile puternice au rămas din „Lună plină”. Vreţi să vă spun ceva? E ca o poliţistă, doar că e cu vârcolaci. Cu prima femeie vârcolac ce se zbate între o viaţă obişnuită şi una de lup. O femeie ce încearcă să se înţeleagă, atât ca om cât şi ca animal. Nu lipseşte nimic din carte, şi fiecare pagină chiar te ţine cu sufletul la gură. Ştiţi voi, din lac în puţ. Aşa e acţiunea, când ai impresia că totul e ok, se întâmplă ceva. Ceva rău, periculos. E minunată, fără poveşti de dragoste trase de păr, fără chestii puerile. Totul pare a fi real, atât de real încât te întrebi dacă vârcolacii nu există cu adevărat, dacă nu e chiar unul din cei pe care-l cunoşti.
Eu zic că merită din plin. Merită citită fiecare pagină, fiecare rând. Fiorii sunt garantaţi 😉
Ce mai e nou?
Desigur, vorbim despre ce mă interesează pe mine, că aşa mi se pare normal 😛
Mai întâi, la Tritonic a apărut „Lună Plină”. Încă nu am citit-o, dar am reuşit să citesc prologul şi mi s-a părut incitant. Oricum, povestea în sine îmi pare incitantă. E o replică a cărţii „Amurg”, doar că aici nu vorbim despre vampiri şi din câte am văzut e mult mai bine scrisă. Adică e vorba şi de ceva talent, nu numai despre o poveste. Prologul îl puteţi citi aici, poate vă vine chef de lectură 😀
Oh, „Premiile Lili” sau „cum să execuţi public un autor” 😀 Ştiţi desigur despre ce vorbesc, despre piesa mea de teatru, despre prima mea piesă de teatru, aşa că fiţi blânzi. La 21:30, după ce citiţi piesa, puteţi să mă executaţi pe blogul Luciei Verona, promit să nu scot un sunet până la sfârşit 😛 De fugit nu o să fug aşa cum am promis, dar o să fiu între bucătărie şi blog că a dat gospodăreala în mine. Bine, recunosc, sunt stresată. Când sunt stresată gătesc. Bine că nu ştiu să cos sau să croşetez că cine ştie ce făceam 😛
Crina nu a dispărut aşa cum se vehiculează în târg, doar că microbul blogului i-a ieşit din sânge. Dar nu contează, eu o iubesc oricum – asta e declaraţie de dragoste 😉
Şi să nu uit: lansarea de la Piteşti a Corinei Creţu s-a mutat pe data de 10 mai, la Cornul Vânătorului ora 13 sau 12? Eh, nu mai ţin minte 😛 Eu sunt de vină, de fapt editura 😆 pentru că iniţial mi-au spus că am lansare pe 7 mai la Iaşi, apoi s-a mutat pe 8. Desigur, Bogdan va veni cu o explicaţie cum că altcineva e de vină, să nu-l credeţi 😀 Chiar dacă timpul va fi scurt mă bucur că o să-l reîntâlnesc pe Răzvan Dolea şi că o să-l cunosc pe Shauki. Apoi fug repede spre casă ca să nu o pierd pe Corina.
A, de aici reiese că între 7-9 mai voi fi la Iaşi. Da, asta era. Şi probabil, la sfârşitul lunii la Satu Mare, Oradea (vezi Cella? 😀 ) şi în ograda Chinezească adică la Baia Mare. Poate mă extind şi la unguri, de ce nu? Desigur, doar să beau o cafea, ho, nu săriţi.
Şi ultima veste, dar nu cea mai puţin importantă, noua carte „Indicii anatomice”, o să apară la Gaudeamus. Aaaa, şi da, o să avem nişte surprize pentru bloggeri la Bookfest. Dar vă spunem atunci, pentru că încă n-am bătut nimic în cuie.
O, Silvana, cred că pe 5 mai voi fi la Bucureşti. Am uitat la ce liceu, dar te anunţ din timp. No, să nu ziceţi voi că nu sunt o persoană ocupată. Doamne, şi înainte uram să mă plimb, dar de când cu Satu Mare mi s-a deschis apetitul. Oare la Londra când m-o duce Bogdan? 😀
Din sangele Iarei – Continuare
Iara in intregime
Am urmărit-o întreaga seară. Nu am idee de ce. Nu mi s-a cerut asta. Dar mi-am dorit s-o fac. E o persoană stranie şi, totuşi, sexy. E ceva ce mă atrage la ea, dar şi respingerea se amestecă cu restul sentimentelor.
E ceva ciudat în întreg aerul din oraş. E o conspiraţie undeva. Pot să o simt. Şi, cumva, ştiu că sunt implicată.
Nu îmi aduc aminte când s-a făcut dimineaţă. Nici să fi dormit nu îmi amintesc, dar, mai clar ca lumina zilei, desigur, nu o plăcere pentru mine, dar o necesitate pentru majoritatea, îmi amintesc întâlnirea cu Cal.
M-am dus la bar, urmărind-o pe Iara. Ştiu că ea m-a văzut, dar, la urma urmei, nu cred că se aştepta să fie lăsată de capul ei. Să facă vreo prostie. A vorbit cu Cal vreo zece minute. Nu, mai degrabă, a ţipat la Cal vreo zece minute. A urlat pur şi simplu. I-a turnat vodka în cap şi a plecat. Nu mi-a aruncat nici o privire. Cred că se aştepta oricum să o urmăresc, dar nu am făcut-o. Cal era noua mea preocupare pentru moment şi, atâta timp cât Braa nu era prin preajmă, simţeam nevoia să mă dezlănţui, iar Cal era simpatic. Mirosea a poliţist, dar şi a altceva.
M-am aşezat lângă el.
– Ciudată prietena ta.
– Nu e prietena mea.
A dat să plece, l-am oprit înfigându-i degetele în mână. Cred că un zâmbet macabru mi-a scăpat pe chip. Căci el s-a făcut livid şi s-a aşezat.
– Eşti vampir, mi-a şoptit.
Mi-am aprins o ţigară.
Dar tu, vreun vânător?-
– O, nicidecum. Sunt… aş vrea… vreau să fiu ca voi.
Am râs.
– O, pretenţii…
Mă privea implorător, când Sal a venit lângă mine, m-a tras afară şi a reuşit să strice totul.
– Ce dracu’ faci?
– Ce faci tu? m-a întrebat el.
– Sincer, cred că aveam chef de sex şi de o gustare. Acum mi-a pierit, mulţumesc.
Mă privea straniu. De parcă nu mai văzuse vampiri în viaţa lui, cu toate că el făcea parte dintre noi.
– Braa încearcă să mă oprească să plec, spune tot felul de prostii la adresa Marelui.
– Braa nu spune niciodată prostii.
Atunci am avut o străfulgerare.
– De unde ştii de Braa?
– O, la dracu’, Alizee, unde îşi bagă dracul coada…
Cal se pregătea să plece, îl zăream prin ferestrele fumurii ale barului.
– Ştii ceva? Fă ce vrei, tocmai mi-a revenit pofta de mâncare.
– Şi sexul? mormăi el.
– Poate mai târziu.
Nu ştiu ce m-a apucat, parcă nu eram eu. Eu nu beam sânge direct din oameni, uram asta. Dar tipul ăla parcă mă chema. Am intrat în bar. Am simţit mirosul aspru al tunului. Nu reuşisem să mă las niciodată. Dar de ce îmi păsa? Asta nu mă putea ucide. Oricum, mirosul de tutun cu cel de bere, m-a trezit brusc la realitate.
Am fugit spre casă. Zorii apăruseră deja. De atunci, nu îmi mai amintesc aproape nimic. Ca şi cum mintea mea ar fi făcut o pauză.
Din sângele Iarei (VII)
Simona?, e destul de pozitiva? 😀
IARA
Să-i ia dracu’ pe toţi. Să ardă, să se zvârcolească şi să se ducă de unde au venit. Nu, nu m-am trezit cu cele mai frumoase sentimente. Uneori mai e vorba şi de noroc, iar pe mine mă ocoleşte constant. Parcă îi e ciudă pe mine.
– Ce dracu’ sunt eu?, piază rea – am urlat înnebunită la Sal.
Pot să jur că m-a privit cu milă. Ai dracului vampiri. De parcă de mila lor aveam eu nevoie.
După ce m-am certat cu Sal, suficient de tare pentru a auzi tot globul, m-am dus să beau o bere. Noaptea era în puterea ei şi un miros de stricat, de mort, îmi inunda nările. Am intrant în primul bar. Mi-am scos pistolul şi l-am pus pe bar. Barmanul m-a privit de parcă aş fi vrut să-l jefuiesc.
– Dă-mi dracului o bere şi nu te mai uita ca prostul.
S-a executat destul de repede, cel puţin aşa mi s-a părut. Am băut prima bere şi am cerut-o pe a doua. Abia apoi mi-am făcut un bilanţ. Îl aveam pe Cal pe cap. Era clar că mă vâna. Sau, cel puţin, încerca să afle cum să ajungă în lumea celor veşnici, dar morţi de-a binelea. Apoi, era Sal. Uneori îmi era simpatic. Poate şi pentru că el era cel ce deţinea puterea asupra mea, dar, de cele mai multe ori, aş fi vrut să-i rup gâtul. Şi, ca şi cum totul ar fi fost perfect, a mai apărut şi Alizee. La drept vorbind, Alizee nu-mi displăcea. Nu ştiu de ce. Părea altfel. Habar nu am, dar era un sentiment ciudat. Dumnezeule, începeam să mă gândesc cu drag la un vampir. Era clar că trebuia să beau mai bine.
Atunci s-a aşezat el. A cerut o bere şi a dat-o pe gât. Am zâmbit. Ba nu, am râs ca o tâmpită:
– La dracu’- i-am şoptit, vampir să bea nu am mai întâlnit. Sper să mori în comă alcoolică.
Mi-am luat berea şi m-am dus la o masă liberă. Nu mai suportam să îi simt lângă mine. El a venit după mine. Evident. Oare de ce m-o fi mâncat să-l bag în seamă.
– Văd că ai miros bun – mi-a spus, aşezându-se fără să îmi ceară voie.
– Te rog, ia loc, nu te sfii.
Îmi zâmbi enigmatic. În zâmbetul lui se citea vârsta. Vârsta? Putrefacţia. Dumnezeule, ce o fi fost ea.
– Îmi cer scuze, am fost nepoliticos.
– Serios?!
– Sunt impresionat – intră el direct în subiect.
– Ah, vrei să spui că după atâtea secole, încă mai eşti uşor de impresionat? Dumnezeule, nu am nici treizeci de ani şi nu mă mai impresionează nimic.
Mai ceru o bere şi o dădu pe gât.
– Probabil că, odată cu vârsta, eşti…
– O, mai taci. Eşti penibil.
– Oh, aşa crezi?
– Lăsaţi-mă, dracului să beau o bere liniştită. Mai aveţi să îmi pătrundeţi şi în…, dar m-am oprit.
Nu părea a se simţi ofensat. Dar nici în largul lui nu se simţea.
– Iara…
Când mi-a pronunţat numele, mi s-a tăiat respiraţia. Am crezut că o să-i înfig cuţitul în inimă pe loc. Cu toate că nu am idee, dacă vampirii atât de bătrâni mor la fel de uşor.
– Nu-mi amintesc să fi făcut cunoştinţă.
– Nu contează – mi-o tăie el. De data asta, tonul fiind destul de serios. Ascultă-mă cu atenţie. Nu mai eşti în siguranţă. Marele nu mai are nevoie de Sal, ceea ce mă duce cu gândul că ar putea să se debaraseze şi de tine. Alizee, pentru moment, e singura ta şansă. Ascultă-mă, nu sunt un vampir. Miros ca ei, poate. Am nemurirea în priviri, poate şi moartea, dar eu sunt altceva.
– Concret – i-am cerut.
– Dacă Sal va părăsi oraşul, va muri.
Să-l ia dracu’. Cu atât mai bine, mă gândeam în naivitatea mea. El moare, Marele e înfipt.
– Şi?!
– Dacă el moare, mori şi tu. Marele o va convinge pe Alizee că aşa e mai bine.
– Şi?! Ce îţi pasă ţie?
Se ridică misterios şi îmi aruncă o ultimă privire.
– Şi eu vreau să scap de ei, dar mai întâi, am nevoie de tine în viaţă. Nu îl lăsa pe Sal să plece şi, pentru moment, încrede-te în Alizee. O să te caut eu când va fi cazul.
Şi iată-mă, nebună, căutând să salvez vampirul care are putere asupra mea. Să zică cineva că viaţa nu-i ironică.
Din sângele Iarei (V)
Povestea completa aici.
Mă obosise situaţia asta. Totul devenise haotic dintr-o dată. Cal era o problemă. O problemă pe care eu nu ştiam din ce unghi să o abordez. Poate că nici nu ar fi trebuit să o fac vreodată, dar uneori am gura prea mare. Aş putea spune că mă mănâncă. De fapt nu a fost chiar aşa. Din păcate Cal m-a provocat, chiar a doua zi la muncă.
Eram obosită şi mă gândeam la conversaţia cu vampirul. Ziua nu erau cu ochii pe mine, dar noaptea da.
Mă durea tot trupul, mă dureau ochii, aveam impresia că îmi intraseră în cap. Cal se plimba de colo, colo, era nervos. Încercam să îl ascult, dar nu puteam să îi urmăresc raţionamentul.
– Ştiam de vampiri, continuă Cal. De fapt, de asta eram acolo, voiam să revin unul de-al lor. Încă mai vreau.
– Bravo ţie, am mormăit eu.
– Îţi dai seama? Viaţă veşnică, o eternitate în care poţi observa cum evoluează lumea.
– Aha.
– Am scăpa de boli, de frică, de…
Da, recunosc, m-am enervat. Şi totuşi, am spus-o foarte calm:
– Şi de suflet.
– E doar un mic inconvenient.
Idiotul dracului. Cu toate că asta am gândit, am zâmbit. Habar nu am de ce, uneori reacţionez exact invers decât aş vrea să o fac.
– Şi mâna dreaptă…
– A lui Iuda, ţinu el să mă completeze, părând că îi e teamă să nu uit acest amănunt.
– Aha.
– Iuda, credem că a fost primul care a omorât un vampir. Cred că tot el ne-ar putea proteja acum de furia lor.
Am râs cu poftă. Aşa cum nu am mai râs de mult timp.
– Cum se întoarce roata, nu?
– Nu înţeleg, mă privi el speriat.
Deja mi se urcase sângele la cap.
– Normal că nu înţelegi. Ar trebui mai întâi să gândeşti. De ce mama dracului şi-ar dori cineva să-şi piardă sufletul?
Mă privea ca un pisoi speriat.
– Aţi comis o ilegalitate, indiferent de motiv. Eşti detectiv, idiotule, în primul rând tu trebuie să respecţi legea.
– Da.
Am părăsit biroul nervoasă. Abia ce se înserase, iar soarele se lăsa sângeriu peste oraş. Nu îmi aduc aminte dacă am apucat să-mi aprind ţigara. Ştiu doar că o băgasem între buze. Trăgeam din ea, nu trăgeam. Dumnezeu mai ştie. Atunci a apărut ea. Ca o regină a damnaţilor între zi şi noapte. Avea tenul întins şi lucios, aşa cum îl au vampirii de obicei. Părul îi era scurt şi blond. Ochii ei nu exprimau nimic anume. Părea că ea trăieşte între două lumi, având legături cu amândouă, dar de fapt cu nici una. Îmi amintesc că şi-a aprins ţigara, pentru că focul de la brichetă i-a luminat caninii. Am tresărit, dar nu m-am dat înapoi. Tu cine mai eşti.
– Alizee, îmi răspunse ea gândului nerostit.
Am dat din cap în semn că-mi pare bine? Sau poate în semn că accept. Nu ştiu. Ştiu doar că am lăsat ţigara să-mi cadă din gură. Nu, nu eram speriată. Poate puţin haotică-n gândire.
– Voi lucra cu tine, îmi spune ea impasibilă.
I-am privit degetele lungi şi albe. Nu purta nici o bijuterie. Lucru care mi-a displăcut pe moment. Femeile vampir poartă tot timpul zeci de bijuuri. E un fel de ritual straniu al veşniciei lor. O infatuare peste măsură. Ea nu, ea era simplă. În blugii ei cu talie joasă şi cămaşa legată deasupra buricului. Şi nu era tocmai la prima tinereţe, dar părea mult mai tânără ca mine. Poate că şi veşnicia are avantajele ei în faţa unei femei.
– Ştiu cine l-a ucis, îmi spuse ea. Pot să îi simt mirosul criminalului.
Am dat din cap. Cred că am făcut un tic din datul din cap. Cred că nu mai sunt capabilă să vorbesc în faţa lor. Eu, eu care i-am vânat ani de zile, acum incapabilă să mai scot o vorbă sau să-mi vină vreun gând cinic.
Atunci apăru şi Ras. Mi s-a părut îmbătrânit. De parcă nu mai dormise de ani de zile.
– Alizee va fi noua ta umbră, îmi explică el.
– Am deja una, i-am replicat eu.
– Eu plec la Madrid pentru câteva zile, spuse el deloc deranjat de afirmaţia mea. Alizee te va ajuta.
De data asta mi-am aprins o ţigară.
– La dracu’ când v-oţi duce? Şi am plecat spre birou cu urma ochilor Alizeei în ceafă.
Din sangele Iarei (III)
Din sângele Iarei (I)
Din sângele Iarei (II)
Nu sunt mort, dar nici viu în totalitate. Trăiesc pentru a sfida legile firii. Dumnezeu mă pândeşte, dar nici diavolul nu se lasă mai prejos. Singura mea alinare e că nu sunt singur. E o zi stranie. Cred că aşa a fost pentru toţi. Ron a murit, Dumnezeu ştie cum. L-au găsit în pivniţa bătrânei ăleia. Cum dracu’ o fi ajuns acolo? S-a ascuns de noi, dar nu de mâna noastră a murit. Iar Iara e de negăsit.
Gândesc haotic în ulimul timp, aproape că nici nu reuşesc să-mi dau seama ce zice Marele. Îşi mişcă buzele, idiotul…
– Ras, eşti cu noi? – strigă Marele.
La dracu’.
– Da, am şuierat.
– Trebuie s-o găsiţi pe roşcată. Altfel ne ducem dracului de râpă. Dacă nu vrea să te ajute, dă-i muşcătura fatală.
Am mimat un da amărât. Nu suportam să o amărăsc pe Iara, dar ea ştia că de ar fi fost nevoie aş fi făcut-o. Aş fi muşcat-o. Ar fi devenit de-a noastră, iar sufletul ei nu mai avea să il scape nimeni. Ştiam cum se simte. Aşa mă simţisem şi eu. Dar eu nu i-am crezut în stare. Şi acum, iată-mă, nemuritor dar păgân. Fără vreo şansă de-a mă mai salva. Dar ea ştie şi asta mă consolează. Ştie că Marele nu vorbeşte doar pentru a nu adormi. Iar eu aş fi nevoit s-o fac.
– Dă-i drumul, Ras – ţipă mai marele.
Iara nu m-a invitat niciodată în casa ei. Aşa că nu aveam decât să o aştept la uşă, sperând totuşi că nu ajunsese acasă. Altfel aveam să înfrunt zorile şi să mă ia dracu’ de tot.
Veni târziu, să fi fost trei sau patru dimineaţa. Mă privi dezconcentrată, de parcă mintea îi era în altă parte.
– Ce dracu’ mai vrei şi tu?
Aşa era Iara, nimic personal. Meseria o învăţase să fie la obiect. Nu era vina ei. Fusese una dintre cele mai mari criminale de vampiri, până se văzuse nevoită să intre în slujba noastră. Ştiam, ne ura de moarte şi dacă ar fi fost sigură că asta ar fi scăpat-o de blestem, ne-ar fi ars unul câte unul, fără nici un regret sau resentiment.
– Trebuie să-ţi vorbesc – i-am spus eu calm. E vorba despre cadavrul pe care l-aţi găsit în pivniţa babei.
Mi-a aruncat o privire piezişă, dar nu a zis nimic. Şi-a aprins ţigara şi s-a aşezat pe trepte.
– Nu mă inviţi înăuntru – am plusat eu?
Ea nu zise nimic, dar legătura de sânge dintre noi fiind puternică, ştiam exact ce ar fi zis.
– Nu e omorât de-ai voştri.
– De vampiri vrei să spui.
– Ai înţeles bine ce am vrut să spun.
– De unde îl cunoşteai?
Am oftat. Oare avea să înţeleagă exact ce aveam să-i spun?
– Era ca tine, i-am mărturisit eu. Ne-a scăpat de sub control. S-a ascuns şi dracu’ ştie ce l-a omorât.
Iara nu era proastă, ştia exact ce i se cere.
– Marele crede că cineva i-a făcut felul doar să-l mâine pe el, adevărat?
Mi-am mişcat capul în semn de aprobare.
– Iar eu trebuie să aflu cine a fost neghiobul, continuă ea.
– Ştii doar…
– Ştiu, mă întrerupse ea. Un singur atu aveţi şi voi, pe ăsta pot să-l respect.
Putea, sigur că putea. Comunitatea vampirilor se mărea, iar Marele încerca să îi ţină sub control. Nu aveam voie să muşcăm oameni fără aproprobarea lor, dar legile erau făcute pentru a fi încălcate, lucru pe care Marele nu îl suporta. Dar odată ce se lăsau muşcaţi, puteam să ne înfruptăm din ei oricând aveam chef. Aşa era legea. Desigur, nu la fel se întâmplase şi cu Iara, dar despre asta nu vreau să-mi amintesc.
– Mda, spuse Iara. Iar alerg după cai verzi pe pereţi.
– Îţi pot da o mână de ajutor – m-am oferit eu.
– Să te văd.
– Ron era înscris într-o sectă ciudată. Ceva gen mâna dreaptă a nu ştiu cui.
– A lui Iuda – completă ea lăsându-mă cu gura căscată.
– În fine, nu contează.
Ea deveni interesată dintr-o dată. Îi auzeam gândul.
– Se pare că unul dintre ei a furat mâna unui cadavru.
– Ce idioţi – bombăni Iara.
– Aşa e, până nici noi nu am face una ca asta.
Iara zâmbi. „Nu, voi sunteţi nişte dobitoci în serie, aţi face şi mai mult”, îi simţii gândurile.
– Una peste alta, am mers mai departe, încercând să nu îi mai ascult mintea, se pare că oamenii din jurul lui începuseră să-l bănuiască de legături cu vampirii…
– Stai o clipă – mă opri ea. Vrei să spui că mâna dreaptă a lui Iuda, ştie despre vampiri?
– Da, asta vreau să spun.
– Iartă-mă că mă minunez, dar..
– Înţeleg, i-am confirmat. Iuda e doar o acoperire a adevăratului lor scop.
– Ce surpriză – mă ironiză ea.
Am tăcut o clipă.
– De fapt, ei sunt o prelungire a celor ca tine, numai că ei vor de bună-voie să se arunce în braţele noastre.
– Şi?
– Şi Marele nu-i vrea.
– Aşa că ucid pe oricine se apropie prea mult de voi.
– Complicat, nu?
Ea îşi stinse ţigara sub talba pantofului.
– Pentru voi, da. E complicat. Eu am înţeles.
– Nu înţeleg ce vrei să spui.
„Nici nu m-am gândit că ai avea mai mult de-o boabă de creier”, gândi ea în timp ce se îndrepta spre scara blocului, făcându-mi cu mâna şi afişând un zâmbet fals.
Oana Stoica Mujea 