Doar durere…

17

 

Cred că Vania a făcut cel mai frumos gest pe care l-a făcut el vreodată. Cel puţin aşa cred eu. Postul său aniversar, de astăzi, l-a dedicat Alicei Drogoreanu. Alice e artistă. Face poze. Poze de ce-a mai bună calitate. Dar acum, Alice are nevoie de ajutorul nostru, al tuturor. Şi cum nu ştie altfel să facă rost de bani, vă roagă să-i cumpăraţi pozele. Chiar merită. Eu zic să mergeţi la Vania şi să citiţi sau la Teo. Hai să nu uităm că suntem oameni. Să ajutăm un om la nevoie.

Pune şi tu banner

Pune şi tu banner cu „Războiul reginelor”.

 

Laura, mulţumesc pentru cod. Recunosc că nu mă pricep deloc la lucrurile astea, coduri, html, etc. Pentru mine rămân o enigmă 🙂

 

Poţi ajuta şi tu „Războiul reginelor” să devină cunoscută. Aşa că vă voi rămâne veşnic recunoscătoare dacă puneţi un banner pe siteul/blogul vostru.

 

Codul mai jos:

 

 

<a href=”http://dinastiile.wordpress.com/&#8221; mce_href=”http://dinastiile.wordpress.com/”><img border=”0″ width=”160″ src=”http://i537.photobucket.com/albums/ff338/laurai1983/RazboiulReginelor-1.jpg&#8221; mce_src=”http://i537.photobucket.com/albums/ff338/laurai1983/RazboiulReginelor-1.jpg”/></a><br/&gt;

P.S: Le mulţumesc celor care au pus deja bannerul.

 

P.S: Cartea e susţinută de: Crina (prima, recunosc 😀 ), Laura, Adina, Trexel, Vania, până acum. Cella, dar fără blog 🙂 şi Shauki dar fără cod.

Rectificare: Shauki cu un super cod:

<a href=”http://dinastiile.wordpress.com/” rel=”attachment wp-att-24″><img src=’http://shaukisbookcase.files.wordpress.com/2009/01/razboiul_reginelor_prezentare.jpg‘ alt=” /></a>

 Carte recomandata de: Teritoriul meu Merci!

 Nu stiti ce pierdeti, spune si Nicu 😛

 

Eu sunt bogată, măi…

prieteni_catel_pisica

 

Bogăţia mea nu constă în ceea în ce constă bogăţia altora. Eu am prieteni, puţini, dar cei mai buni. Să fiu sinceră, până să-mi fac blog, nu am avut prieteni. Câţiva tipi, colegi de facultate, care mi-au rămas mai apropiaţi – să fim serioşi, bârfeam cu ei toate tipele care ne treceau prin faţa ochilor, nu cred că m-au văzut vreodată ca pe o femeie. Dar creaturi de sex feminin? Neverrr. Toată lumea îmi spune că sunt misogină, dar se înşeală.

Cea mai tare fază a fost cea cu Corina Creţu – ţin să îi spun pe această cale că e mult mai curajoasă ca mine, eu nu călcam pe acolo nici tăiată. La un moment dat, Corina comentează pe blogul meu. O tipă drăguţă. I-am răspuns şi eu pentru că mi-a plăcut ce a comentat, iar pe vremea aia nu răspundeam fiecărui comentariu în parte, că nu aveam răbdare. Mă sună mama disperată, aş putea jura că era şi transpirată: „Ai văzut cine a comentat la tine?”. Am intrat pe blog, m-am uitat, hmm: „Cine”. Ea: „Corina Creţu”.

Eu: „O cunoşti?!”

Ea: „Tu eşti proastă? Nu ştii cine e Corina Creţu?”

Eu: „Sunt, nu ştiu. E o tipă drăguţă, dar nu ştiu cine e. Zi dacă o cunoşti, nu mă fierbe”.

Apoi, în zece minute, ştiam toată viaţa Corinei 😀 Mama o îndrăgea foarte mult dinainte de-a şti eu cine este ea. Chiar şi X după ce a cunoscut-o a zis: „Doamneee, ce femeie deosebită. Cât e de simplă şi de plăcută”. Şi de aici s-a înfiripat o prietenie.

Cella, Isabelle, ele erau mai demult, dar vă spun eu şi povestea lor cu altă ocazie 😉

Apoi, obligată – da, sunt cât se poate de sinceră – de Vania, am comentat pe blogul Crinei. Mă enerva să comentez la Crina pe blog pentru că avea nenorocirea aia de blogspot pe care eu nu mă descurc de nici o culoare, în plus, nici nu o cunoşteam, iar Vania mă tot obliga să spun câte ceva. Bine, recunosc, mă manipula la greu. Abia după ce un domn din ţări străine a început să o deranjeze atât pe Crina cât şi pe omul ăla rău şi s-au mutat pe wordpress, am început şi eu să fiu mai activă pe blogul sătmărencei. M-am dat mai greu la bârfă cu ea, pentru că nu ştiam cât de receptivă e la miştouri, aşa că mă purtam cu prudenţă. Până mi-am dat seama că e tipă mişto şi am început glumele. Şi aşa a trecut timpul. Cred că, dacă stau eu bine să analizez, mai sunt câteva luni şi facem un an – vrei să fii soţia mea? 😀

Cu toate că nu ne cunoşteam suficient de bine, am simţit că e cel mai de încredere om pe care-l ştiu. Aşa că, atunci când am vrut să mă plâng la cineva, pe ea o băteam la cap. Ne-am dat seama că avem multe lucruri în comun, bine, nu chiar toate, acum trebuie să mai fim şi individuale, altfel prea am fi două perfecte, în felul ăsta ne completăm 😉

Sunt câţiva oameni pe care i-am cunoscut aici, pe blog, care m-au apreciat şi mi-au oferit prietenia lor sinceră fără a avea un alt obiectiv în schimb. Lucru destul de rar în viaţa-mi mizeră 😛 Şi aşa, mi-am pus în cap o Crină. Mai scap eu vreodată? 😀

Crina, acum câteva zile, nu numai că mi-a făcut un cadou de Moş Gerilă, aşa cum spune ea, dar mi-a făcut un cadou pentru care nu o să mă pot revanşa toată viaţa, chiar dacă aş lua-o de nevastă şi aş pune-o în ramă. Încă nu vă spun despre ce e vorba, dar vă dau un mic indiciu: a făcut pentru „Reginele” mele, ceea ce nu aş fi făcut nici eu. Bine, nu pentru ele, pentru mine.

Aşa că sunt cel mai bogat om din lume. Cum am spus, puţini dar buni 😉 Acum mă gândesc deja unde să o duc în concediu, că în Hawai nu vor soţii, ambii, că cică prea mult zbor. O decapotabilă, Crina? 😛

 

Pe lângă Crina şi Cella, care mi-au suportat toanele ultimelor zile, trebuie să-i mulţumesc şi lui Bogdan Hrib, motivul fiind acelaşi. Cred că n-a mai avut până acum un autor care să-l ţină câte trei ore la telefon şi să se isterizeze 😀 Aşadar, sunt trei oameni care zilele trecute au trebuit să suporte de la mine mai mult decât aş fi suportat şi eu. Nu, X a plecat de acasă. Cel puţin când vedea că vorbesc cu Crina, Cella sau Bogdan, îşi lua lumea în cap şi mă întreba când se întorcea: „Mai eşti nervoasă?” 😀 Iar eu dădeam din cap într-un sens sau altul, şi aici se oprea discuţia. Bine, eu eram vorbită, cred că nu o mai puteam lua de la capăt.

 

P.S: Crina, tu eşti îngerul meu! M-ai „cumpărat” pe viaţă.

Din sângele Iarei (VII)

Simona?, e destul de pozitiva? 😀
IARA
Să-i ia dracu’ pe toţi. Să ardă, să se zvârcolească şi să se ducă de unde au venit. Nu, nu m-am trezit cu cele mai frumoase sentimente. Uneori mai e vorba şi de noroc, iar pe mine mă ocoleşte constant. Parcă îi e ciudă pe mine.
– Ce dracu’ sunt eu?, piază rea – am urlat înnebunită la Sal.
Pot să jur că m-a privit cu milă. Ai dracului vampiri. De parcă de mila lor aveam eu nevoie.
După ce m-am certat cu Sal, suficient de tare pentru a auzi tot globul, m-am dus să beau o bere. Noaptea era în puterea ei şi un miros de stricat, de mort, îmi inunda nările. Am intrant în primul bar. Mi-am scos pistolul şi l-am pus pe bar. Barmanul m-a privit de parcă aş fi vrut să-l jefuiesc.
– Dă-mi dracului o bere şi nu te mai uita ca prostul.
S-a executat destul de repede, cel puţin aşa mi s-a părut. Am băut prima bere şi am cerut-o pe a doua. Abia apoi mi-am făcut un bilanţ. Îl aveam pe Cal pe cap. Era clar că mă vâna. Sau, cel puţin, încerca să afle cum să ajungă în lumea celor veşnici, dar morţi de-a binelea. Apoi, era Sal. Uneori îmi era simpatic. Poate şi pentru că el era cel ce deţinea puterea asupra mea, dar, de cele mai multe ori, aş fi vrut să-i rup gâtul. Şi, ca şi cum totul ar fi fost perfect, a mai apărut şi Alizee. La drept vorbind, Alizee nu-mi displăcea. Nu ştiu de ce. Părea altfel. Habar nu am, dar era un sentiment ciudat. Dumnezeule, începeam să mă gândesc cu drag la un vampir. Era clar că trebuia să beau mai bine.
Atunci s-a aşezat el. A cerut o bere şi a dat-o pe gât. Am zâmbit. Ba nu, am râs ca o tâmpită:
– La dracu’- i-am şoptit, vampir să bea nu am mai întâlnit. Sper să mori în comă alcoolică.
Mi-am luat berea şi m-am dus la o masă liberă. Nu mai suportam să îi simt lângă mine. El a venit după mine. Evident. Oare de ce m-o fi mâncat să-l bag în seamă.
– Văd că ai miros bun – mi-a spus, aşezându-se fără să îmi ceară voie.
– Te rog, ia loc, nu te sfii.
Îmi zâmbi enigmatic. În zâmbetul lui se citea vârsta. Vârsta? Putrefacţia. Dumnezeule, ce o fi fost ea.
– Îmi cer scuze, am fost nepoliticos.
– Serios?!
– Sunt impresionat – intră el direct în subiect.
– Ah, vrei să spui că după atâtea secole, încă mai eşti uşor de impresionat? Dumnezeule, nu am nici treizeci de ani şi nu mă mai impresionează nimic.
Mai ceru o bere şi o dădu pe gât.
– Probabil că, odată cu vârsta, eşti…
– O, mai taci. Eşti penibil.
– Oh, aşa crezi?
– Lăsaţi-mă, dracului să beau o bere liniştită. Mai aveţi să îmi pătrundeţi şi în…, dar m-am oprit.
Nu părea a se simţi ofensat. Dar nici în largul lui nu se simţea.
– Iara…
Când mi-a pronunţat numele, mi s-a tăiat respiraţia. Am crezut că o să-i înfig cuţitul în inimă pe loc. Cu toate că nu am idee, dacă vampirii atât de bătrâni mor la fel de uşor.
– Nu-mi amintesc să fi făcut cunoştinţă.
– Nu contează – mi-o tăie el. De data asta, tonul fiind destul de serios. Ascultă-mă cu atenţie. Nu mai eşti în siguranţă. Marele nu mai are nevoie de Sal, ceea ce mă duce cu gândul că ar putea să se debaraseze şi de tine. Alizee, pentru moment, e singura ta şansă. Ascultă-mă, nu sunt un vampir. Miros ca ei, poate. Am nemurirea în priviri, poate şi moartea, dar eu sunt altceva.
– Concret – i-am cerut.
– Dacă Sal va părăsi oraşul, va muri.
Să-l ia dracu’. Cu atât mai bine, mă gândeam în naivitatea mea. El moare, Marele e înfipt.
– Şi?!
– Dacă el moare, mori şi tu. Marele o va convinge pe Alizee că aşa e mai bine.
– Şi?! Ce îţi pasă ţie?
Se ridică misterios şi îmi aruncă o ultimă privire.
– Şi eu vreau să scap de ei, dar mai întâi, am nevoie de tine în viaţă. Nu îl lăsa pe Sal să plece şi, pentru moment, încrede-te în Alizee. O să te caut eu când va fi cazul.
Şi iată-mă, nebună, căutând să salvez vampirul care are putere asupra mea. Să zică cineva că viaţa nu-i ironică.

 

Drumuri diferite

Vania mergea alene prin pădure. Orice îi ieşea în cale era o adevărată minune. De când zâna îl scăpase din închisoarea de bambus, umblase în stânga şi-n dreapta fără nici un gând de-a scăpa. O căuta pe Laura, fata care se chinuia să le croiască fraţilor ei cămăşi de urzici, pentru a-i îndepărta de blestem. În schimb dăduse doar peste Omu’.
– Ce te tot umbli pe aici? întrebă Omu’ arţăgos.
– Da’ ţie ce-ţi pasă?
– Nu ştii că-n pădurea asta nu e loc decât pentru un singur vrăjitor?
Vania se trase de mustăţi.
– Şi ţi se păru ţie că aşa avea eu de gând să rămân în amărâta asta de pădure.
– Toţi vrăjitorii îşi doresc să locuiască aici.
– Nişte idioţi, bombăni Vania şi porni mai departe pe drumul său.
 
*
După ce auzi elfa cum l-a întâlnit Omu’ pe Vania, îşi dădu seama că ceva nu e în regulă.
– Ai fi bun să ne duci unde l-ai văzut ultima oară?
Omu’ se strâmbă.
– Nu, mulţumesc! Mie mi se rupe pe unde se plimbă vrăjitorul vostru. Atâta timp cât are de gând să plece sau… să moară.
Our puse mâna pe toporişcă.
– Dacă nu îl găsim, nici dracu’ nu te mai scapă de el. Iar de luptă dreaptă… hmm… nu ai şanse de câştig.
– Şi cine vorbea de luptă dreaptă? se răţoi vrăjitorul.
– Las-o baltă, îi şopti elfa. Numai nebuni în pădurea asta.
– Da, bombăni Our. Noroc că sunt eu aici.
Crina nu-l băgă în seamă, altfel iar l-ar fi durut capul pe pitic.
– Mişcă caii ăia, i se adresa elfa lui Agriph, să ne punem în mişcare. Nu avem timp de pierdut.
Agriph se îmbujora de fiecare dată când elfa i se adresa.
– Da, domniţă, elfă, stăpână…
– Tâmpitule, îl bombăni Crina. Vrei să te mişti?
Agriph îşi veni în fire şi îşi puse mica armată în mişcare.
– Încotro?, o întrebă piticul pe elfă.
– Încotro vedem cu ochii.
– Ochii mei nu…
Dar preferă să tacă văzând privirea rece a elfei.
 
*
Plecaseră. Omu’ răsuflă uşurat.
– Poţi să ieşi din ascunzătoare.
Laura ieşi cu un braţ plin de urzici.
– Cât urăsc piticii…
– Şi ei pe tine, bombăni Omu’.
Laurei nici că-i păsa de sentimentele piticilor vis-a-vis de ea.
– Şi acum?
– Şi acum mergem la Vania.
– Dar ai promis…, încercă ea să se plângă.
– Credulă, bombăni vrăjitorul.

 

Rezerva din spital

Am sunat la doctor:

– Buna ziua, eu mi-s, gata, am hotarât, te las să mă tai.

– Bine, vorbeşte cu asistenta şi vezi dacă îţi convine.

O cunosc pe asistenta, o tipa grasă, cam snoabă. Îi spusesem să mă sune când are o rezervă de-o singură persoană, cu TV şi baie proprie şi cu posibilitatea de-a mă încuia în ea, nu în baie. Ea m-a sunat, dar nu mi-a dat detalii. Zice:

– Sună-l pe domnul doctor şi spune-i că te operezi, apoi discutăm de condiţii.

Na, eram încântată, avea să-mi spună de rezervă.

– Avem liberă rezerva Monicăi Columbeanu, spune ea mult prea mândră.

– Aaa, păi, nu o vreau pe aia.

– De ce? Are baie cu cadă, sufragerie, dormitor şi bucătărie.

– Nu îmi trebuie living şi bucătărie, zic eu.

– De ce? E reconfortant si costă doar şaizeci de euro pe noapte.

– Duduie, zic eu. Nu vin la hotel, ci la spital. Mă taie şi a doua zi plec acasa, nu cred ca am timp sa stau în living.

Ea face o pauză, dar tot vine cu argumente.

– Uite care e treaba, e mai uşor să îţi primeşti vizitatorii în living şi să le faci un ceai în bucătărie.

„Hotel cu servicii incomplete”.

– Să-şi aducă ceaiul de acasă şi să mă lase în pace, zbier eu. Vreau o rezervă simplă:  pat, televizor şi baie. E greu?

– Fie, bombăne ea. Deci, avem una la etajul patru. E cald rău acolo, dar are aer condiţionat.

– Bună aia, zic eu.

– Dar, aţi vrea să fie cu cabină de duş baia sau cu cadă?

– Nu îmi pasă, dacă are ghiuvetă şi wc, e ok.

– Ba nu, contează. Poate vă faceţi o baie şi trebuie să ştiu cum vă e mai comod.

– De ce să fac baie?

– Ca aşa e igenic.

– Iete scârţ, Vania nu face baie decât la ocazii.

Ea tace o clipă.

– Cine, bloggerul?

– Da, el.

– Îl ştiu, îmi zice încântată. A venit s-o vadă pe Marieta.

Eu râd.

– Ăla e Caius şi ştiu că pute cumplit.

– Nuu, era Vania.

– Taci, mă, că Vania dacă a venit, a venit s-o vadă pe Filomela.

– Nuuu, zice ea. Era rusul şi a zis că vrea să-i zică două vorbe Marietei, dar Marieta e inconştientă.

– Mă rog, nu îmi pasă. Deci am sau nu rezervă?

– Desigur. Dar, dacă o luaţi pe cea de la etajul unu e mai bine, să vă spun de ce.

Deja căscam.

Ea continuă:

– Doctorul trece întâi pe la unu, dacă mă înţelegeţi, până la etajul patru…

– Lasă la patru că nu mă trezesc la şapte sa-l văd pe doctor.

– Da, dar nu aveţi cadă la patru, doar cabină de duş.

Mă enervez.

– Să o ia dracu’ de cadă că nu îmi fac baie. Nu pricepi?

– De ce? zice ea contrariată.

– Pentru că m-am înscris într-o sectă păgână şi aia nu se spală decât pe dinţi.

– Ce scârbos, îmi mărturiseşte ea. Eu nu m-am spălat niciodată pe dinţi.

„Mi se pare firesc”, gândesc eu.

– Am sau nu rezervă? insist.

– Da, dar tot pe aia de la unu v-o dau, pentru cinci euro în plus…

– În fine, s-o ia dracu’. Pe care o fi.

Simt că se înveseleşte.

– Bine, atunci vă aştept mâine. Aaa, staţi aşa, mâine nu sunt aici, o să fie colega mea.

„Doamne ajută”.

– Bine, dar te rog să nu te răzgândeşti.

– Adică?

Îi închid telefonul. Mai bine mă operam acasă. Un cuţit încins la foc şi gata. O rezolvam.