3,9 lei carte+ziar

 

 

 

 

 

 

1384225_10202034585847528_1886508655_n

 

 

 

1382287_10202034680089884_272740419_n

 

 

1383103_10202034579127360_818201145_n

 

 

Când veștile proaste te asaltă, când lumea pare să-ți facă în ciudă, când ai capul plin de probleme și nu mai știi în ce parte s-o apuci, mai apar oameni, gesturi frumoase, impresionante. Îți dai seama că mai există, culmea, oameni care nu au nici o obligație față de tine (și iar nu mă refer la amărâții mei de prieteni care mi-au fost mereu alături) și cu toate astea te susțin și le pasă. E îmbucurător. Și apoi iată, singurul om care și-a ținut cuvântul. De fapt e prea mult spus, pentru că nu mi-a promis nimic, dar a făcut totul. Mulțumesc Simona Ionescu, nu o să am niciodată suficiente cuvinte sau gesturi pentru a arăta adevărata mulțumire. Dar tu știi mai bine…

Bucuria mea, după pisoi 🙂 , cărțile acestea. E o serie de douăsprezece cărți polițiste cu aceleași personaje, dar pot fi citite independent. Apoi urmează o serie de douăsprezece cărți fantasy pe același principiu. Între serii s-ar putea să aveți o surpriză de proporții, dar s-ar putea, pentru că nu știu dacă cealaltă autoare va fi în stare să facă ce și-a propus, dar vă spun că oricum ar fi e de bine. 

Dacă mai voiați să scriu și să mă citiți în următorul an aveți de unde. Evenimentul Zilei și eu. Împreună cu un proiect frumos, un proiect care a adus o rază de soare pe strada mea. Fiți alături de mine și de EVZ, măcar din două în două săptămâni dacă nu zilnic. Sper să mă ridic la nivelul așteptărilor. Mulțumesc tuturor celor care m-au susținut. Le mulțumesc și celor care mă vor susține. Poate că viața nu e chiar atât de rea. 🙂

Reclame

Mi-ar fi plăcut să știu că…

… afazicii sunt un fel de detectori umani pentru minciună. Mă rog, există mai multe faze alea „afaziei”, dar cei în starea cea mai gravă își dau seama când un om minte după inflexiunile vocii, inflexiuni nesesizabile pentru noi. Ei se distrează când aud un om mințind, noi, de cele mai multe ori nu detecăm minciuna, dar și de-am face-o nu ne-ar amuza absolut deloc. În fine, poate că doar în anumite cazuri și circumstanțe. Dar nu contează. Afazia e o boală reală, dar și mitomania. Dar mitomanii o fac cu scopul de-a atrage atenția. De ce? Cine știe, unii își acoperă anumite trăiri din copilărie, alții frustrări. Dar afazia e altă poveste. Nu știu de ce, dar aș vrea să dezvolt și nu pot. Ori îmi e prea lene, ori nu am cheful necesar pentru a o face.

Până la urmă, de ce nu, toți avem demoni de înfruntat. Unii o fac, iar alții nu. Sigur, aici nu vorbim despre acele boli pentru care încă nu s-a găsit un tratament adecvat. Aici vorbim despre oamenii care ar putea să-și confrunte monștrii dar le e prea frică sau prea lene s-o facă. Să recunoaștem, așa cum depresia este ca un drog, adică provoacă dependență, la fel este și mitomania sau orice altă boală. E greu să nu-ți mai dorești să fi sociopat. Adică, zău, de ce te-ai opri din asta? De ce te-ai opri din mințint sau din a fi depresiv, când, de fapt, ai impresia că asta este toată lumea ta. Dar, ca de obicei, iar deviez. O iau pe câmpii și fiecare înțelege ce dorește, dar, de fapt, nimeni nu înțelege nimic. Contează? De asta suntem diferiți. Și tot din același motiv ne acceptăm sau nu. Eu nu. Voi treaba voastră. Așa merge în viață. Cred că, de fapt, nu mai accept nimic. Poate că m-am eliberat de data asta, de tot. Poate că nu mai vreau nimic. Dar un lucru e cert, chiar că nu mai vreau nimic, nici bune, nici rele. Nici nu-mi pasă dacă e bine sau rău. E bine să trăiești neutru. Nu sunt obligată să accept și nu sunt obligată să nu accept. Nu-i o cale de mijloc, e doar o cale. A mea. Și chiar nu vreau… 

Deci cum o fi sau cum n-o fi

Recunosc, azi am făcut zeci de flyere. Am obosit numai să mă gândesc la ele, deci e al dracului de greu. O să mă întrebaţi de ce nu le-am dat mai departe să fie făcute, păi e simplu, am vrut să mă testez. De o fi bine ori ba vom vedea marţi. Mai mult ce ştiu eu? Comunicate de presă? Da, am dat şi din alea, dar vă spun tot eu că nu se înghesuie nimeni, că na. Dar treacă.

Bine, acum am altă treabă. Alte treburi de fapt. Că mai e de scris un foileton, că mai e de terminat o partea a doua din Sărutul Morţii… Mai e.

Dar deh, ca orice om începui şi eu să colind pe facebook unde nebuna de Lala zicea că: „Nimeni nu moare virgin, viaţa ne fute pe toţi!”. Justă cugetare, să ziceţi voi că nu e fată deşteaptă. Aşa. Şi am ajuns şi pe bloguri, mai precis aici, unde citesc eu, că recunosc cu smerenie că ieri când am văzut am citit pe sărite, şi încep să mă întreb.

Mna, citesc cărţi de psihologie practică, habar n-am de ce, dar le citesc. Şi nu sunt singura, că ieri şi Ivona căra una după ea. Deci citesc. Să nu zică lumea că aş fi chiar atât de proastă. Mai înţeleg şi eu ce se întâmplă în viaţă. Cum sunt oamenii, cum sunt unii, alţii, etc. Mai ştiu şi că într-un cuplu, fie el cu acte ori ba, treburile nu stau întotdeauna bine, că na. Alteori stau prost de-a dreptul, dar unii sunt pur şi simplu masochişti şi îşi duc crucea aia până la capăt, cu sfinţenie, parcă de teamă să nu-i trăznească. Sau o fi resemnare? Ori lipsă de curaj? Sau ce? Mie una îmi e clar că fiecare, individual, chiar dacă avem o pereche, ne căutăm propriul sens în viaţă, pentru că aşa e normal. Zic şi psihologii că e cam naşpa să gândeşti la unison cu celălalt că deja nu mai eşti tu. Şi până când cuplurile nu vor înţelege că trebuie să-şi separe mentalul vor fi din ce în ce mai mult în rahat.

Bine, şi văd eu povestea omului ăsta. Şi mă gândesc aşa: aventură la început, dar aventură cu iubire, bine, el se sperie, ea nu, dar nici nu se mai văd, pentru că el… da, el dă bir cu fugiţii. Se mai chinuie, el, fireşte, vreo patru ani. Apoi decide… Ea l-a aşteptat, ori ba, că nu îmi e clar că a făcut-o strict pentru el, ci pentru ea mai mult, dar eu zic că s-a întâmplat să fie disponibilă şi să îi mai dea o şansă. Şi mă gândeam aşa, ce aş fi făcut eu, fireşte că toţi psihologii din lume m-ar pica la testul ăsta.

Adică vii după patru ani la mine să ce? Şi îi rupeam gâtul 😆 Direct, fără alte explicaţii. Cred că la rupt gâturi mă pricep bine. Dar, una peste alta, mă bucur pentru ei. Şi totuşi, din punct de vedere psihologic strict vorbind, ce dracu’ l-a făcut pe el să mai stea acasă patru ani? Nu îmi explic raţionamentul. Mai ales că ea luase o decizie în ceea ce-l priveşte. Iar el era convins că ea e Steaua de pe cer. Aia de trebuia să cadă la aşternut la drum de seară şi apoi s-o ţină toată viaţa ca pe o icoană. Şi atunci? Nu ştiu, zău, dar aş vrea tare un răspuns că aşa mă râcâie de cred că nu mai pot dormi.

Şi uite cum din lucruri serioase începe să mă frece o chestie de viaţă care, până la urmă, nici n-ar fi problema mea. Dar ţinând cont că m-am împrietenit cu Băsescu pe facebook, de ce nu m-ar freca şi chestia asta.

Adică eu vreau să ştiu de ce. Şi vă rog şi pe voi să citiţi şi să încercaţi să mă lămuriţi.

Acum să nu mă întrebaţi de ce n-aş întreba-o şi pe ea de ce nu i-a sucit gâtul, pentru că acolo totuşi ştiu răspunsul. Aşa e cu femeile, credeţi-mă. Rămân uşor impresionate, probabil el i-o fi spus că patru ani s-a tot gândit la ea şi a dat-o pe spate. Eu îl trimiteam să se mai gândească încă patru că dacă tot poate. Dar deh… nu toate-s eu.

Pentru că eu îs genială, nu? 😀

Viaţa ca o tablă de şah

De asta îi place lui Vali Badea şahul, pentru că seamănă cu viaţa. Şi cum să zic eu că nu are dreptate? Pentru că are.

Am aflat unul de celălalt datorită altora, evident. Cum ar fi Ciutacu sau Lilick. Or mai fi fost şi alţi oamenii care ne-au îndemnat să ne băgăm în seamă. Bine, recunosc, eu sunt o lady, Vali şi-a călcat peste orgoliul incomesurabil şi m-a apelat. Şi recunosc, ca de fiecare dată, că am fost destul de reticientă în ceea ce-l priveşte. – Acum iar o să îmi zică două de dulce pe mess, dar asta-i viaţa 😀 – Un puşti anti Băse, am gândit atunci. Aşa şi? Cu ce e el mai special faţă de alţii? – Sigur că nu e un puşti, pentru că mi-a atras atenţia în privinţa asta –

Şi curând am descoperit din online aşa: se crede arogant, neimpresionant, eu chiar sunt dar nu mă laud. Se crede mai inteligent decât media. Nici asta nu m-a impresionat, pentru că na, toţi se cred mai deştepţi decât media. Iar pe net nici nu e aşa dificil să pari astfel. Dar totuşi m-a incitat, pentru că în creierii nopţii – şi vorbim de ore matinale, 3, 4 – aveam discuţii politice. Adică el vorbea. Că eu eram la ora de studiu. Şi până la urmă am zis că „puştiul” s-ar putea să nu se laude şi chiar să aibă o inteligenţă peste medie – probabil de aia tot insistă să-mi arate creierul lui 😀 -.

Aşa că atunci când am auzit că vine la Bucureşti am zis că-i musai să văd cu cine puii mei vorbesc.

Că drumurile vieţii şi norul buclucaş (apropo, încă n-au apărut ochelari de nor?) nu ne-au dat posibilitatea să ne vedem la Bucureşti, nu fu bai. Pentru că, printr-un semn divino-ateist domnului i s-a stricat maşina în Piteşti. Şi aşa am reuşit duminică seara să-l duc la o ciorbă 😛

Ce am constatat? Omul chiar e arogant şi chiar e genial (facem un club al aroganţilor, material am avea). Nu vorbeşte pe lângă. Ştie întotdeauna despre ce vorbeşte. E un pic narcisist. S-ar putea să fie şi mai mult. Şi mi-a făcut o mare onoare 😀 Da, m-a lăsat să-i port, câteva secunde, ochelarii. O să vă întrebaţi şi ce mare lucru? Păi, în primul rând că m-a forţat şi în al doilea rând că el nu îşi dă ochelarii nimănui. Şi ar mai fi şi al treilea. E obsedat de obiectul ăsta. Are vreo sută de perechi şi le ţine cu sfinţenie. Nu, nu are probleme cu vederea, dar v-am zis că-i obsedat 😀 Şi aşa i-am dat autograf, pe ochelari. Nu e ingenios?

Şi pentru că mi s-a părut mie că ar mai merita o cafea, luni, imediat ce m-am eliberat din alte cele, l-am dus la Librăria Mea şi i-am arătat unde se întâlnesc bloggeri piteşteni. Se aude Geocer? Cu ocazia asta Vali a zis că şofez bine, chiar dacă luni eram pe maşină de închiriat cu a cărei frână nu mă puteam obişnui deloc. Dar i-a plăcut lui că nu sunt fricoasă şi că mă bag. Şi încă am fost cuminte că n-am vrut să omor omul prin Piteşti 😛

Concluzia? Peste doi, trei ani Ciutacu se va confrunta cu unul mult mai arogant decât el. La genialitate îi las mai mult, că încă e „puşti”. Dar mai avem unul în devenire. O, Doamne, şi-i place fizica cuantică. Şi recită din Shakespeare în limba lui maternă.

Să mai ziceţi voi că prin românica nu mai sunt şi tineri de valoare. Ba iată că sunt. Cam puţini, dar buni.

Şi aşa m-am ales cu un nou prieten genial 😉

 

UPDATE: La Prwave, cărora le doresc „La mulţi ani şi viaţă lungă!”, a apărut un nou episod din „Inocentul”. Despre asta vă va spune imediat şi Lala.

 

 

Mile Cărpenişan are nevoie de noi

Azi, de pe bloguri, am aflat că Mile a ajuns la spital în comă. Are nevoie de sânge grupa A2 pozitiv. Apelul e în special pentru Timişoreni, dar şi pentru cei din ţară. Presupun că veţi fi îndrumaţi la centrul de recoltare. Nu îl cunosc personal pe Mile, dar Andrei Crivăţ mi-a vorbit atât de frumos despre el încât am impresia că-l ştiu de viaţă. Haideţi să facem o minune.

Curată nebunie

De câteva zile alerg din viaţa mea spre viaţa altora, legată într-un fel sau altul de a mea. Nu mai am timp, pentru că sunt obosită. Şi îs obosită, tocmai pentru că nu mai am timp. Cu toate astea îndrăznesc să-i promit Luciei că până mâine va avea o piesă – poliţistă. Nu pot să o scriu pe cealaltă la fel de repede, aia genială, că are nevoie de rumegări consecutive, aşa că na. Nu pot. Dar o piesă poliţistă de vreo treizeci de pagini pot scoate, mai ales că am deja vreo zece. Până la urmă ce îmi e cu alergatul, ce îmi e cu scrisul, tot un drac.

Cred că azi m-a înviorat puţin Ion Borgo, căruia îi mulţumesc şi pe această cale pentru surpriză. Cu toate că nu ştiu ce am făcut să merit atâta bucurie de la un om aşa bun. De fapt, ştiu sigur că n-am făcut nimic. Dar că am meritat sau nu, tot am primit şi am rămas cu gura căscată. Era şi cazul, cică şi aşa vorbesc prea mult.

Am vrut să scriu ceva vesel, dar nu sunt în starea potrivită. O să-mi revin şi o să revin aşa cum v-am obişnuit. Doar v-am spus că alerg din viaţa mea în a altora. Credeţi că a lor e bună? Nu e. Asta e, le rumeg şi pe astea.