Din culise cu Luis Miguel Rocha

dsc_0027

Da, nu e prima oară când stau lângă un autor de talie internaţională. Am mai băut şi în primăvară o cafea cu Luis. Doar că atunci timpul a fost scurt şi n-am apucat decât să ne… Ei bine, a fost amuzant, pentru că Luis a crezut că nu ştiu engleză. Ideea e că înţeleg tot, dar nu pot comunica. Aşa că Luis şi Răzvan Dolea s-au gândit că ar fi mişto să mă bârfească cu mine de faţă 😀 După ce au terminat, le-am mulţumit şi ne-am râs 😛

De data asta am avut ocazia să stau trei zile alături de el. Ba mai mult am participat şi la mini cheful organizat de Crina la Satu Mare.

Cum e Luis? Altfel decât îl vede ascultătorul? Da, e un bun orator, asta fără doar şi poate, dar în particular, la cât e de cunoscut e un tip super modest. Îi place să se distreze şi mi-a zis că vrea să fie personaj în următoarea mea carte. Dar că îşi doreşte să fie tipul cu multe iubite 😀 – Fiecare îşi doreşte ce nu are?, neah, nu cred că e cazul.

Aşa cum îmi spunea şi Bogdan (da, mie) „Luis e în ţară de trei zile şi îl plimb peste tot, iar tu te tot plângi. L-ai auzit pe el plângându-se?”. Adică puncta faptul că el e un profesionist. Da, e. Nu poate contesta nimeni asta. Nu se plânge, nu arată că e obosit, nu devine recalcitrant. Doamne, mă enervează, prea îi ies bine toate 😛 Dacă Bogdan îi spunea că trebuie să stea într-un picior, el asta făcea. Normal, eu nu. Dar să mor dacă asta nu e vina mea. Aici, vreau sau nu să accept, Bogdan are dreptate. Na, mă, am zis-o public.

Ce a mai spus Luis? Dar rămâne doar între noi. A mai spus că facebook-ul este o adevărată minune. Era foarte încântat de câte lucruri poţi face pe facebook şi câţi oameni poţi cunoaşte. Într-un timp juca chiar şi farmville, dar de când s-a apucat de scris volumul trei din Trilogia Vatican, ei bine, a fost nevoit să lase ferma. Pe unul l-am salvat 😛

E calm, nu vorbeşte neîntrebat (serios!), nu se simte jignit din orice prostie. Şi, desigur, mie mi-a spus că abia aşteaptă să ajungă acasă să doarmă 😀 Ba, mai mult, după ce s-a terminat cheful de la SM, s-a dus în camera lui şi a scris un pasaj în care un român e ucis după ce bea ţuică. Aşadar, în următorul volum vom avea un român ucis.

Astăzi sunt invidioasă pe el, pentru că în acest precis moment e la cină cu George Arion. Invidioasă e puţin spus, cred că încep să îl urăsc 😆 Şi uite aşa, un portughez ne-a dat tuturor „scriitoraşilor” români o lecţie de bun simţ. Şi da, m-am încadrat şi pe mine aici.

Mi-a mai spus că nu e normal să judeci alt scriitor. Pentru că fiecare scrie cum ştie, cum poate, cum vrea. Şi a spus ceva urât despre critici, ceva ce nu o să spun. Ba chiar a spus şi public că atunci când nu poţi citi o carte, nu o citeşti şi gata. S-ar putea să nu fie timpul ei în acel moment. S-ar putea ca mai târziu să-ţi placă, dar niciodată să nu critici, pentru că este foarte uşor să te căcăţeşti pe munca altora. (ăla e un cuvânt inventat de mine, da?). Ei bine, eu una am învăţat câte ceva de la el. O, da, şi a mai spus ceva foarte important. Cartea lui nu are nimic de-a face cu religia. Este o carte despre oameni şi acţiunile lor. Cine nu pricepe… nu mai spun.

Sper ca data viitoare când mai vine să nu ne mai alerge atât Bogdan, să ne lase şi pe noi să stăm de vorbă ca doi oameni. DA?!!!! Se aude la Bucureşti? La cină? Chiar dacă se aude nu se va întâmpla 😀

 

Vă mai spun câte ceva, fără legătură cu Luis. Pentru că mi s-a cerut – o să spun la momentul oportun de către cine şi ce – o să scriu o carte cu vampiri, să aibă „lumea cultă” ce comenta. A, nu de aia o scriu. O să vă explic altă dată.

 resize

Şi acum, pentru că v-am promis, am trei Somalii la concurs. Toate trei cu autograf. Ce trebuie să faceţi? Să intraţi pe siteul „Somalia, mon amour” şi să-mi indicaţi postul în care autorul mi se adresează mie. Hai că nu e greu. Primii trei care vor comenta aici şi îmi vor indica postul prin link vor avea cartea.

Acum mă duc la un chef, dar voi încerca să nu ratez „Sinteza zilei”. Ciutacu a promis isterie 😀 Trebuie să văd asta.

Mie mi frică, mă!

coti_nashu

Mi frică, zău că mi. Azi aş fi vrut să o sun şi eu pe nevasta derbedeului să-i urez una, alta. Dar io ştiu dacă nu cumva, acu’ că deveni şi securist, nu dă de urma mea prin telefonul mobil? Nu, don’le, nu mai sun pe mineni, că află securistul unde şed cu fundu (am vrut să zic curu’, dar îs o doamnă) pe canapea, şi pune şmecherii pe mine.

Băi, frateeee, şi îmi aduc eu aminte că securistul ştie unde şed. Că io cu mâna mea înălţată în aer i-am zis: „Uite, acolo, unde îs geamurile alea fumurii şade persoana mea”. Sper doar să nu mă fi luat în serios. Nu stau acolo, am glumit. Şi tot de aia nu mai poci, nici să mă bateţi, să mai beau o cafea cu ei, că mi se poate întâmpla. Ştiţi cum e cu teoria conspiraţiei, iar eu cam sufăr de ea. Dacă mă urmăreşte securistul, nu derbedeul, altul, şi îmi ia peştii? A? Vă daţi seama?

Acu’ mai aflai că făcu afaceri şi cu musulmanul. Mno, înţeleg de ce nu vrea să-mi împrumute bani, face pe neavutul. Bine, mă, că le ai tu pe toate.

Da, da, să-l arestaţi, dar înainte de asta să vă arestaţi şi pe voi că poate aţi greşit pe undeva. Io nu mă bag, că dacă fac cultură de peşti nu e ca şi cum aş creşte canabis, nu? Dar Ciutacu creşte, vă spun eu unde-l ţine 😀 Vorbeam de broasca ţestoasă a familiei în cauză, pe care, dacă-mi amintesc bine, au şi pierdut-o. Eu zic că era de la un serviciu advers 😆 Broasca, pentru ăia de dau cu ochiul pe aici, dar nu pricep nimic. No, acum sper că nu mă asociază nimeni cu securistul. Io nu-l cunosc, vere. N-am auzit de el. Clar?  

GO Bădin!

Da, Andrei Bădin, că doar despre asta e vorba. Şi da, şi despre doamna Udrea. Păi să încep cu explicaţiile. Că am zis că nu vorbesc despre politică, că nu scriu, că nu mă revolt, că îmi văd de turismul meu în afara ţării şi îmi bag picioarele. Că doar nu o să mă mai prostesc de una singură ca în anii trecuţi să dau o mie de euro la un hotel de patru stele unde nu primesc decât curăţenia în cameră. Păi ce rost are când la turci ai totul la dispoziţie în banii ăştia? Că şi dacă îţi e lene să te duci să îţi iei băutura (atenţie, tot ce se bea şi nu mă refer la alcool, este gratuit 24/24) de la bar, vin ei şi ţi-o aduc pe plajă, să nu cumva să te dezhidratezi şi să mori acolo. Nu cred că între timp s-a schimbat ceva la Mamaia.

E ok la un hotel de patru stele, vorbind de curăţenie şi lux, dar doar atât, pentru că mai arunci o mie de euro pe mâncare şi apă plată, să nu mai vorbim de altceva. Şi de tratat tot în silă eşti tratat pe banii tăi.

Ei bine, Andrei Bădin a pornit o campanie împotriva doamnei Udrea. Dar nu degeaba, zău că nu, că doar a băgat mâna în banii noştrii să-şi pună perdele, să plătească avocaţi cu toate că avea unii deja plătiţi şi altele.

Eu îl citesc des pe Bădin, doar că, din păcate, nu pot comenta decât ca anonim, aşa că nu comentez. Dar chiar acum, văzându-l pe Andrei la Antena3 şi dându-mi seama că vorbeşte şi în numele meu, prostul căruia i se mănâncă banii, am avut aşa un sentiment de solidarizare.

Da, jos cu Udrea! Pe lângă faptul că-şi fâţâie sânii la TV eu nu văd ce altceva face. Dacă ştiţi voi spuneţi-mi şi mie, poate mă lămuriţi.

Despre acelaşi subiect puteţi citi şi la Victor Ciutacu. Hai băieţi, nu vă lăsaţi. Dacă Tolontan a reuşit puteţi şi voi!

Amalgam important

4830164

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1 Lili caută scriitori 😀

Cine e Lili? Un personaj important în mediul cultural. Dar e prea puţin important cine e, ceea ce contează e ce oferă. Şi oferă. Aşa că se caută scriitori: debutanţi ori ba. Oameni care cred că au talent şi care încearcă să publice. Ei bine, scriitorii consacraţi, pe cei mai buni dintre aceştia îi vor ajuta să publice. Desigur, asta pe lângă premiu. Dar, mult mai bine ar fi să intraţi la Lucia şi să vă lămuriţi pe deplin. Aş face şi eu apel la Denis Meraru, Vania şi Gabriela să participe. De ce nu? Nu se ştie niciodată. Cu toate că ultimii doi nu sunt nici debutanţi, nici necunoscuţi, dar vreau eu să părticipe. Vă băgaţi? Denis, la tine e obligatoriu. Nici nu se pune problema să nu o faci. (Nu că Denis nu va publica, căci el va publica la Tritonic, dar vreau să părticipe pentru a se obişnui cu critica).

 

2 La mulţi ani, maestre!

Cella ne-a amintit azi că e ziua scriitorului Romulus Vulpescu, păi să-l urăm şi noi că aşa e frumos.

 

3 Totuşi citiţi şi postul de mai jos 😀

 

4 Idioţii nu pot dormi de grija mea şi „prietenii” se bucură 😛

Am primit azi un mesaj drăguţ pe mess. Pe un anumit blog, un anumit personaj – care nici măcar nu contează – ar fi scris ceva de genul că au apărut zece volume ale Dinastiilor, în piele, la editura Para Stas. Aşa îi doresc şi eu lui. Nu ştiu care va cânta la înmormântarea cui. Nu am intrat pe blogul respectiv că le-am făcut şi aşa prea mult trafic şi nu merită. Oricum, cine mi-a trimis mesajul mi-a spus că doi dintre „prietenii” mei s-au bucurat foarte 😀 Ei, păi aşa să le ajute şi lor de sus, care e problema? Ştiţi cum e aia: ce îmi doriţi mie, să vi se întâmple vouă înzecit 😉 Doar Xreder s-a enervat, dar i-am explicat: „păi de aia încă mai e legal pamfletul” 😉 , parcă asta ar fi o problemă. Oricum, X a zis că de mai ajunge la SM va omorî pe cineva. Pentru asta va rămâne consemnat în casă 😀

 

5 Să se poată bucura şi „prietenii” mei…

Da, iar sunt pe moarte, noroc că nu mor şi îndur cu stoicism. Nu-i nimic, revin eu cu forţe proaspete. Se mai întâmplă. Ce e adevărat e că în ultimul timp se întâmplă cam des. Cred că iar trebuie să-i fac o vizită măreţului spital bucureştean, adică Militar 😛 Şi cum şi după lumea cealaltă voi continua să ţip, nu vă bucuraţi prea tare, veţi auzi în continuare de mine.

 

6 Aştept „Zinteza zilei” 😉

Doi lei adevarati

Să fiu eu prima, mai cu moţ. Na, nu oi fi chiar prima, dar mai cu moţ sigur sunt.
Mâine şi poimâine e ziua unor oameni dragi mie. Foarte dragi. Doi lei adevăraţi. Doi lei care ştiu ce vor de la viaţă. Doi lei care pot merge cu capul sus şi pot fi mândri – chiar sunt – de ceea ce sunt. – Victor, meritul tău e doar la Vlăduţ 😀 –.
Mâine e ziua Vlăduţului. Un copil cu o educaţie aleasă. Vă jur! Spuneţi-mi mie, ce copil după două ore de stat nu trage de mumă-sa să plece? Vlăduţ. Cu toate că era plictisit de moarte, nu a zis nici o dată că ar vrea să plece. Un copil deştept, moştenindu-şi ambii părinţi şi de o modestie cum rar întâlneşti. Îmi pare rău că nu apuc să-i văd pe sărbătoriţi zilele astea. Eu aş putea, dar ei au treabă. Ce treabă? Vor spune ei, că asta nu e treaba mea.
Poimâine e ziua Manei, o femeie adevărată. Ştiu, au fost momente în care eu, eu, repet, am făcut-o să se îndoaie de mine. Niciodată nu mi-am cerut scuze public pentru că o dată i-am adus o mare durere. Nu, nu i-am cerut. Acum am posibilitate de-a o face. Nu ştiu dacă este un cadou. Mi-am cerut iertare între patru ochi, dar nu am făcut-o niciodată în faţa celorlalţi. Da, încă mă simt oarecum prost pentru toată povestea aia. Dar Mana a trecut peste. Sau, sper eu că, a făcut-o. M-am simţit apropiată de ea din multe puncte de vedere. Acum nu am să le enumăr. Nu am să spun tot ce am simţit eu vis-a-vis de ea. Sunt sentimentele mele şi, din câte ştiu eu, uneori nu e tocmai bine să le pui pe tava poporului. Păi nu? Păi da 😛
 
Vreau să le urez şi eu celor doi sărbătoriţi toate cele bune. La mulţi, mulţi, mulţi ani! Să fie fericiţi şi să aibă viaţă lungă! Şi un concediu de vis, pentru că îl merită. – Nu, Victor, nu zic că tu nu-l meriţi, dar acum ei sunt sărbătoriţii 😀 –. Îmi e drag de voi. Şi cine ştie, poate într-o zi vom avea mai mult timp să ne cunoaştem. Să ne explorăm părţile bune şi pe cele rele. Eu încă aştept 😉
 
Şi cadourile, momentan doar virtuale:
 

 

  – Pentru Vlad

Pentru Mana

Update: Cu scuzele de rigoare: maine e ziua Manei si sambata a Vladutului, dar e tot aia 😛

P.S: La multi ani, Maria! Sa fii fericita si ziua asta minunata sa-ti aduca numai si numai bucurii!!!!

Cine imi place si de ce…

Preiau şi eu leapşa de la Mana. Aşa să am ce vă scrie. Cum bine vedeţi, nu prea mai am vlagă de scris poveşti pentru blog, iar Sărutul Morţii, încă nu ştiu dacă e de valorificat sau de aruncat pe aripile netului. Vedem, vedem.
Aşadar, cine îmi place şi de ce. Greu. La mine e foarte greu. Nu am repere în lumea aşa ziselor „vedete”, fie ele de la noi sau din afară. Nu am idee dacă îmi place sau nu cineva în mod deosebit. Clar e că de la fiecare om, tangibil, iau câte ceva ce îmi place. De la Vania am luat o vorbă foarte drăguţă: „Futu-i!”, dar, la drept vorbind, am furat, doar puţin, şi din stilul lui de-a scrie. E cam peste putinţa mea. Împrumut de la anumiţi autori stiluri. Asta este, n-am ce face. Încă încerc cu disperare să fur de la Gabriela şi de la Nea Costache. Dar, din păcate pentru mine, ambii sunt prea sus. Mai am până acolo. Nu ştiu ce, poate experienţă de viaţă, poate maturizare. Oricum, îmi dau seama că la nivelul ăla îmi e greu să ajung. Dar mă caţăr. Zău că da, sper doar să ajung şi la vârf. Să nu alunec.
Am mai luat şi de la alţii. Acum eu ştiu dacă e vorba doar de calităţi. De exemplu: mi-a plăcut întotdeauna confruntarea directă dintre mine şi Maria. La chestii deschise, cred că a fost persoana care a reuşit cel mai mult să mă scoată din carapace. Cu toate că nu ne cunoaştem face to face, zău că am avut momente în care am crezut că o ştiu de o viaţă. Nu ştiu cum e în relaţia cu alţii şi nici nu îmi pasă, dar de la mine, cum necum, a scos tot ce era mai bun. Zece minute de vorbă cu ea mă încarcă o lună. Poate şi mai bine, aşa cum alţii mă descarcă. Chiar mă gândeam azi că din toţi oamenii pe care îi cunosc, la nivel intelectual, Maria e cea mai apropiată de mine. Nu mă înţelegeţi greşit, dar, de cele mai multe ori vorbim aceeaşi limbă şi avem cam multe pasiuni comune.
Am luat şi un pic de avânt de la Victor. Mă gândesc eu că şi aroganţa e bună. Şi chiar e în cele mai multe cazuri.
De la Mana am învăţat că oamenii nu sunt ca la TV. Mă rog, cel puţin, ea nu e. Chiar discutam azi că e o persoană deosebită. Din ce punct de vedere? E foarte modestă. Nu ştiu dacă eu, în locul ei, aş fi putut fi aşa, eu sunt o regină din toate punctele de vedere. Şi o admir pentru asta. Uneori îmi am impresia că felul ei plăcut de-a fi face parte din acea bună creştere. Modestia, totul. E greu să o întâlneşti pe Mana şi să nu simţi chestia aia deosebită.
Crina, nu te-am lăsat la urmă. De la Crina am învăţat altceva, simţul umorului e esenţial. Iar ea are din plin.
O altă persoană pe care nu o cunosc e Cella. Îmi e dragă Cella. Iar ea, mereu a fost aproape de mine. Pe lânga asta, e singura persoană care mă poate asculta şi înţelege din punct de vedere literar. Nici nu ştie ea cât înseamnă asta pentru mine. Dar nici nu-i spun. Nu vreau să şi-o ia în cap 😛
Nicu, e o enigmă pentru mine. De câte ori zic că am ajuns acolo, îmi dau seama că nu. Ce secretos, domnle’. Dar ăsta e farmecul lui.
Tata Borgo, îl plac pentru vitalitatea de care dă dovadă. Şi mă uimeşte zi de zi. Şi ce să mai spun despre poveştile pe care le spune. Nu mai am ce spune. Blue, Şukărit, Kmi… hehe, câţi mai sunt. Sunt mulţi. Cum să mă raportez doar la unul?
Aşadar, îmi plac mulţi oameni. Nu pot spune că am un reper. Că unul anume e mai presus de altul din punctul meu de vedere. Nu, nu vă miraţi că nu vă spun de cineva pe care voi nu cunoaşteţi. Eu nu am prea mulţi prieteni în lumea reală. Iar cei pe care, zic eu că-i am, sunt enumeraţi pe aici. Eu cred că fiecare om are ceva al lui, ceva ce îl face plăcut. Defecte, sunt şi ele, eu nu cred în perfecţiune. Aşa că nu mă pot raporta la cineva anume. De la oricine învăţ câte ceva şi împrumut ceva. Nu ştiu dacă ăsta e un răspuns care satisface, dar, momentan, e greu să-mi găsesc un reper şi nici nu sunt sigură că vreau.
A, şi era s-o uit pe Ioana. Un copil plin de optimism. Cum să nu o placi, cum să nu te gândeşti atunci când ai o durere la cât de optimistă e ea, departe de ţară şi de cei dragi. Şi cum ştie ea să mă scoată din pasele proaste râzând mereu şi balonându-mă pe mine 😀 Vedeţi? Sunt atâţia oameni de la care ai ce lua. Pe care îi placi, poate doar pentru o părticică a lor, dar aia mă completează pe mine, iar restul nici nu mă interesează. Sunt mai mulţi oameni care-mi plac pentru o părticică a sufletului lor, dar nu îi pot lua pe de-a întregul. Nu cred că sunt genul. Dar, atâta timp cât există o singură părticică din acel om care te mulţumeşte, ce mai contează restul? Cum spuneam, nu suntem perfecţi. Nu caut nici eu perfecţiunea la cineva. Aş fi lipsită de sens să fac asta.

Postul 200

Puţin îmi pasă că e postul două sute de când am revenit pe wordpress. Mă gândesc doar câte au fost înainte. Dumnezeu ştie, am uitat eu şi de ziua blogului care are acum vreun an şi două luni, cumulat, desigur. Nu, mă gândeam la mine. Acum, Vania chiar are dreptate, am nişte cearcăne tenebroase. Na că i s-a împlinit.
V-am spus vreodată că pe clasa a V-a am scris prima carte? „Lesie se întoarce”. Da, eram un fan al serialului, aşa că mi s-a părut foarte la moadă să scriu o poveste despre. Cred că scriam mai dinainte, să fi fost pe clasa a treia… o, nu, a doua, abia învăţasem să scriu – cu greu, cu muncă de convingere, cu răbdare din partea mamei şi toate cele. Şi cum m-am trezit eu stăpână pe peniţă, m-am apucat de poezie. Ţin minte că un coleg al mamei mi-a dăruit un stilou cu peniţă de aur. Normal, nu am fost în stare să-l păstrez. Şi era primul stilou pe care-l primea scriitorul din mine. Asta este. Nu am fost în stare, nu am fost în stare. Se mai întâmplă. Apoi am scris despre Lesie, după care am scris doar gânduri filozofice, tâmpenii. Mă apucasem la un moment dat, cred că aveam vreo şaisprezece, şaptisprezece ani, să scriu un roman de dragoste, dar nu din ăla siropos, fan Brown nu am fost niciodată, cu toate că era o modă printre colegele mele mai slabe de mine – şi dacă citesc ce? Tot cu puţin creier au rămas, firfizoane. De ce nu m-am ţinut de treabă? Pentru că mi-a revenit cheful de poezie.
Hehe, Bacovia era mic copil pe lângă mine. Eram în perioada Bacovia, Minulescu, Labiş. O perioadă super pentru mine. Ieşeau versuri macabre de peste tot. Până şi dragostea era macabră. Mă rog, o parte macabră a fost tot timpul în mine, de ce Dumnezeu, nu ştiu. Apoi, toate poeziile mele, pe care le purtam în geantă, că deh, au fost furate. S-a dus pasiunea pentru poezie. A murit odată cu furtul.
Au fost doi, trei ani fără scris. Ba chiar, cred, şi fără citit. Uram tot ce însemna literatură, habar nu am de ce. Poate şi pentru că fusesem nevoită să mă duc la mândra facultate de „Electronică” ceea ce mi-a creat depresii an după an.
Eram în anul trei la facultate. Am venit de la un examen, am dormit şi pe la ora 22 m-am trezit. Nu m-ai puteam să dorm. Eram deja căsătorită. X dormea dus. Aşa că m-am dus la calculator. Nu aveam chef să joc ceva sau să stau pe net, aşa că m-a trăznit o idee: „Ce ar fi să scriu o carte?”. Ei, păi nu ar fi chiar aşa rău. Nu prea aveam eu experienţa tastelor, de fapt, nu o aveam deloc. Mai mult de câteva referate şi prostii din astea, nu prea scrisesem până atunci. Nici chiar internetul nu mă atrăgea în mod deosebit, spre deosebire de X care dormea cu capul pe tastatură. Aşa că am început. Nu ştiu, două ore o pagină. Sau ceva de genul. Apoi mi-am pus ambiţia să scriu zilnic. Şi cum mă trezeam singură cu pc-ul, cum mai scriam o pagină două. Nu ştiu câte cuvinte, atunci nu le număram în disperare. Aşa s-a născut „Stăpânul” şi, odată cu el, simţeam şi eu că am pentru ce trăi. Am trecut mai uşor prin facultate, dar, cu toate astea, ştiam că „Stăpânul” nu e chiar o capodoperă şi că nu voi putea trăi din scris. Aşa că, tot prin anul trei, m-am angajat, încercând să deprind meseria aia pe care o învăţam. Eram conştientă că mai am doi ani, voi ieşi din facultate şi voi privi ca tâmpa, pentru că habar nu aveam cu ce se mănâncă.
Am învăţat una alta, dar nu m-a încântat. Mi-am dat seama că „Electronica” nu are nimic în comun cu mine, plus că era al dracului de greu. În fine, am terminat facultatea, am terminat „Stăpânul” şi am început „Şarama”. Visam mult atunci, crezând că voi da lovitura. Că „Şarama” îmi va aduce ceea ce visează orice scriitor. Da’ de unde. Poveşti. Au urmat altele şi altele. Visele s-au dus, dar eu tot nu m-am lăsat. Plăcerea de-a scrie a rămas.
Am trecut de mult de primele două sute de pagini, aşa cum azi, trec, poate pentru a treia oară, de postul două sute. Cine ştie, poate într-o zi voi trece de două sute de romane. N-ar fi chiar rău, dacă mă mai ţine capul.
Cu blogul povestea e simplă, aveam nevoie de un loc în care să mă exprim şi să ştie şi alţii că o fac. Aşa că de ce nu? M-am pus pe bloguit. Şi încă bloguiesc după un an şi ceva, şi o voi mai face, probabil până voi muri – perspectivă sigură, dacă mă întrebaţi.
Cam asta sunt eu şi cam asta reprezintă blogul meu. Habar nu am dacă asta v-a reprezenta şi mâine sau nu. Poate că am să îmi schimb perspectivele, poate că o să aleg, până la urmă, alt drum. Nimeni nu poate şti. Aşa că nu garantez.
 
Şi ca să terminăm cu postul ăsta, azi, Mana şi Victor, sărbătoresc treisprezece ani de căsătorie. Să le urăm şi noi Casă de piatră şi Crăciun fericit! Şi toate cele bune.