Durerea persistă

Pentru că sunt câte unii care, probabil, vor să-mi afle locaţia, le spun eu, sunt în Sibiu, ca să nu avem vorbe. Şi da, am jacuzzi, vă ofticaţi? Adică la hotel, na. Am spus asta pe facebook.
Deci, a fost o zi cam nebună. Sibiul e un tunel de sensuri unice. Totul e sens unic. Unic şi în pantă. Că de aia ziceam eu, pentru ăia de nu ştiu pornirea din pantă Sibiul e genial pentru a învăţa. E o pantă cu sens unic. Bine, am tot cerut indicaţii, că gps-ul nu ştia adresa şi nişte neni îmi spun cam aşa: „uite în capătul străduţei ăleia e parcarea”. Băi, eu capăt ştiu că e capăt, dar de fapt se intra pe străduţă apoi prima la dreapta, capătul cui? Mno, am oprit la Complexul Sportiv Luceafărul şi l-am sunat pe Vali Badea să mă scoată din sensuri, că nu mai puteam. Adică eu am ajuns la ora 14:00 în Sibiu şi am ajuns pe la 16:30 la hotel. Dar am jacuzii, chiar dacă netul zici că se duce.
A, şi cu hotelul a fost interesant. Nenea de la recepţie mi-a dat iniţial două chei, de la etajul doi şi trei, să-mi aleg. Camera de la doi era din aia cu scară interioară cu WC la parter. M-am gândit eu: „frate, poate ajung băută în cameră şi vreau la WC, soluţia e să dorm pe fotoliu în hol, mai bine nu”. Aşa că mă duc la trei. Cameră ok. Merge. Zic că rămâne aia şi-l întreb de whirless. Omul zice că mergea mai bine la doi. Eu totuşi rămân la ideea mea. Dacă mă trece noaptea, chiar şi trează trebuie să mă gândesc de câteva ori. Mai bine lipsă. Deci lasă. Când, în sfârşit, mă instalez, nenea zice că mai are o cameră la etajul unu. Bine, hai şi la unu. Jacuzii. Cui îi mai trebuie net? Nu pe bune?
Cu toate astea, Xreder m-a scos din impas, mi-a făcut pc-ul, care era setat prost, dar whirless-ul lor e de rahat. Asta este. V-aş fi arătat jacuzii, dar n-am curaj să încarc poza.
Una peste alta, Vali m-a dus la mall să mănânc. La ei la mall sunt restaurante pe bune. Adică nu prostii. Cool. Adică la ei sunt toate într-un loc: hypermarket-uri, vreo patru, cred, mall şi alte cele. Toate acolo, să nu alergi ca dusul. Spaţiul e imens.
Mâine am de gând să inspectez centrul. Că doar sunt în centru. Când m-am întors la hotel un nene, care nu avea nici o treabă cu parcarea, îmi zice unde să parchez. I-am dat nişte mărunt şi mi-a zis că dacă doresc eu îmi spală şi maşina. Frate, îţi mai dau, numai nu te atinge de maşina mea.
Dacă durerea de cap nu ar fi persistat m-aş fi dus şi la seara de jazz. Dar durerea persistă, aşa că m-am retras frumuşel în cameră şi m-am jucat la jacuzii. Trebuia să se joace cineva. În rest sunt bine, îmi e cam foame, iar. Dar, mna, am uitat să iau şi sclavi cu mine, data viitoare promit să nu mai omit chestia asta. Şi cum un clasic în viaţă zicea că viaţa-i grea da’ trece, ei, bine, trece. Dar eu am jacuzii. S-ar putea să nu mă mai poată da ăştia afară de aici.
Mâine am de gând să văd muzeele, dacă interesează pe cineva. Bine, asta după ce mănânc bine şi beau vreo şase cafele. În ultimele zile nu prea am băut.
Dar durerea persistă. La dracu’. Dacă nu mai apar, nici o grijă, probabil mă distrez prea bine şi n-am chef de net. Sau m-au închis ăştia, din greşeală, într-un muzeu, logic, că doar nu în cluburi… chhh…

Reclame

Alergii plăcute

Am alergii pe toate fronturile. Dacă mă gândesc puţin mai bine, ceea ce nu sunt capabilă să fac la cât de bleagă mă simt, cred că sunt alergică şi la mine.

Alergii la praf am. La metale, mai puţin aur, am. La aerul de dimineaţă, dacă vă puteţi imagina, am. Ba chiar şi pe sistem nervos am. Adică de câte ori mă enervez îmi apar, pe mâinie, de obicei, nişte bubiţe mici şi roşii. Şi imediat ce mă calmez dispar. Cu antialergicul la mine umblu. Umblu clar. Dacă mă vedeţi fără antialergic ori s-a întâmplat să nu fi avut probleme de maxim o săptămână şi să fi uitat, ori am înnebunit şi încerc să mă sinucid (ceea ce nu e cazul că n-am curajul necesar). Vara trecută am aflat că sunt alergică şi la soare, dar cu ăsta nu ţine. Nu nene. Oi fi, nu zic nu, dar n-am de cât să mor cu alergie cu tot că de plajă şi de stat ca vita la soare nu mă las. Clar. Trebuie să explodez în adevăratul sens al cuvântului.

Şi, desigur, sunt alergică la polen. Şi ghiciţi voi ce e în aer de când a venit primăvara? Desigur, polen. Mult polen. Enorm de mult polen. Enervant de mult polen. Deci o să mor. Clar. Poate că de aia sunt şi aşa bleagă şi calmă, din pricina alergiilor.

Trăiască alergicii, că altceva ce să mai zic.

Norocul lui Geocer că nu va fi ucid deseară. Sunt calmă. Calmă. Calmă. Poate până atunci voi reuşi să mă enervez 😀 Eheee, ce bine ar fi 😛

Şi tot pe această cale vă anunţ că Sgreder nu va fi prezent, pentru că l-am încuiat în casă. Na! Deci ne vedem. Încerc să vin fără alergii. Oricum alea nu se iau, aşa că staţi calmi.

Şi cum am ajuns spre Bâlea Lac?!

P.S de început: Inocentul II la Prwave 😉

 

Sigur că o să râdeţi, dar după ce mi-am revenit mai că am râs şi eu. Bine, n-am râs, dar am înjurat cam ca Lala aşa. Bine, am înjurat mai rău ca ea, na!

Dar să o luăm cu începutul. V-am zis că îi urăsc pe ăia de la finanţe, da? 😀 Nu mi-am schimbat părerea. De ce puii mei sunt aşa de acri? Cred că le dau lămâi de cum intră pe uşă. Să mor de nu. Jesus!

Şi cum m-am enervat pe finanţe, dar şi pentru că n-am mai fost în Curtea de Argeş de vreo şapte ani, am zis să pornesc mai devreme. Şi am pornit mai devreme. De ajuns am ajuns. Am ajuns şi am început ieşind din oraş. Mă rog, nu au nimic care să-ţi spună că ai fi unde se zice că ar trebui să fii. Dar m-am prins singură că am ieşit aşa că m-am întors. Şi am găsit şi o Mânăstire. Nu aia de trebuia, dar mie mi s-a părut bună şi aia de-am găsit-o. Dar nu m-a dus capul să văd că pe ea scrie (şi încă mare) „Mânăstirea Domnească”, aşa că a trebuit să-mi spună Răzvan la telefon unde sunt. Vesel până aici.

Apoi m-am întâlnit cu Răzvan şi Andra (Adakiss). Doi copii minunaţi, vă jur. Mai rar aşa. Şi frumoşi şi deştepţi. Iar Răzvan a venit cu toate întrebările la el. Doar că şi-a uitat lista acasă, dar s-a descurcat şi aşa 😀

Dar am şi plecat. Şi, logic, după ce m-am ameţit atât prin Curtea de Argeş că am ieşit pe partea cealaltă.

Şi văd multe curbe iniţial. Şi-l sun pe Xreder şi îi spun că atunci când m-am dus nu erau aşa multe curbe, ce puii mei. Nu m-a băgat în seamă prea mult, ca nu cumva să-mi dăuneze 😛 Dar când am început să văd blocuri de piatră ridicându-se deasupra capului meu şi tunele… tunele(?!)… şi nema semnal la telefon, am zis că am pus-o. No, nu mă înţelegeţi greşit. Drum îngust. Munţi înalţi de stăteau să-ţi cadă în cap. Tunele. Drum îngust. Nimic rău. Curbă periculoasă. Curbă deosebit de periculoasă. Adică numai aşa era. Măi, m-aş fi şi dus, dar maşina mea zicea că nu prea mai are motorină şi pe acolo, am zis eu, nu prea ai şanse să dai de un peco. Aşa că… curbă periculoasă la stânga, deosebit de periculoasă la dreapta. Drum îngust. Ce fac eu? Întorc acolo. Fix acolo că doar v-am zis, aşa era tot drumul.

Şi uite cum dintr-o întâlnire perfect normală, cu doi puşti mişto, eu ajung să fac un traseu de o sută şi ceva de km. Ehee. Şi da, fie, la început m-am speriat, pentru că nici semnal la telefon nu aveam. Nici indicatoare nu erau. Doar borne, iar unele erau în alb. Abia într-un târziu, undeva bine pitit, era un indicator care zicea trist: Piteşti 60. Bine!!!

Şi au venit toate în acelaşi timp…

… şi s-au înghesuit, şi m-au dat peste cap. Noroc, până la urmă, cu Adakiss şi cu Răzvan că m-au făcut să-mi amintesc cum eram eu la vârsta lor. Dar parcă ei sunt mai serioşi ca mine, ceea ce nu e neapărat rău 😀

Şi mă întreb, dacă cred suficient de mult într-o minune se va ivi? Minunile le putem oare genera doar dorindu-le cu disperare? Pentru că în alte cazuri se poate. Am testat eu şi se poate. Dar o minune nu mi-am dorit niciodată. De exemplu anul ăsta n-am putea trece peste Paşti? Vă rog eu frumos. Doar anul ăsta. La anul mai negociem. Doar un Paşti, nimic mai mult. E ca şi cum ar anunţa la TV că în ziua de 4 vine sfârşitul lumii şi toţi am aştepta cuminţi să ni se întâmple. Până când ne dăm seama că nu s-a întâmplat a trecut şi sărbătoarea. Ei? Ce ziceţi? Vreţi? Bănuiesc că nu. Asta e. O să mor.

Dar alte minuni nu aveţi pentru mine? Cred că şi o minune mică, mică, m-ar face fericită acum. Un răhăţel de minune, pentru Dumnezeu, până nu mă duc singură la spitalul… ăla din Vedea, că e mai aproape şi am auzit că au şi rezerve mişto, şi le cer să mă sedeze vreo cinci vieţi. Să uit tot şi să-mi amintesc nimic.

Şi adevărul e că sunt agitată. Şi îmi vine să plec. Uite aşa, la ora asta târzie. Să mă sui în maşină şi să plec. Sunt în stare să promit că merg cu zece la oră, numai să fac ceva. Cine dracului m-a scos din priză? Să mă bage la loc. Plzzzzz!

Dar nu o să plec. O să fac yoga eventual. Habar n-am cum se face, dar o să fac. Cumva, găsesc eu pe net cum. Să ne liniştim trupul şi spiritul. Eu nu-mi înţeleg spiritul de ce dracului e aşa agitat. Ce-a păţit? Ce nu i-a convenit lui?

Şi mă gândeam mai devreme. Dacă ar fi să anunţe ăştia pe bune că vine sfârşitul lumii, mi-aş lua la revedere de la cineva? Şi m-am tot gândit. Şi m-am tot gândit. Şi am ajuns la o concluzie. Ştiţi că pisicile când simt că mor se pitesc, pentru a nu le vedea nimeni? Ei, cred că la fel aş face şi eu. Adică, serios, cu ce ar mai încălzi pe cineva dacă i-aş spune „Pa, ne vedem pe cărarea cealaltă. Ai grijă să ai o monedă la tine, nici nu ştii cât de scârţar e Charon”. Şi apoi, probabil că aş râde, gândindu-mă că barca aia veche a lui Charon ar fi neîncăpătoare pentru toată populaţia globului. Şi nici n-au cum să ajungă toţi în acelaşi loc. Dar măcar Charon s-ar alege cu miliarde de monede. Sper ca asta să-l facă fericit. Şi totuşi, cât ziceaţi că mai e până la sfârşitul lumii? Nu de alta, dar nu prea ştiu ce planuri să-mi fac pe viitor.

 

P.S: Daniela mi-a dat o leapşă zilele trecute, care ar fi cele zeci legi după care mă ghidez eu. Şi, din păcate, pentru leapşă, desigur, am ajuns la concluzia că la mine nu există aşa ceva. Nu ştiu dacă îmi place să fiu luată prin surprindere, dar ceea ce-mi doresc cu ceea ce se întâmplă nu prea se pupă. Aşa că nu există nici legi. Şi dacă ar exista, să mor dacă aş şti să mă ţin de ele. Poate o zi două, că apoi îmi trece musai. Adică mă scuzam că nu sunt capabilă să răspund unei lepşe. Dar ştiţi ceva, i-o dau lui Xreder, să facă el treabă în locul meu.

 

P.S2: Iolanda se plânge că toată lumea a aflat cum a anchetat ea cazul PR-ului ucis. Iulia, înainte să scrie, mândră, desigur, asta aici, mi-a trimis un mail în care îmi spunea ceva de genul: „Asta e cu subînţeles? Vrei să mă omori?” Doamne, fere, ce copil nebun 😛

Povestea unor lansări

Am atât de multe să povestesc şi am rămas atât de în urmă… Sper doar ca Basarabia să mai aibă puţină răbdare până voi veni cu impresiile mele legate de acele locuri. La fel şi Nea Costache, pentru că merită să fie promovat, dar momentan am atâtea să vă spun…

Mai întâi trebuie să le mulţumesc unor oameni:

Lucia…

Horia Gârbea…

Ciutacii (Mana şi Victor)

Chinezu din popor

Simona Ionescu, pentru că şi-a smuls din programul ei aglomerat pentru a veni şi pentru că n-a răspuns la telefoanele ce-i ţârâiau tot timpul.

Geocer, pentru că m-a răbdat

Arionii, pentru că încă mă mai suportă

Adrian Năstase, pentru că mi-a cerut autograf… 😀

Membrilor juriului nu le mai mulţumesc, dar ei ştiu că o fac… Lilick şi Mădălina au fost senzaţionale, iar Valive este timidă, cu toate că n-ar trebui.

Roger şi Sorin, hai să zic şi de voi… 😛

Vorbim despre prima parte a zilei. Cu toate că, acum, am un regret pentru că cineva nu a putut să participe pur şi simplu la eveniment. Îmi cer eu scuze… cine ştie, ştie. Am încercat cu o ironie fină să-i atrag atenţia, dar deh… n-a mers. În fine, nu mai contează şi întotdeauna la un eveniment unde sunt persoane importante vor fi şi cârcotaşi. Doar că eu am crezut că suntem între prieteni.

Trecând peste partea asta trebuie să vă spun că Mana a ţinut să-mi facă o surpriză. Aşa că nu a venit numai ea, dar l-a adus şi pe Victor.

Horia Gârbea a fost acolo să ne susţină pe mine şi pe Lucia.

Lucia, desigur, a fost strălucitoare ca de obicei, iar cartea ei… da, e prima în vârful celorlalte. I-am detronat pe toţi 😀

Chinezu, ca un Chinez şi el, a tot comentat şi a stat tot timpul cu laptopul în braţe. Ce oameni…

Geocer, desigur, ne-a suportat.

Iar Adrian Năstase a ţinut un speach de zile mari. Mamă ce am mai râs. E chiar mişto. Aşa că le-am propus celor prezenţi un exerciţiu de imaginaţie: să-şi închipuie că AN-ul dispare chiar atunci din faţa lor, iar Lala intră în scenă.

Pe urmă Lucia şi moi am dat autografe, iar Mădălina mi-a propus s-o otrăvesc. Încă nu vreau s-o fac 😀

Apoi l-am confundat pe domnul Mladin cu domnul Coşovei, dar Ştefania Coşovei mi-a luat apărarea 😀

Oi mai fi făcut prostii, eu ştiu…

Oricum, prima jumătate a zilei a fost excepţională. Mă oftic doar că n-am apucat să fac poze cu Ciutacii şi Chinezu.

Cel mai dulce moment al zilei a fost telefonul lui Alex, cine ştie cunoaşte 😉

 

 

 

 

 

 

Apoi m-am mutat la Muzeul de Istorie şi Târgul de carte Amplus. Acolo le-am găsit pe Oana Duşmănescu cu minunea ei de bebe, dar şi pe Stela Popa. Mă bucur că Stela a acceptat să stea lângă mine în timpul lansării pisicii. Dar îmi pare rău că din pricina oboselii a ratat azi Sibiul. Asta este… Se mai întâmplă. Oricum, Stela tot va ajunge la Sibiu, v-o trimit eu legată dacă e cazul.

Apoi m-am mai lansat şi eu o dată şi m-am bucurat să-l revăd pe Mihai însoţit de două domnişoare foarte frumoase: Steluţa (cu o imaginaţie puţintel mai perfidă ca a mea :D) şi Cristina(?!), dacă ţi-am greşit numele poţi să dai, promit să stau.

 

 

 

 

După toate astea, alături de Bogdan Hrib – doar nu vă închipuiţi că a lipsit vreun moment – am avut o mini şedinţă din care Geocer n-a auzit absolut nimic 😛

Aşa că în miez de noapte am ajuns şi acasă.

Îmi pare rău doar că am ratat prăjiturile Luciei. Dar am promis că după toată nebunia asta o iau de mână pe Mana şi o vizităm aşa cum se cuvine.

Aaa, şi să nu uit, am primit trandafiri galbeni, de la cine nu vă spun, numa aşa de-a dracu’ 😀 Ziceţi voi că nu merit să zac. Nu, nu merit, că am de scris ceva important ce trebuie predat mâine la prânz. În concluzie nu merit nimic.

Şi acum… da, mă pregătesc pentru Ardeal. No, staţi că viu… dar mai încet, ardeleneşte aşa 😆

Concluzii găsiţi la Geocer, Mădălina, Lucia, Lilick şi pe unde or mai fi că eu nu mai pot.

P.S: Meme, eşti o dulce şi când nu eşti prezentă fizic. Sper să te revăd într-o zi.

După imagini…

Explicaţii.

 

Pai da, am plecat. Spre Sibiu. Pe un drum infernal (mulţumesc domnule Berceanu). Pun pariu că în iad e mult mai bine. Am să vă scriu de acolo imediat ce ajung. Dar eu zic să nu vă hazardaţi să pariaţi împotrivă pentru că s-ar putea să pierdeţi. Aşadar, drumul dintre Piteşti şi Vâlcea e pur şi simplu infernal. Încă o dată vă mulţumesc domnule Berceanu.

Şi-am ajuns la Sibiu. Unii înjurând. Alţii mai apatici sau mai somnoroşi. Nu ştiu acum. Şi am oprit într-o benzinărie înainte de-a ajunge la Biblioteca Judeţeană Astra, unde un căţel, de treabă, a ţinut să-şi arate aprecierea. Aşa că a sărit pe mine cu labele lui pline de noroi şi vreo trei minute nu l-am convins să mă lase în pace. Când deja nu mai voiam eu să-l conving, s-a convins singur. Aşa că un prim prieten mi l-am făcut încă de la intrare. Ceea ce, desigur, denotă că încă mai am o fărâmă de suflet pe undeva. O şti animalul ceva.

Bun.

Bogdan, George Arion, Iulia şi Sorin erau deja la cafea cu directorul bibliotecii când am ajuns şi noi – Xreder, nu vorbesc de Lala. Ţinând cont că ai mei blugi fuseseră albaştri, acum având un maroniu sau ceva pe acolo, ei bine, da, am fost nevoită să mă schimb în maşină. Cu toate că hotărâsem că blugii sunt ok. Dar câinele… vă amintiţi?

Şi prima persoană pe care am cunoscut-o, căutând cu frenezie o toaletă pentru a mă spăla pe mâini, a fost Maria. Care Maria? De la Cărţile Mariei. O puştoaică foarte zglobie şi foarte stresată pentru că a doua zi avea examen. Şi s-au mai adunat oameni, iar noi am început să dăm concurs… de glasuri.

Au vorbit în ordine: Bogdan Hrib, George Arion şi Lala. Cu toate că e ciudat pentru că Lala n-a fost acolo. Dar, mno… sau să fi vorbit eu totuşi? Nu-mi amintesc cu precizie şi nu e din pricină de whisky pentru că pe ăla l-am băut cu patimă vreo două ore şi jumătate, poate chiar trei, mai târziu.

Adică, ca să înţelegeţi, sibienii ne-au ţinut vreo două ore şi. Mna, bine, punem şi interviurile pe care, pe rând, le-am acordat pentru TV Sibiu, de la care am aflat că George Arion e cel mai mare scriitor de SF. Ha ha ha, ce or să se oftice sf-iştii 😀 Despre mine n-am aflat nimic nou. Oricum n-am răspuns la întrebări, ci am spus ce aveam eu pe suflet. Uite că mi-a venit aşa. Omorâţi-mă!

După cum spuneam apoi ne-am cazat. Dar asta a durat vreo cinci minute. Poate mai puţin. Fiecare şi-a mai tras câte o şubă. Apoi Iulia ne-a trântit în taxiuri şi ne-a dus într-un restaurant cu nume cam ciudat (şi cum nu l-am inventat eu, nu sunt obligată să-l reţin). Acolo, care cum a putut, a băut şi a mâncat. Iar domnul George Arion a fost ironic cu ospătarul (care şi-o merita), doar că ospătarul nu s-a prins 😀 No, şi după ce am văzut eu că toată lumea bea, mi s-a părut o idee bună de-a deveni alcoolică. Nu ştiu dacă Lala sau Oana a gândit asta. Dar una din noi a fost sigur. Şi am început cu whisky. Apoi ne-am mutat la o altă cârciumă unde am cerut gin. Dar fie vorba între noi, sigur era vodkă. Mno, bună şi aia. Doar că am început să devin mai lucidă decât înainte de-a mă pune pe băut, ceea ce mi s-a părut destul de enervant. Cel puţin ştiu că pe la trei dimineaţa când am văzut patul am adormit bubă. Cu toate că am avut coşmaruri şi m-am trezit de vreo trei ori gândindu-mă pe unde dracu’ sunt. Şi trebuie să vă mai spun că a fost aşa cald la pensiunea aia că am crezut că o să-mi iau haina şi o să dorm afară.

Ne-am trezit la opt. Pentru că domnul George Arion ne-a dat ordin. Când e ordin cu plăcere 😀 şi, dintr-o mare fericire, am constatat că avem o mare pană. Doar patru găuri. Povestea asta a durat până la zece şi jumătate. Apoi ne-am luat la revedere de la Sibiu şi am plecat. Şi-am vrut din nou să oprim la benzinăria unde m-am împrietenit cu domnul căţel. Dar, din fericire, sau ba, n-am putut. Aşa că am oprit la alta unde nu era nici un câine din fericire sau nu. Nu sunt convinsă. Vom vedea în timp.

Şi ca să punem şi cireaşa pe tort, ei da, ne-am reîntâlnit cu toţii, plus un invitat la Zahana. Unde n-am mai băut că mă spuneau ospătarii mamei şi nu vreau ca mama să afle că următorul meu scop în viaţă e acela al alcoolismului. Sper să nu-mi citească blogul, dar sper degeaba.

Şi asta a fost aventura noastră.

Câştigul? Vă spun eu care a fost. De azi înainte George Arion va fi redat publicului. Mai trebuie să apară şi Andrei Mladin şi suntem compleţi.

Oricum aţi avut de-a face cu cei mai buni trei scriitori de crime din ţară. Şi veţi mai avea.

Nu, nu, modestia nu-şi are locul. Suntem cei mai buni 😉

 

P.S: Iar trebuie să-i mulţumesc lui Berceanu pentru drumul de întoarcere. Şi să-i mulţumesc şi că şi-a scos firmele în drum, să asfalteze, pe ploaie. Cum spunea Lala: „îmi bag picioarele, cu stil, în drumurile patriei”. Trăiască!… Poate că mai bine nu. Moartă ar fi mai bine. Am scăpa dracului toţi odată.

Personaje cu P.S

P.S:

 

Ordinea e aleatoare, adică aşa cum o am în arhiva mailului.

 

Mariana Ciutacu (http://www.mana.ciutacu.ro) – „ Pot eu să zic altceva? Accept, sigur că da! Şi mulţumesc!”. Nu, Mana!, eu îţi mulţumesc pentru că te-ai lăsat băgată într-o afacere aşa urâtă. Despre Mana ar fi multe de spus, dar n-am să vă spun nimic. Nici nu am pretenţia că o s-o descoperiţi pe ea cea adevărată, pentru că nu va fi aşa. Dar important este că există în acest roman-foileton.

 

Darius Filip (http://desprepsd.wordpress.com) – „Your wish is my command.”. Aşa spune mereu, dar nu trebuie luat în serios.

 

Andrei Bădin (http://www.badin.ro) – „ Dragă Oana, nu am nimic împotrivă. Sper să nu fiu criminalul…” Eu cred că şi-ar fi meritat-o, doar pentru a-i dovedi că speranţele pot fi spulberate. Dar nu m-a lăsat inima. Îmi e prea simpatic.

 

Roger Pop (fără blog şi cel mai bun prieten al lui Darius Filip în viaţa reală. I-am promis să mă răzbun pe el în cartea asta, pentru o fază care mi-a făcut-o chiar la mine acasă) – „ Depinde cum te răzbuni, poate că o să-mi placă”. Să fie sigur că am făcut-o, cu toate că în realitate îmi e drag.

 

Isabela (http://isabellelorelai.wordpress.com) – „Bine dom’le, hai să te văd. Dar te avertizez: vezi că am premoniţii”. Isabelle mi-a fost alături când mă părăsiseră cam toţi. Nu o să pot uita niciodată gestul pe care l-a făcut faţă de mine cu ocazia unui anumit eveniment. Şi pe calea asta o anunţ că orhideea pe care mi-a oferit-o înfloreşte tot timpul.

 

Ruxandra Georgescu (fără blog. Acesta nu e numele ei real, dar din anumite motive a trebuit să-i păstrez anonimatul) – „Bine, draga mea!”. Trebuie să vă spun că Ruxandra este o prietenă specială, şi mai multe nu spun pentru că sper să-i fiu şi naşă.

 

Lucia Verona (http://luciaverona.blogspot.com) – „Tu chiar eşti nebună? Ok, ştiu că eşti.” Nu e cel mai frumos accept din toate? Mai ales că îmi cunoaşte psihicul. Cel puţin ea a spus adevărul în ceea ce mă priveşte ha ha. Lucia nu numai că e specială, dar dacă nu era printre personaje m-aş fi simţit foarte frustrată.

 

Andrei Crivăţ (http://www.andreicrivat.ro) – „Da, sunt foarte de acord să apar în cartea ta”. Credeţi-mă că omul e sadic bine. Adică mă întrece şi am impresia că se simte bine în pielea lui. Ceea ce mă sperie.

 

Shauki şi atât (http://shaukisbookcase.wordpress.com) – „Haide bree, chiar mă faci personaj de carte? Am înţeles. Sunt vedetă. Ai acceptul meu. Dar vezi ce mă pui să fac, că dacă nu-mi place scriu şi eu o carte. Şi ai să vezi ce păţeşti”. Copiii ăştia, hmmm. Ce subtili sunt. Dar până acolo, Shauki e un prieten cu totul şi cu totul special. Şi îmi pare rău că nu veţi avea ocazia să-l cunoaşteţi la adevărata lui valoare. Dar ţinând cont că îl am în vedere pentru a fi personaj într-o carte fantasy, nu e chiar o tragedie.

 

Cella (cu nume real în carte) (http://bloglenesrau.wordpress.com) – „ACORD DAT! ACCEPT. Adică nu vreau decât să omor timpul, că în rest sunt sigură (hm, măcar mă fac) ce rol am… duc tava criminalului, da?” . Nu, Cella, el îţi aduce ţie tava. Asta e clar. În rest, tu ai spus, omori timpul. Dar pe al cui nu ai specificat. Ştiţi sigur că Cella, adică Angela, e prietena mea şi că n-aş îndrăzni să o omor pentru că n-aş mai avea pe cine chinui cu manuscrisele.

 

Cetin adică Arhi (http://www.arhiblog.ro) – „Dacă o să fiu personajul grăsuţ, funny, cuceritor, uimitor, genial, cu succes la femei, dar sărac, desigur că sunt de acord”. Eu sper să nu citească soţia lui ce fantezii are. Oricum, nu ţi-am putut îndeplini toate dorinţele, dar cred că eşti original, aşa cum eşti tu de obicei.

 

Ioan Usca (http://ivanuska.wordpress.com) – „Pune-mă personaj, dacă este necesar…” Ei, na, chiar necesar nu era, dar se impunea. Pe Ioan Usca sau Vania îl puteţi cunoaşte mai bine accesându-i blogul. O să vedeţi că nu vorbim de un singur personaj. În el se adună mai mulţi.

 

Cristian China-Birta adică Chinezu (http://chinezu.eu) – (omul ăsta m-a omorât încă de la început, norocul lui că îl ador cu tot cu familia lui de chinezi) – „Prin prezenta, subsemnatul Cristian China-Birta, numit în lipsă de altceva mai bun, declar pe propria răspundere şi cu riscul de rigoare următoarele:

1 Oana Stoica Mujea este fată faină (aici se dădea pe lângă mine să nu-l omor)

2 Îmi dau acceptul să fiu făcut criminal, terorist, blogger mârşav sau orice altceva consideră necesar să mă facă Oana în cartea pe care urmează să o scrie.

Semnez (în aproximativa deplinătate a facultăţilor mentale având în vedere ce am scris mai sus): Cristian China-Birta. SS indescifrabil”

Omul ăsta mă omoară cu zile, dar a fost singurul fără pretenţii. Cum să nu-l ador?

 

George Cernătescu sau Geocer (http://www.geocer.blogspot.com) – „Am râs cu lacrimi când am aflat că vrei să mă faci personaj de roman. Accept, cum să nu? Ai grijă, nu cumva să scap de bănuiala cum că eu aş fi criminalul. Şi să mă implici şi într-o relaţie dintr-aia scandaloasă, că altfel aş fi un personaj prea plictisitor. Acestea fiind zise, îţi urez să ai cât mai multă inspiraţie în a scrie romanul şi să devină un bestseller. Eventual să se facă şi un film după el”.

Eu am observat aşa: Geocer vrea relaţii scandaloase şi film în care să apară şi actorul care-i poartă numele. Şi ai zice că e un tip normal dincolo de online. Să mai ai încredere în cineva în zilele noastre. Puh.

 

Simona Ionescu (http://www.simonaionescu.ro) – „Desigur, draga mea. Am văzut ce fain scrii! Iar cum eu ani de zile am scris şi am format ziarişti de investigaţie (inclusiv crime celebre), nici măcar nu fac parte din ficţiune! Serialul meu despre Râmaru a fost material didactic pentru câteva lucrări de licenţă. Aşa că… Spor la treabă!”

Poate că ar fi mai bine ca Simona să nu citească cartea asta.

 

Victor Ciutacu (http://www.ciutacu.ro) – „Da!” E atât de încrezut că n-a putut să scoată decât un „da”. Ca să nu mai credeţi că glumeşte. Dar îi trece lui după ce vede ce-a păţit. Muhaaaa.

 

Giorgiana Păduraru cu „Gi” (fără blog. Cea mai bună prietenă a Crinei, după mine, nu vă jucaţi) – „Pot să fiu eu criminalul?”. Darius zice că ar putea, din cauză de privire nimicitoare. Eu nu mă bag, îmi place Giorgi.

 

Sorin Stoica-Mujea (îl cheamă şi George – ştiu, să se ducă dacă-l cheamă – dar ar ocupa prea mult spaţiu numai numele. Şi da, este soţul meu) – „Dacă nu mă faci personaj în cartea asta dormi cu peştii”. Nu m-am prins dacă era o ameninţare de tip mafiot sau se referea la acvariu. Dar am decis să nu risc.

 

Crina Dunca (http://satmareanca.wordpress.com)  şi Bogdan Hrib (http://www.tritonic.ro) să-şi pună pofta în cui. Ei apar unde vreau eu, fără a-mi trebui vreun acord scris.

 

Acestea fiind spuse nu pot decât să-mi cer scuze dacă am vorbit mai mult despre anumite personaje decât despre altele. Adevărul e că sunt multe personaje reale şi mai sunt câteva şi fictive. Îmi era imposibil ca într-o carte de mici dimensiuni să mă opresc asupra fiecăruia. Vă mulţumesc că m-aţi lăsat să mă joc cu voi şi îmi cer iertare dacă v-am neglijat. 

 

Cu ăia mici la Mall

Adică cu mine şi Xreder, că nici măcar pe nepoată-mea n-am corput-o. Mă rog, nici nu aveam cum ţinând cont că era la şcoală. Dar da, am fost să vedem „Alvin şi veveriţele”. Super mişto. Bestial. Foarte tare. O oră şi ceva de râs bine. Da, film pentru copii. În afară de un cuplu destul de tinerel şi de noi destul de bătrânei, restul erau cu pruncii. Şi ce dacă? 😀 A fost mişto filmul. Şi m-am râs 🙂

Apoi am venit acasă, am terminat cartea asta. Destul de mişto. Ştiţi, daţi click pe poză şi o comandaţi. După care, desigur, voi continua cu Opus Dei şi Martin ceva mai târziu.

Voi ştiaţi că şi femeile au roluri importante în Opus Dei? Io nu, dar am aflat de la John L. Allen JR, normal. Omul ştie multe, asta mi clar.

Deci cam atât. Filme şi cărţi. Nu, n-am scris azi. Am ameţit doar 😉