Boccaccio şi Cosovei

 

Dacă staţi să vă gândiţi, ambii sunt latini, deci nu deviez prea rău.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Se ştie deja că de o săptămână citesc Boccaccio „Decameronul”. „Decameronul” ascunde între coperte o sută de poveşti. Bătuţi de ciumă, zece tineri se retrag la ţară, pe o moşie. Acolo, zi de zi, pentru o bună înţelegere, se alege un rege sau o regină. Şi astfel începe distracţia. Fiecare rege din ziua respectivă dă subiectul poveştilor. Aşa îşi petrec cei zece, şapte doamne şi trei cavaleri, cele mai grele vremuri de ciumă. (Nu, ei nu erau bolnavi)

Poveştile, desigur, sunt cu tâlc. Dar cel mai mult, se ştie, Boccaccio a fost un mare admirator al femeii şi primul care a luptat pentru drepturile ei. Doar Filostrato în timpul domniei de o zi a vrut să asculte poveşti de amor ce se termină cu rău. În rest, tare am mai râs. Şi, se mai ştie, Boccaccio a fost un mare duşman al preoţimii în general. Ei bine, dacă n-aţi citit „Decameronul” nu puteţi şti ce aţi pierdut.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vă spun direct: stilul lui Boccaccio, lirismul lui, m-a contagiat. Da, sunt contagioasă. Şi nu mai pot gândi decât în fraze sau propoziţii cu rimă. Eu nu mai pot să scriu aşa romane poliţiste, vă jur că nu. Înfierbântată, aseară, după ce am terminat cu domnul mai sus amintit, m-am repezit în „Golful porcilor” a Ştefaniei Cosovei. Şi am crezut că scap de acele fraze rimate, dar de unde, vezi să nu. Parcă am picat în alt Boccaccio, dar în zilele noastre.

Cartea Ştefaniei am terminat-o până la trei – noaptea, da. Nu de alta, dar n-am putut s-o las din mână. În plus, aşa m-a intrigat statuia din mare, încât muream de nervi de nu aflam ce se ascunde după draperii.

Cu toate că autoarea mi-a dat indicii: culoarea albastră, dragostea pentru Dumnezeu, copiii bolnavi ce făureau Iisuşi, eu, asemenea vânzătorului de ziare, m-am tot gândit la o statuie a libertăţii. Nu, şi rostul nu îi înţelegeam. Dar mi-a plăcut enorm cum s-a sfârşit povestea.

Vă spun de-acum, cartea se împarte în trei planuri. La un moment dat, abia aştepţi să  vezi ce s-a mai întâmplat. Dar planul filmului m-a amuzat copios. Pentru asta trebuie să mai citiţi şi voi, că eu nu ştiu – şi nici nu vreau – să povestesc.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Aşa că acum, adică peste o oră două, mă apuc de „Cutia cu fantome”, fiind un horror, judec că voi scăpa de acest limbaj cam păcătos şi mâine mă apuc de scris 😀

 

A, şi nu uitaţi. Treceţi şi pe la Zahana de vreţi chiftele de somon în sos de smântână. Poftă bună!

Cărţi în tocăniţă

Stăteam, gânditoare, în Zhana – adică restaurantul de lângă casă – cu Gogol şi ale lui „Suflete moarte” în mâna dreaptă, iar în stânga, ca prin minune, ţineam cafeaua. Studiam, cu interes, traducătorii acestei cărţi, numai unul şi unul, dar o să-l amintesc doar pe Arghezi că tare drag mi-a fost şi-mi este. Acolo, citind, l-am întâlnit pe Lexus, care m-a înnebunit cu prietena lui care l-a părăsit. Adică mi-a făcut capul calendar că am şi uitat ce citeam când a plecat.

Noah, se mai întâmplă. Mi-am reluat lectura. Când am ajuns la volumul II, m-am oprit. De ce? Pentru că s-a terminat cafeaua şi apoi, patronul a decis că trebuie să îmi bubuie creierul deja ameţit. Şi uite aşa am ajuns să vorbim despre oamenii ăia de luni 😀 Domnul Max, în mărinimia lui, mi-a mărturisit că de la chestia aia cu gheişa (adică cartea), a ajuns la romane poliţiste. Eu, normal, m-am grăbit să-i recomand. „Frate, vrei să citeşti poliţiste mişto?” Desigur, aşteaptă să scot eu „Indicii anatomice” 😀 Nu, nu i-am spus asta, dar i-am vorbit despre colecţia crime-scene de la Tritonic. Asta pentru că ultimele două poliţiste pe care le-am citit au fost din seria respectivă, adică: „Zâmbet ucigaş” şi „Dansul morţii”. Recunosc spăşit că am început cu zâmbetul pentru că mi-a plăcut titlu, ce firfizoană sunt. Dar de plăcut, mi-a plăcut mai mult „Dansul morţii”, pentru că e mult mai bine documentată. Personajele trăiesc prin intermediul dramelor personale şi răsturnările de situaţie sunt la fiecare pas. Recunosc că n-am avut nici cea mai mică bănuială până la sfârşit, iar asta mi-a dat motive de frustrare.

Ei bine, de parcă lucrurile nu erau şi aşa destul de rele. De parcă lectura mea în faţa cafelei nu a fost întreruptă de prea multe ori, Max se gândeşte că si piciul său ar avea nevoie de ceva iniţieri în lectură. Na, ca orice puşti, nu vrea să citească. Aşa că ce să-i faci? Mi-am adus aminte de „Elantris” şi am început să-i vorbesc puştiului despre Inchiziţie. Vă explic imediat şi de ce. M-am gândit eu că dacă ar şti cât de cât despre Inchiziţie, despre religia ca metodă de tortură, ar putea citi mult mai uşor cartea cu pricina, ţinând cont că şi acolo se vorbeşte despre un fel de Inchiziţie, doar că se numeşte altfel. Dar partea cea mai frumoasă a cărţii, desigur, ţine de Elantris, oraşul ce odinioară se remarca prin magie, prin frumuseţe, iar acum aducea doar moarte, durere, suferinţă. Personajele cărţii sunt foarte bine schiţate, începând cu o prinţesă din cale afară de căpoasă, un rege ce face parte dintr-un cult religios secret şi un prinţ ce încearcă să-i facă pe ceilalţi să uite de durere prin muncă. Este o carte plină de învăţăminte, lucruri frumoase, o altă magie, specială, minunată. Ei, voi ce ziceţi?